Pretty Woman, pretty church?


Dacă stăm să ne gîndim la diferenţa dintre cum arată Biserica şi cum o vede Dumnezeu cred că în mare parte ajungem la o analogie tip „Pretty Woman”. Am sărit calul? Poate! Dar, dacă mă uit la ceea se întîmplă în Biserică în termeni de scandal (mă gîndesc doar la liderii baptişti şi penticostali de prin Arad) mă gîndesc o dată la filmul cu acelaşi nume şi la Dumnezeu care îl vede pe păcătos prin sîngele vărsat la Golgota. Să nu se supere ortodocşii… Deci, dincolo de cine suntem, ce facem şi ce credem,  ar trebui să fim atenţi la parabolele lumii şi ce comunică acestea. A ajuns biserica „pretty”? Pe cînd răpirea?

Keith Green


Pînă apare cartea despre viaţa lui Keith Green, vizionaţi acest film despre acelaşi subiect. Ar trebui să schimbăm ideea de biserică în România. KG ne spune despre ce e vorba. Ar trebui să schimbăm ideea de lider în România. Ne-am putea inspira de la KG. E trist că unii s-au inspirat de la Isus Cristos şi uite ce a ieşit…

De Alexandru Nădăban Publicat în eroi

London Bible College – London School of Theology (5)


 Sălile de curs variau ca mărime, dar cele mai multe dintre ele erau făcute doar pentru aşa ceva. În afara capelei, în care încăpeam toți, existau patru săli la etaj şi încă una la parter. Tot la etaj se afla dapartamentul Practical training şi un afişier imens cu orarul, grupele de seminar, anunţuri referitor la cursuri şi examene. Era recomandabil să treci pe acolo să te informezi. În bibliotecă existau bibliorafturi cu exemplare din examenele din anii trecuţi, aşa că puteai să îţi faci idee despre ce era vorba. Examenele vechi nu erau secrete, ele schimbîndu-se mai mult în formă decît în conţinut, dar cuvîntul de ordine era «Answer the question, don’t write everything you know on the subject, or you’ll be downdgraded!» – mai greu de făcut asta în anul I.

În anul întîi notele contau doar pentru încadrarea în cel de-al doilea an la pass sau honor. Cel de-al doilea an conta ca medie generală 30%, apoi ultimul an şi examenele finale. Cum nu îmi plăceau examenele, nici să fiu sub stressul limbii engleze la un examen, am ales opţiunile cu eseuri, lăsînd minimum de examene, adică VT, NT, Istoria Bisericii şi Teologie istorică. Am renunţat şi la greacă, eliminînd astfel învăţarea unei limbi străine printr-o altă limbă străină, la fel în anul II cu ebraica.

Avînd în vedere că în anul I am avut o notă destul de mică la Istoria Bisericii şi că voiam să predau acest curs la Oradea, am optat în anul II pentru continuarea cursului cu dr. Meic Pierce, proaspăt venit la LBC. Grupele de seminarii erau de circa 8 studenţi, ce discutau pro şi contra un subiect. Nu aveai seminar mai des de două ori pe trimestru la acelaşi curs. Era deosebit de distractiv şi educativ, mai ales că în proporţie de 70-80% subiectele de seminarii se regăseau în întrebările de examen.

La examen şi la curs stăteai pe un scaun avînd în faţă o mică măsuţă de circa 0.7 mp. La examen nu aveai ce să ceri colegilor tăi. Aveai nevoie de ceva ridicai mîna şi supraveghetorul îţi dădea ce aveai nevoie sau te lăsa la toaletă dacă venea un alt supraveghetor cu tine. Nu aveai voie să ai cu tine nimic în afară de pix, ceva de băut, şerveţel, liniar. Primeai un caiet pe care îţi scriai numele şi puteai ataşa foi primite de la supraveghetor. Nu exista examen de admitere, doar interviu. La examene spațiul dintre mese era destul de mare încît supraveghetorului să-i pice fisa că cel ce se holba la altă lucrare chiar avea chef de copiat. Nu s-a întîmplat așa ceva.

Cea mai mică sală de curs avea cam 5 pe 6, iar cea mai mare se putea obţine prin rabatarea unuia dintre pereţii despărţitori ce închideau două săli de circa 11 pe 5 şi 6 pe 5 metri. Era sala în care am dat examenele finale, dar care în variantă „două săli mari” adăpostea cursurile de an. La început am stat în ultimul rînd, dar destul de rapid m-am prins că dacă nu vreau să pierd contactul cu plutonul, so tu spic, trebuia să investesc mai mult în participarea la cursuri. Adică, am început să stau în primul rînd, să fiu mult mai atent şi să nu fiu distras de activitatea celor din ultimul rînd care mai mult se distrau şi nu aveau de gînd să se omoare cu învăţatul. Asta a însemnat să apar la fiecare curs mai repede cu cîteva minute locurile bune ocupîndu-se foarte rapid.

Profii erau ușor de înţeles, colegii erau mai greu datorită accentului de acasă, cel mai groaznic fiind cel de Birmingham. Am ajuns să iau notiţe rapid şi bine, astfel că aveam colegi ce îşi aruncau ochii pe notiţele mele pentru că nu puteau menţine ritmul, ce nu era foarte ridicat de altfel. Mai fiecare responsabil de curs, prof adică, împărţea „hand-outs”, adică o schemă a cursului predat, ce se regăsea în bibliograful cursului din bibliotecă și pe care puteai să o copiezi dacă nu participai la curs.

Unii dintre ei (Derick Sheriffs, VT) foloseau over-head projectors, alţii la limbi, ebraică şi greacă foloseau tabla. David Paine, decanul ce preda greaca, învăţa în fiecare vară cel puţin o limbă nouă. Ca să daţi seama de competenţa profilor dau un singur exemplu: Derick Sheriffs, ce lucra în biroul propriu pe două monitoare şi preda VT. La un moment dat pune un „transparent” pe OHP şi îşi continuă explicaţiile verbale. Pe OHP era un fragment de scriere cuneiformă. După aproximativ două minute de vorbit, timp în care se uita la noi, îşi aruncă privirea pe ecran şi zice: „Sorry!” după care întoarce textul ce era up-side-down. Ne-am uitat unii la alţii şi am zîmbit: putea să îl fi pus şi pe dos că noi tot nu aveam habar dacă scrierea cuneiformă se citea de la dreapta spre stînga, invers sau vice-versa…

Toţi profii ne spuneau pe numele mic şi ne adresam lor pe numele mic, aşa că am rămas cu toţii foarte impresionaţi. Ulterior am aflat că în cancelarie erau nişte albume cu numele şi fotografiile noastre, un mod foarte util de a-ţi apropia studenţii. În afara orelor de curs care erau în număr de 12 pe săptămînă, număr minim de ore la zi pentru învăţămîntul britanic, mai exista o activitate cu caracter practic denumită «Trainig for leadership» în care toată şcoala se întîlnea cu cîte o personalitate ce avea un cuvînt de spus în branşă. Nu exista examen pentru această activitate, dar cu ea se cupla o alta ce făcea parte din aceiaşi zonă practică.

Într-una dintre primele zile din an în Student Center a avut loc un fel de «tîrg» al activităţilor şi echipelor ce se ocupau de aşa ceva, a celor din anii II şi III. În afara orelor de curs trebuia să iei parte la o activitate de genul împărţirii de broşuri creştine, departamentul video, vizitării deţinuţilor la închisoare, clubului de predicat, activităţi cu copiii, tineretul, ajutarea bătrînilor, ochestra şcolii, etc.

Împreună cu Daniel Bulzan am ales Video Team, astfel că am pus mîna pe tot ce exista într-un studio video şi am lucrat tot ce ni se cerea. Nu uitaţi că era 1991 şi încă nu apăruseră camerele digitale. Am filmat, am transmis în direct, am editat, etc, etc. În cele din urmă am făcut parte dintr-o echipă împreună cu două britanice şi o chinezoaică şi am reuşit să facem un filmuleţ de 15 minute pentru Open Day. La scurgerea primului an de activitate bossul (ce avea la activ un doctorat) de la Video Team m-a întrebat dacă nu vreau să rămîn încă un an. Era interesant, erai privit cu admiraţie de colegi şi nu doar de ei, dar era o activitate ce în ciuda avantajelor îmi lua prea mult timp. La finele primului an am retransmis concertul, cu cea mai proastă cameră şi a ieşit nespus de bine. Nu vă plictisesc cu detalii tehnice. Cert că din faza în care bossul urla la noi în căşti la prima înregistrare a ‘Freshers’ revenge’ că nu făceam distincţie între close-up şi ne tremura camera, a ieşit spotless.

Unul dintre cele mai interesante cursuri la LBC a fost Communications cu Mark Greene (actualmente la LICC http://www.licc.org.uk/about-licc/staff/mark-greene), un evreu american convertit la creştinism, ce lucrase la New York în „avertising” şi ce avea un mod deosebit de a-şi ţine cursul. Începea de cele mai multe ori cu un hit sau cu un material ce se viziona pe monitor color. Ne atrăgea instantaneu atenţia şi ne punea la încercare spiritul de observaţie. Ne şoca, ne scotea din tipare, ne provoca să gîndim şi ne ducea cu un pas mai departe de ceea ce eram cu toţii obişnuiţi să reacţionăm. Era omul total.

Conrad Gempf (http://www.lst.ac.uk/smartweb/faculty/faculty-member/7) a fost un alt prof, tot american. El ne-a făcut să simţim ceea ce înseamnă LBC prin modul scos din tipare de a preda şi a reuşit să ne pună pe gînduri. Toată şcoala ştia că dădea foarte greu note bune avînd zicala: „C+ dacă ai reprodus ceea ce este în curs, B dacă ai venit cu ceva nou şi A dacă m-ai făcut să mă întreb „Cum de nu mi-a venit mie idea asta?” Erai ispitit să-l imiți.

Am avut avantajul să fiu în acelaşi „fellowship group” cu el, ceea ce îmi atrage atenţia şi asupra acestui aspect nemaiîntîlnit prin România. Fellowship group era un termen generic dat unei activităţi ce era focalizată în jurul unei grupe foarte variate de studenţi, din toţi anii, de la toate cursurile, de toate vîrstele, personal didactic şi administrativ. Toată lumea participa. Lunea era ziua cînd luai masa în acest grup la cantină şi toate cursurile erau programate în aşa fel încît să poţi fi de faţă. În funcţie de planificarea la masă, seria I sau II, aveai o activitate de o oră, înainte sau după masă, ce consta în sport, jocuri, o excursie scurtă, un subiect de discutat, practic orice. Nu cadrul didactic era şeful grupului. La noi a fost una dintre studentele de anul II, Kate Vine.

Într-una dintre aceste întîniri le-am povestit cum fusese viaţa sub regimul comunist. Îi vedeam că fac eforturi să înţeleagă. Erau şocaţi. Dar de cele mai multe ori era o activitate în care scăpam de stressul adunat datorită studiului academic şi a statului în bibliotecă. Îmi aduc aminte că în şcoală era interzis fumatul şi consumul, deci şi introducerea, de băuturi alcoolice. Prietenul meu din Londra, John Varrall tocmai ieşise la pensie şi adusese pentru petrecerea de ieşire la pensie de la Greenwich Maritime Museum cîteva sticle de vin alb din România. Am întrebat dacă le-ar place o oră românească şi am primit permisiunea conducerii să introduc două sticle de 700 ml în şcoală fără tam-tam.

Ne-am strîns în biroul profului, am adus cîteva albume româneşti, am pus un disc cu cîntece româneşti, Balada lui Porumbescu, Rapsodia română a lui Enescu, valsul lui Iovanovici şi am băut vin din pahare de plastic. La 14 oameni nici nu s-a simţit! Făceam glume pe seama celor ce ar deschide uşa găsindu-ne la o părtăşie de băutură aprobată de conducere! Cu acelaşi grup ne vedeam o dată pe săptămînă să ne rugăm împreună dimineaţa pentru cele mai importante lucruri. Toate activităţile erau „obligatorii” dar niciodată cînd am lipsit nu a venit cineva să te întrebe unde ai fost şi ce ai făcut. Iată de ce după ce am început să predau în sistemul românesc la Oradea am şocat să descopăr că şcoala de aici era un fel de Lubianka baptistă.

La jumătatea trimestrului al doilea am făcut cunoştiinţă cu Max Turner (amănunte la http://www.lst.ac.uk/smartweb/faculty/faculty-member/20), ce mai avea un PhD în fizică şi preda un curs de NT. Pentru prima dată mi s-a părut că am dat de un teolog adevărat. Mitralia cu argumente şi date, aşa că din înfruntarea cu el nu puteai să ieşi viu. Am constatat pe pielea noastră cînd la unul dintre primele cursuri m-a bombardat pe mine şi pe Tavi Baban cu argumente.

A fost o discuţie atît de susţinută ca un adevărat schimb de focuri cu replici de o parte şi de alta. În final a răsuflat uşurat şi noi am încetat să îl atacăm. Colegii rămăseseră interzişi aşteptînd finalul. Parcă nu înţelegeau despre ce era vorba. Englezii erau reţinuţi şi le era frică să nu greşească cu ceva. Noi nu aveam complexele astea. Aveam de alt soi! A doua zi Max m-a prins pe coridor şi mi-a atras atenţia să nu îmi fie frică că nu a avut nimic personal cu mine, aşa reacţiona el. I-am spus că am înţeles despre ce era vorba, aşa că nu e nici o problemă. Să fi îndrăznit aşa ceva în România, mai mult ca sigur că eram picat din oficiu la examenul lui. Ei, n-am picat, am luat –A la eseu.

Totuşi, după un an de zile, doar la cursul de Etică a lui Graham McFarlane (http://www.lst.ac.uk/smartweb/faculty/faculty-member/12) studenţii britanici au exclamat: „Wow, doar acum pot spune că merită banii ce i-am dat pe taxe!” într-adevăr, era primul curs de teologie care se adresa şi inimii, în care proful se făcea vulnerabil şi înţelegea prin ceea ce treceam noi ca studenţi. Aşa prof mai rar sau deloc!