Despre lideri şi Biserică. Interviu Ciprian Preda-Muşat cu Alexandru Nădăban (3)


Sursa desenului: http://www.theaustralian.news.com.au.

Ciprian Preda-Muşat: Sunt mai multe modele de conducere in cadrul bisericilor evanghelice? Care sunt acelea?

Alexandru Nădăban: Cred că în majoritatea bisericilor evanghelice se perpetuează, din păcate, un model perimat, cel al liderului unic. Nu este nici biblic, nici productiv. Nu ştiu de ce a convins modelul lui Ceauşescu că această formă de conducere ar fi eficientă. În fond a sfârşit prin a fi înlocuit cu forţa de către unii lideri ce nu au fost lăsaţi să ia parte la conducere, în ciuda ideilor bune pe care le-au avut. La fel şi în bisericile noastre. De câte ori nu auzim, „dacă nu vă place la noi în biserică, valea!” Aşa apar biserici noi, care nu sunt nici ele departe de modelul din care au plecat, pentru că în general, dictatorul naşte alţi dictatori. Liderul care pleacă devine de cele mai multe ori un alt dictator, aş avea cîteva exemple chiar la noi în Arad. Mi se pare ciudat că nimeni nu se gândeşte ce trebuie schimbat pentru a ajunge la modelul biblic şi cum trebuie menţinut acesta. Cei ce conduc în mod dictatorial motivează că îl iau drept model pe Dumnezeu, pe Isus. Dar ei pun în practică un model vitregit de esenţă. În Dumnezeire sunt trei persoane între care există o relaţie ce nu poate fi reprodusă identic în practică, dar care ne poate inspira: este modelul perichoresis, al pericorezei. Adică a iubirii agape şi a conlucrării.

Dacă ne uităm în Vechiul Testament vedem falimentul lui Moise la judecarea Israelului. Mi se pare interesant că soluţia practică nu vine de la un înger, de la Dumnezeu sau de la ceva aflat în cortul întâlnirii. Soluţia eficientă, vine de la socrul său „păgân” şi constă în delegarea autorităţii. Este o formă de democraţie şi de leadership eficient. Moise foloseşte alţi lideri pentru a depăşi impasul în care se afla şi el şi poporul. Prin schimbarea stilului nu se ajunge la acelaşi rezultat, ci la unul mai bun şi tot poporul este mulţumit. Ba şi Dumnezeu este mulţumit!

 

Deci, unul dintre principiile care ar trebui pus în practică în cazul bisericilor noastre este delegarea autorităţii: dacă nu o faci mori, şi mori repede. Adică oboseşti, apoi din cauza oboselii devi surmenat, ca urmare iei decizii greşite, nemulţumeşti, neglijezi, îi nedreptăţeşti oamenii, şi evident pe Dumnezeu, şi ca urmare apar tensiuni ce putea fi evitate, îţi scade „ratingul” şi vei avea parte de opoziţie, pe lângă faptul că îţi vei ruina sănătatea, credibilitatea şi famila. Atunci ce fel de lider eşti? Ce fel de organizaţie vrei să conduci? Ce fel de familie vrei să ai? Una decurge din cealaltă. Isus n-a fost un dictator. Nici Pavel. Nici Dumnezeu nu este un dictator. El nu a creat roboţi care îndeplinesc ordinele sale întocmai şi la timp, noi am inventat acest tip de leadership. De ce am vrea să conducem o armată de roboţi? Ca să fim ascultaţi fără şovăială? Poate. Dar aş vrea să vă amintesc ce spune unul dintre cei mai mari comandanţi ai secolului XX, un negru care a ajuns până la poziţia de secretar de stat SUA în domeniul apărării, Colin Powell: este reciproca teoremei lui Ietro în cazul lui Moise şi a poporului lui Israel:  „În ziua în care soldaţii vor înceta să mai vină la tine cu problemele lor va fi ziua în care ai încetat să îi conduci. Sau şi-au pierdut încrederea că îi poţi ajuta sau au tras concluzia că nu îţi pasă. Amândouă cazurile arată un eşec în conducere.”

 

Ciprian Preda-Muşat: Daca ar trebui sa incadram bisericile ca si stil de conducere intr-una din largile categorii cunoscute: comunism, democratie, fascism, etc – unde s-ar incadra ea? De ce? Care ar fi cea mai buna forma?

Alexandru Nădăban: În SUA poate am putea face o astfel de încadrare având în vedere că acolo există o puternică influenţă de dreapta (a creştinilor fundamentalişti, inclusiv a românilor plecaţi din ţară, ce susţin înarmarea Israelului) şi de stânga (democraţii care sunt mai puţin înguşti şi care nu sprijină în mod special Israelul). Ei au avut unele organizaţii, onguri cum a fost Moral Majority prin care au dorit să influenţeze politica, congresul, senatul, camera reprezentanţilor, politica guvernului american. Încă există un puternic lobby în direcţia asta.

În secolul XX s-a observat o orientare spre dreapta a bisericilor protestante, de exemplu acestea au sprijinit dictaturile militare din Paraguay, politica de aparheid din Africa de Sud, dictatura militară din Coreea de sud, etc. Dar cred că şi această orientare trebuie luată în considerare în contextul respectiv al impulsului dat partidelor de stânga de către URSS, ce nu mai există acum, de sprijinul dat Cubei, Coreii de nord de China comunistă, etc. De asemenea în Germania, Hitler a unit toate bisericile evanghelice într-una singura şi a impus legi rasiale. Nu toţi creştinii s-au conformat, cu toate că mulţi au văzut în Hitler un nou mesia cu al său Reich de 1000 de ani. De exemplu Bonhoefer a fost unul dintre aceştia şi a plătit cu viaţa sa. Karl Barth a fost unul dintre iniţiatorii declaraţiei Barmen, care critica poziţia lui Hitler şi ca atare a fost dat afară din învăţământ şi expulzat. În anii comunismului au existat partizani evanghelici ai comunismului şi adversari ai comunismului. Apoi cu democraţia, este destul de greu de făcut o apreciere având în vedere că nici o biserică nu cred că se încadrează perfect într-un tipar. Dar ceea ce vreau să subliniez, este că e mai uşor şi comod într-un sistem dictatorial. Nu ţi se cere să gândeşti, doar să te conformezi. Doar atunci când începi să gândeşti ai probleme. Rămâne de văzut dacă se poate aplica şi în bisericile noastre celebra lozincă a muncitorilor de la IMGB ce au venit în 1990 să spargă mitingul partidelor istorice din Bucureşti: „Noi muncim, nu gândim!” Cine vrea să aibă astfel de enoriaşi e liber să pună pe frontispiciul bisericii sale această lozincă şi o să vadă poate, că în scurt timp că o i se mărească numărul enoriaşilor. După aceea o să vadă cu ce s-a procopsit…

 

Ciprian Preda-Muşat: Nu cred in ideea de teocraţie – puterea preoţilor!

Alexandru Nădăban: Nici eu, deci suntem doi! Teocraţia aşa cum am spus mai devreme duce la faliment, dacă, şi numai dacă, prin teocraţie înţelegem puterea clerului. Dacă aici introducem principiul preoţiei universale, atunci treaba se schimbă şi revenim la principiul armatei de lideri care este: 1. extrem de eficientă, 2. modelul este biblic.

 

Ciprian Preda-Muşat: Daca ar fi sa facem rapid o lista cu pacatele sau erorile liderilor religiosi ai lumii moderne, dincolo de pacatele vizibile, taxate de toata lumea, ce ar cuprinde lista aceea?

Alexandru Nădăban: Hai să reformulăm un pic întrebarea, să lăsăm lucrurile negative din trecut, eventual cele din prezent şi să ne gândim la cele pozitive din viitor. Hai să încercăm să îi ajutăm atît pe lideri cât şi pe cei ce vor să devină lideri, pentru că şi Pavel zicea că dacă cineva vrea să fie episcop, este un lucru bun. Dar mai zicea că există nişte criterii pentru confirmarea liderului. Atenţie, nu pentru alegerea democratică.

O mică paranteză, în opinia mea, un lider în biserică nu ar trebui impus, cum s-a făcut de nenumărate ori, nici ales, ci confirmat: adică Biserica recunoaşte darul unui lider, indiferent de domeniu, şi îl confirmă atribuindu-i respectivei surori sau frate poziţia care corespunde darului pe care el l-a pus deja în slujba edificării bisericii. Ceea ce înseamnă că liderul trebuie să facă parte din biserica locală, să fie cunoscut şi să cunoască biserica.

Deci, revenind la întrebări, care ar fi calităţile unui lider, poate oricine să fie lider şi de ce? Şi care sunt pericolele pentru un lider? Aş începe cu ultima întrebare pentru că odată epuizată simplificăm discuţia.

În primul rând pentru un lider se profilează pericolul de a se confunda cu poziţia pe care o ocupă, adică să creadă şi să lase impresia că el este „şeful” şi numai el este „şef”. Este contrar Scripturii. Ce citim în Coloseni despre Isus Cristos? „Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora. Să aveţi în voi gîndul acesta, care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult, şi I-a dat Numele, care este mai presus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pămînt şi de sub pămînt, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul.”

Deci Cristos a lăsat poziţia sa din ceruri şi s-a făcut rob ascutător, nu aşa cum suntem noi, dar esenţa este că a fost trimis, a îndeplinit trimiterea, a murit în misiunea sa, care a fost îndeplinită. El nu i-a spus Tatălui, „Tată, atât de mult îmi place ce fac aici, şi atât de bine mă simt, ai putea trimite pe altcineva…” sau dacă tot a acceptat să vină pe pământ, să se nască ca un muritor, ce să facă? – nu a decis să trăiască cu nostalgia tatălui, a poziţiei pe care o avea înainte de întrupare şi să intre în depresie din cauza asta. „Ce poziţie am pierdut, ce mi-a făcut mie Tata!”…

Un lider nu trebuie să lase ca egoul său să se apropie, să se identifice prea mult cu poziţia în care a ajuns, în caz că pierde poziţia (din anumite motive, nu neapărat din cauza incompetenţei) egoul său să cadă şi el. Adică, esenţa unui lider veritabil nu o dă poziţia în sine, ci calităţile acestuia. Din această cauză, indiferent unde merge, liderul respectiv îşi ia cu el aceste calitaţi pe care nu le poate pierde. Dacă eşti concediat, dacă pleci în altă organizaţie, caracterul tău, abilităţile tale, nu rămân în organizaţia din care ai plecat, ele vin cu tine pentru că fac parte integrantă din tine. Din această cauză nu trebuie să îţi fie frică că eşti înlocuit. În caz contrar, dacă te cramponezi de poziţie, lucrurile pot escalada în direcţii pe care nu le poţi controla. Cred că acesta este cel mai mare pericol pentru un lider. Reciproca este şi ea valabilă: vrei să şti dacă eşti un lider grozav, pleacă şi începe de la zero. Dacă vei reuşi eşti. Dacă nu, caută de lucru în alt domeniu.

Pe de altă parte Phil Dourado spune că „Marii lideri au devenit lideri pentru a realiza ceva, nu pentru a fi cineva.” Din păcate prea mulţi lideri fac rabat la integritate pt a „deveni” lideri. Îşi dau seama cum pot ajunge într-o poziţie şi jonglează cu sistemul. De unde paradoxul că mulţi dintre marii lideri nu sunt într-o poziţie de leadership formal al ierarhiei, tocmai pentru că refuză să îşi vândă integritatea pentru poziţie. De unde rezultă că efectul liderilor poziţionali, acelora ce sunt mânaţi foarte tare de nevoia de fi lideri – este unul de reducere a creşterii organizaţiei, deoarece îi văd pe ceilalţi lideri sau pe potenţialii lideri, ca pe nişte rivali ce trebuie îndepărtaţi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s