London Bible College-London School of Theology (6)


Dincolo de condiţiile de mediu (situat în Greater London într-un „sat” cochet şi liniştit – Northwood), avînd o suprafaţă relativ mare şi spaţiu verde bine întreţinut, condiţiile de trai la LBC erau foarte bune. Rar era gălăgie, totdeauna mîncarea era pregătită la timpul mesei, existau diferite regimuri (vegetariene, fără sare, fără mai ştiu eu ce…), totdeauna curgea apa, totdeauna era curent electric, totdeauna aveai aşternuturi de pat proaspete luni pe la prînz, totdeauna venea doctorul la cabinetul şcolii dacă aveai nevoie, totdeauna mergea metroul, totdeauna mergeau autobuzele. Totdeauna se respecta orarul, în cei trei ani de studiu intensiv o singură dată unul dintre profi a apărut cu două-trei minute înainte de a începe cursul şi ne-a spus pe un ton uşor spăşit: „Îmi pare rău, nu mi-am dat seama că avem curs azi după-masa, aşa că nu m-am pregătit, cursul se suspendă, urmînd să fie recuperat ulterior.” Ne-am uitat unii la alţii şi am înţeles: cu toate că putea să ţină un „curs” oricînd, proful a preferat să fie profesionist. Dacă cumva venea cineva („prospective student”) să vadă cum este cursul, nu avea sens să rişte pierderea unui eventual student. Asta e!

Indiferent pentru ce m-am dus la principal (rector), decan, la secretară, la contabil, la administrator, la profi, la personalul administrativ (la recepţie, la întreţinere) sau la bucătărie am fost tratat bine, fără aluzii, ameninţări voalate sau ceva de genul acesta. Niciodată nu a trebuit să mă „căciulesc”, chiar dacă uneori a trebuit să insist să îmi primesc drepturile. Nimeni nu m-a ameninţat că mă dă afară din şcoală, că mă penalizează, că mă spune bisericii sau altele de genul ăsta. Nu exista aşa ceva pentru că fiecare îşi vedea „lungul nasului”, chiar dacă în sens britanic părea să atingă dimensiuni gigantice atunci cînd se făcea comparaţie cu mediul românesc.

A existat un student ce se închina soarelui pe terenul de fotbal, unul prea deştept pentru personalul academic, care a fost sfătuit să meargă altundeva şi unii care au plecat de bună voie acasă pentru că nu rezistau presiunii academice. Un coleg de an a întrerupt pentru că soţia sa gravidă în luna a şaptea a fost spulberată de o maşină, el (destul de imatur) rămînînd cu doi copii şi apoi intrînd în depresie severă. Nimeni nu repeta anul, dar au existat în cele din urmă şi doi studenţi români care au intrat în această categorie. Cine i-a îndrumat spre studiu academic a făcut o greşală incomensurabilă… Nimeni nu a avut tăria să recunoscă greşeala şi să abandoneze pentru a se redresa. A exista mai tîrziu şi un student ce s-a declarat homosexual, dar inactiv sexual, aşa că am cam văzut de toate.

Aveam bursa de la Sainsbury şi m-am obligat sub semnătură să revin în ţară după terminarea studiilor. Tot pentru bursă urma să prestez două ore de muncă pe zi, cu toate că la intrarea în ţară nu primisem acest drept. Oricum nu eram plătit, ci despăgubeam pe cei ce îmi acordaseră bursa, în beneficiul şcolii. Puteam alege mai multe domenii, dar în primul an am ales „Evening classes”. Evenimentul avea loc de două ori pe săptămînă, două ore cu o pauză de ceai-cafea de zece minute. Mă aflam sub supravegherea lui Antony Billington (fost student LBC cu MA), ce era însoţit de viitoarea sa soţie.

Puneam cîteva pupitre pe hol, ei aduceau din bucătăria şcolii biscuiţi, zahăr, ceai şi cafea şi bineînţeles pahare de unică folosinţă. La intrare se luau cecurile sau cheşul pentru orele respective. Nimeni nu verifica dacă în sală era cineva care nu plătise. Uneori erau două cursuri în paralel, audienţa fiind dominată de cele mai multe ori de doamne pe la 40 plus. După ceva timp am început să încasez eu banii, predînd încasările după ore. Cînd se termina pauza se termina şi activitatea mea, odată cu îngurgitarea vreunui biscuit nebăgat în seamă de cursanţi. Britanicii mănîncă biscuiţii ca o prăjitură, adică, unul, doi la o cană de ceai, spre deosebire de noi românii care mîncăm şi un pachet întreg o dată!

În paranteză fie spus, de fiecare dată, după ce puneam ceaiul în ceinicele de inox şi cafeaua în căni de inox de circa trei litri se găsea cineva, totdeauna se găsea, invariabil, să întrebe arătînd spre cafea: „Tea?” sau invers. La un moment dat m-am întrebat dacă cumva erau atît de duşi că nu îşi dădeau seama ce se afla în recipientele respective.

În fine, activitatea îmi lua circa o oră şi se desfăşura cel mult de două ori pe săptămînă, cu pauzele din vacanţe. Avînd în vedere că existau trei trimestre de zece săptămîni cu o vacanţă de patru săptămîni, vă daţi seama ce m-am mai spetit pentru aceste ore! Ce nu îmi plăcea era faptul că timpul era fragmentat şi nu aveai un timp mai îndelungat la dispoziţie pentru tine. A trebuit să îmi schimb mentalitetea patriarhală românească şi să mă  adaptez.

În anul al doilea şi în al treilea an, i-am propus administratorului, David Bradely să preiau jobul de la „security” ce era plătit cu trei lire şi ceva pe oră, astfel şcoala făcînd o economie importantă. Eu şi aşa trebuia să prestez o muncă în folosul comunităţii. Fusesem condamnat la trei ani de studii doar! Jobul a fost al meu, aşa că în fiecare dimineaţă mă sculam şi deschideam biblioteca (am uitat o singură dată în doi ani), apoi luam sacii cu poşta de la intare şi îi duceam în cancelarie. Seara la 22.30 evacuam studenţii prea studioşi din bibliotecă, stingeam luminile peste tot şi încuiam, după care dădeam un tur pe exterirorul clădirilor pentru a închide eventualele geamuri uitate deschise de profi sau de studenţi. Aveam o cheie universală cu care puteam să intru în caz de nevoie şi în camerele studenţilor, fiind folosit în acest sens de uituci sau distraţi.

Într-o  sîmbăţă dimineaţa Paul Fisher, colegul meu de an ce avea camera pe acelaşi palier plecase pe două zile şi nu îşi deconectase deşteptătorul electric. I-am făcut un pustiu de bine scoţîndu-l din priză. Ne trezise pe toţi sîmbătă la ora 7 dimineaţa. Într-una dintre seri i-am lăsat un mesaj lui Deryck Sheriffs, proful de VT, pe monitor spunînd că i l-am furat, io, hoţu. Asta ca să îi atrag atenţia să nu îşi mai uite geamul deschis la birou.

Nu am avut surprize în afara unei atenţionări din partea unei tanti englezoaice, ce era şefa personalului administrativ că nu îmi fac datoria, că nu sting luminile seara. Nu trebuia să se bage unde nu îi fierbea oala, nu era domeniul ei, nu eram angajatul ei, răspundeam în faţa administratorului doar. Luminile au fost aprinse de studenţi după ce le-am stins, unii afirmînd că au plătit pentru curentul ăla. O altă dată preşedinta studenţilor era furioasă că plecasem în Londra fără să îi spun, de parcă ea era şeful şi o studentă nu a putut intra în cameră că şi-a uitat cheia. Jobul meu nu era să deschid uşile celor uituci, ci să le închid.

Alţi studenţi tundeau iarba, lucrau pentru secretariat, etc. Mi-a plăcut ultimul job pentru că mă forţa să mă scol dimineaţa şi să mănînc breakfast în ciuda atmosferei low presure blue mood made in England şi era într-o perioadă de timp, foarte de dimineaţa şi seara relativ tîrziu, în care nu mai făceam nimic serios, sau cel puţin era bine să nu fac pentru că aveam un randament foarte scăzut.

Primele examene au fost foarte instructive. Era sfîrşitul anului întîi şi toată lumea revizuia materialul. De obicei studentul pregătea patru subiecte la fiecare examen, trecînd prin materie ca să aibă o orientare bună. Subiectele, aşa cum am spus nu se schimbau, dar trebuia să fi pregătit pentru a le aborda în fel şi chip. Am pregătit la Church History şapte subiecte, nu am ştiut mai mult de trei şi unele nici nu s-au dat, avînd în vedere că profa, Judy Gardiner era doar din anul acela la LBC. Circulau o droaie de mituri pe marginea examenelor, dar esenţialul era că trebuia să răspunzi la întrebări, nu să baţi (chiar şi graţios) cîmpii!

Bursa pe primul trimestru am primt-o prin octombrie, dar nu ştiam dacă o să mai primesc, aşa că am făcut economie la sînge. Singurul lucru mai scump ce mi l-am cumpărat a fost o pereche de Reebock de la magazinul sport din Northwood unde studenţii aveau o mică reducere. M-au ţinut vreo patru-cinci ani, cu toate spălările de rigoare în maşina de splălat!

În naivitatea mea credeam că în Anglia „vine iarna” şi trebuie să îmi iau încălţări adecvate. A fost o toamnă mai rece, să îi spunem aşa… În vacanţa de iarnă trebuia să eliberezi camera, dar puteai să îţi laşi pe riscul tău cărţile pe rafturi. Le-am lăsat acolo cu o bucată de hîrtie ce transmitea mesajul eventualului ocupant ocazional sau celui ce din curiozitate deschidea uşa camerei: „Romanian student”. Niciodată nu mi-a lipsit nimic.

În vacanţa de Crăciun plictiselă mare în Anglia, London, unde nu se întîmplă mai nimic. De Crăciun, o zi obişnuită la biserică, The Slade, Free Evangelical, Plumsted, London. 

În luna decembrie mai toate instituţiile au „Cristmas dinner”, adică o masă mai simandicoasă, ce poate avea loc în orice zi, dar nu şi de Crăciun. La şcoală au servit profii, studenţii stînd la mese, ne-am pus „fanny-hats” şi am tras de „crackers”. O prosteală mare!

Vacanţa am petrecut-o acasă la Maureen şi John Varrall, în Bexleyheath, în cealaltă parte a Londrei. Masa de Crăciun de la Varralli a fost mai festivă, cu deschiderea cadourilor. De obicei în casă era frig, încălzirea fiind setată pentru venirea celor doi e la muncă, aşa că o mai luam pe străzi, unde eram printre puţinii ce se deplasau per pedes. Mergeam cu autobuzul, doar pensionari și copii. Ceilalţi aveau maşini.

În fine, străzile păreau la fel, casele păreau la fel, cu toate că nu erau, maşinile idem şi toată lumea vorbea o altă limbă. Şocul cultural încă se manifesta. Abia după revenirea în vacanţa de primăvară am scăpat de el. Mai trecusem pe la National Galery, Tate’s, British Museum, Trafalgar Square, Covent Garden, Leicester Square, Parlament şi prin alte locuri despre care ştiam, dar pe care nu le văzusem vreodată. Primăvara dispăruse şi şocul. Mă adaptasem. Şi apăruse soarele.

 

Stand by your man…


Source: Wikipedia

Derided by the Feminist movement of the late 1960s and early 1970s, Wynette in later years defended the song as not a call for women to place themselves second to men, but rather a suggestion that women attempt to overlook their husbands’ shortcomings and faults if they truly love them. Wynette always defended her signature song. The song remained contentious into the early 1990s, when soon-to-be First Lady Hillary Clinton told CBS’ 60 Minutes during an interview that she „wasn’t some little woman ‘standing by my man’ like Tammy Wynette.”

Să trăiți bine… de pe Meotry


Cel mai bine te caracterizează cine te cunoaşte. Şi cine te cunoaşte mai bine decît un prof? Nici chiar mama ta. Deci, un fost prof, de la Lic Baptist Alexa Popovici din Arad. Îl găsiţi pe Meotry’s Blog:

„Zilele trecute oprește lângă mine o limuzină neagră, din ea iese un individ puțin rotunjor, cu ochelari fumurii, care mă salută cu ”pace”. Mă uit și … abia recunosc un fost elev.

E păstor! Felicitări! Dar imi aduc aminte de el din anii de liceu… o mediocritate crescută pe băncile unui liceu baptist. Nu el e de vină… ci tata, care, păstor și el ”l-a rezolvat”…, care ani de zile a ținut posturile ”amvonale” ocupate pe când va crește odrasla. Și toate acestea sub binecuvântarea unei comunități baptiste. Nu este un caz singular. Vă mai dau unul: Un pastor care a crezut că meseria de păstor e pe viață a fost pus pe liber de biserica satulă de hoțiile, afacerile și tupeul cultivat de zeci de ani.”

Kurzii și masacrele din Simele


Masacrele din Simele (siriacă: ܦܪܡܬܐ ܕܣܡܠܐ or ܦܪܸܡܬܵܐ ܕܣܡܹܐܠܹܐ: Premta d-Simele) a fost unul dintre multele masacrele sistematice comise de către guvernul irakian urmărind eliminarea asirienilor din Irakul de nord în august 1933. Termenul este folosit pentru a descrie nu numai masacrul din Simele, ci de asemenea omorîrea fără discriminare ce a  continuat în cele 63 de sate asiriene din districtele Dohuk şi Mosul şi care au dus la mortea unui număr estimat de aproximativ 3000 de oameni nevinovaţi.

Poporul asirian ieşea dintr-una dintre cele mai negre perioade ale istoriei sale. În timpul genocidului asirian de la finele Primului Război Mondial, se estimează că două treimi din populaţia sa a fost masacrată de către turcii kurzi.

Termenul ‘genocide’ a fost inventat de Raphael Lemkin, ce a fost influenţat direct de povestea acestui masacru.

La începutul lunii august 1933, Siria a refuzat să acorde azil politic la mai mult de 1000 de asirieni aşa că aceştia au traversat din nou graniţa pentru a se reîntoarce în satele lor din nordul Irakului. Francezii, ce controlau Siria, au încunoştiinţat autorităţile irakiene că asirienii nu erau înarmaţi; în vreme ce soldaţii irakieni îi dezarmau pe cei care au luat armele, s-a ajuns la un schimb de focuri în urma cărora au rezultat 30 de victime de ambele părţi.

Xenofobia anti-asiriană şi anti-britanică evidentă de-a lungul crizei s-a amplificat. Circulau rapoarte cu privire la mutilarea soldaţilor irakieni de către asirieni (ce s-au dovedit să fie false mai apoi). În Baghdad, guvernul a intrat în panică, întrezărind dezastrul pentru că asirienii reprezentau o forţă formidabilă ce ar fi putut provoca o răscoală generală în nord. Guvernul a trimis miliţiile kurde care au omorît 120 locuitori ai satelor assiriene în săptămîna 2-9 august (cea mai mare parte a masacrului avînd loc în 7 august). Apoi, în 11 august, generalul kurd Bakr Sidqi (care se ciocnise înainte cu asirienii) a condus un marş spre una dintre cele mai populate regiuni asiriene din Irak, districtul Simele.

Populaţia civilă asiriană a districtului Simele a fost masacrată fără discriminare; bărbăţi şi femei fără arme, copii, toţi au avut aceiaşi soartă. Numai într-o încăpere au fost masacraţi opt zeci şi unul de asirieni din tribul Baz. Erau vînaţi mai ales liderii religioşi; opt preoţi asirieni au fost omorîţi în timpul masacrului, unul fiind decapitat şi altul ars de viu. Fete şi femei au fost violate şi forţate să meargă dezbrăcate în faţa comandanţilor armatei musulmane. Cărţile sfinte au fost folosite pentru a arde fetele. Peste copii se trecea cu maşinile militare. Femeile însărcinate le-a fost despicat pîntecele cu baionetele. Copiii erau aruncaţi în aer şi prinşi în baionete.

În oraşul Nohadra, 3000 asirieni au fost ucişi de către oamenii lui Sidqi.

În final aproximativ 65 de sate asiriene au fost ţinta masacrelor din districtele Mosul şi Dohuk.

sursa: Wikipedia

Asirieni în Canada: http://www.assyrianvoice.net/photo_album/47th/&NR=1]

Bancul zilei


Părintele Pascal se despărţea de parohia sa după mulţi ani de slujire. Pe lângă masa de adio s-au gândit să-i facă şi un cadou. Ca peste tot, a fost invitat şi un politician să spună câteva cuvinte şi să-i înmâneze cadoul.

Dar ca toţi politicienii a întârziat şi atunci părintele s-a gândit să umple timpul cu un discurs.

– Prima mea impresie despre parohia aceasta mi-am făcut-o cu ocazia primei spovedanii. M-am gândit că am fost trimis într-un loc teribil deoarece primul care s-a spovedit mi-a mărturisit că furase un televizor, că le-a furat banii părinţilor şi că a mai furat şi la locul de muncă, pe lângă faptul că avea o aventură cu soţia şefului. În unele ocazii făcea trafic şi vânzare de droguri.  Am rămas înmărmurit… stupefiat… şi foarte speriat! Dar după aceea am cunoscut lume care nu semăna deloc cu acest individ. Mai mult, pot să spun că a fost o parohie de oameni responsabili, cu valori morale, credincioşi, şi că am trăit aici ani minunaţi!

În acel moment soseşte politicianul, aşa că îl chemă repede să ia cuvântul. După ce s-a scuzat pentru întârziere a început astfel:
– Niciodată n-am să uit când a venit părintele în parohie… De fapt, am avut onoarea să fiu primul care s-a spovedit la el…

sursa http://zambetesiperle.wordpress.com/2010/08/07/bancul-zilei-2/

Recesiune sau revenire la normalitate?


În urmă cu câtva timp am început să depistăm semnalele incipiente ale recesiunii. Au apărut acasă cei ce lucrau în stăinătate de mulţi ani. Şi la noi erau aceleaşi tarife pentru munca lor şi se deplasau mai puţin ca să câştige aceiaşi bani. Mai întâi a apărut o criză financiară ce părea că îi loveşte doar pe cei interesaţi să investească sau pe cei ce voiau bani mai mulţi. Apoi a intervenit o criză de lichidităţi şi am început să ne gândim că nu ar fi bine să cheltuim prea mult pentru a avea ceva bani în caz că lucrurile merg mai rău. Apoi a început să se reducă activitatea sau să se închidă unele firme.

Dar să ne gândim de ce a apărut criza. În primul rînd s-a lucrat mai mult şi au fost mai mulţi bani. Existînd mai mulţi bani, s-a consumat mai mult. Consumîndu-se, a crescut cererea, deci oferta a trebuit să ţină pasul cu aceasta. Ca urmare ofertele au crescut. Visele s-au mărit, ţelurile s-au ambiţionat, timpul s-a scurtat, lumea s-a schimbat. Şi aşa am vrut o casă sau o maşină mai bună. Nu mai eram mulţumiţi cu vechiul tv ce arăta ca o cutie dolofană şi doream unul „slim” ce se asorta cu sistemul cinema suround. Am cheltuit bani pe confort şi distracţii, adică pe consum şi nu am făcut investiţii pe termen lung în ceva trainic. Am muncit mai mult pentru asta sau am lăsat datoriile mai departe copiilor sau nepoţilor noştri. Poate ei vor fi de acord să plătească cele consumate de noi şi să beneficieze de resurse mai puţine şi mai scumpe. 

Să vedem şi alte exemple, dintre cele mai grăitoare. De exemplu, cum arată o maşină modernă? Păi de obicei are loc pentru cinci persoane, un portbagaj încăpător, are un motor de cam 1400 cmc, aer condiţionat si o viteză maximă de aproape 200 km pe oră. Inutil să spunem că doar rareori această maşină transportă cinci persoane şi bagajul aferent, nu atingem mai niciodată viteza maximă şi nu avem nevoie de cele 8 sau 12 airbaguri. Dar maşina care costă circa 20000 de euro va fi schimbată în următorii cinci opt ani cu alta pentru că nu mai e la modă.

Interesant că o maşină ceva mai veche era mai trainică, mai puţin pretenţioasă la întreţinere şi bineînţeles mult mai ieftină. Deci, pentru acelaşi lucru, adică transport, plătim acum de două trei, sau în unele cazuri (depinde de tipul maşinii) de până la 10 ori mai mult, cu toate că parcurgem exact aceiaşi kilometri. S-a mai întîmplat ceva. În urmă cu ceva timp ştiai că dacă apeşi pe acceleraţie ai şanse mai mari să ieşi de pe drum, să te ciocneşti cu un alt vehicul sau să accidentezi un pieton. Acum maşinile au sisteme de securitate, aibaguri, ca să nu murim la impact. Dar poate ar fi fost mai bine să fim conştienţi că impactul costă bani: o altă maşină. În afară de daunele colaterale. Acum airbagul ne protejează, dar pare mai degrabă un dispozitiv ce ne îndeamnă să apăsăm pe acceleraţie, să ne asumăm mai multe riscuri, cele mai multe de-a dreptul iraţionale. La fel cu sistemele esp, ets, abs, xyz.

Aceasta a făcut să crească preţul de cost al altor produse, a tarifului pe care îl percepem noi pe oră şi a locuinţelor în care trăim. Ca urmare a aceluiaşi sistem al dominoului ţările mai sărace au devenit şi mai sărace (conform principiilor noastre de consum) pentru că ele nu îşi puteau permite să cumpere ce noi ne puteam permite. Dar oare faptul că noi nu ne mai mulţumim să călătorim doar într-o maşină, ci într-o maşină „bună” nu este una dintre cauzele ce au dus la escaladarea consumului şi implicit la impasul în care am ajuns? În 1973-74 criza petrolului a dus la luarea unor măsuri excepţionale: maşinile care aveau 4 pasageri aveau prioritate pe autostrada, nu se putea circula in fiecare duminică etc. Oare acum nu ar fi cazul să renunţăm de bunăvoie la maşinile mari şi „bune” pentru unele mai aproape de scopul pentru care acestea au fost destinate?

Un alt exemplu. Telefonul nu mai e telefon, e cameră de luat vederi, aparat foto, aparat care îţi redă muzica, agendă electronică şi câte şi mai câte… păi nu mai e telefon. Apoi după un an, dar de cele mai multe ori chiar mult mai puţin, ultimul răcnet în materie de telefoane devine „telefonul fraierilor” de fapt, „demodat”, cu toate că nu şi-a pierdut funcţiile. Au apărut unele cu un alt design, cu alte performanţe, cu alte culori. Mă întreb unde o să ajungem? Recent un sondaj arăta că procentajul celor ce îşi folosesc telefonul pentru a comunica fonic cu alte persoane este de circa 10% din totalul celor intervievaţi. Unii nici nu ştiau ce să facă pentru a telefona. Şi aceasta cu telefonul propriu, nu cel public sau al unui prieten…

La fel şi cu casa. Casa nu mai e casă, e vilă. Nu mai avem nevoie doar de o cameră pentru părinţi, una pentru copii, ci fiecare membru al familiei are nevoie de câte o cameră. Apoi o cameră de zi. Apoi cel puţin una pentru oaspeţi. În plus camerele au devenit mai mari şi mai scump mobilate. Cât costă? Mult, dar cu toate că nu ne putem permite, împrumutăm de la bancă, facem un efort şi ne facem o casă mare. Asta duce la impozit mai mare, curent mai mult consumat, mobilă mai multă, încălzire mai scumpă, asigurare mai scumpă, etc. De unde plătim toate? Din escaladarea preţurilor şi asuprirea semenilor noştri.

Înainde de 1990 eram fericiţi dacă mergeam la mare sau la munte în loc să ne vizităm doar părinţii la ţară. Acum optăm pentru destinaţii „exotice”. Şi aceasta costă bani pentru că mergem cu avionul. Avionul costă bani, avionul consumă combustibil, combustibilul distruge stratul de ozon. Dar dincolo de asta, există şi obiceiul de a lua bani împtumut de la bancă pentru nevoi personale sau pentru petrecerea concediului. Adică, nu am banii, dar fac un împrumut cu dobîndă pentru ceva ce nu îmi aduce nici un profit financiar. Se poate obiecta că de fapt concediul este o investiţie, pentru că te recuperezi şi după aceea poţi munci mai bine. Corect. Dar cel puţin încadrează-l în categoria distracţie în conformitate cu banii pe care îi ai, nu cu care nu îi ai, pentru că e ca şi cum ai bea pe datorie. Cînd bei pe datorie? Cînd rămîi fără bani după ce ai băut prea mult şi pe deasupra eşti şi beat. Deci supralicitezi la o adicţie sau licitezi de unul singur să cumoeri ceva, adică arunci bani pe apa sîmbetei.

Rezultatele up-gradărilor continue ? O viaţă mult prea rapidă care generează stress, tot mai mult stress, un consum mai mare de resurse care face o ţară mai săracă decît este, resursele ce ar putea asigura progresul asigură doar comfortul unora, pe termen scurt. În concluzie, planeta asta poate susţine viaţa în anumite condiţii, la un anumit nivel.

Domnilor şi doamnelor, să revenim la normal, adică nu la ceea ce a fost înainte de „criză”, ci la nivelul consumului normal pentru un om normal care nu îşi propune să-şi  dărîme vechile hambare pentru a clădi altele noi mai mari şi mai bune, nici a celui care zice „să mîncăm şi să bem pentru că mîine vom muri”. Şi oricum nebunia dinainte de declanşarea crizei a fost semnalul de alarmă că ceva nu mergea bine. O să ne revenim şi o să încercăm, sper, să nu mai facem tot ce am făcut. Cine ştie, poate am învăţat lecţia.

În concluzie, să nu mai încercăm să stimulăm consumul, că nu va aduce ceva bun. Să ne gîndim să petrecem mai mult timp cu familia, prietenii, mai mult timp în activităţi ce nu consumă resurse, în activităţi ce destind nu în cele ce stresează. Cum arată societatea de azi depinde de noi. Cum va arăta societatea de mîine depinde de cum revenim la normal şi cum definim normalitatea. Şi atenţie: biserica urmează cam acelaşi drum ca şi societatea, doar că un pic mai tîrziu. Să nu ajungem să închidem biserici că nu ne putem permite financiar să le ţinem deschise.

Isărescu: Am dispus formarea unei comisii care să analizeze problematica monedei cu Miron Cristea


Domnul Isărescu, de altfel un bun finanţist cere o anchetă post eveniment. E tardiv. Naţiunea noastră a uitat ce s-a întîmplat sub comunism, a uitat ce s-a întîmplat sub fascism şi sub dictatura carlistă. Mai mult, nici măcar nu regretă ce s-a întîmplat şi nu îşi face mea culpa. Vrea cineva să facă procesul bisericii, a naţiunii sau a cui? N-aş avea nimic împotrivă, dar oare unde ar trebui să se înceapă? Avînd în vedere naţionalismul milenar, presupun, s-ar putea să greşesc, dar ar trebui să se înceapă de la Burebista sau Decebal. De exemplu dacă Decebal a avut acele zeci de care cu aur ce au salvat Imperiul Roman de la faliment, de ce nu a făcut ceva cu aurul să nu mai fim învinşi şi ocupaţi, să ni se schimbe limba şi obiceiurile… Apoi ar trebui continuată ancheta la toate domniile dubioase cînd oarece domn şi-a lichidat boierii sau oareşcare boieri l-au lichidat pe domn, la cei ce au vîndut naţia noastră în stînga şi în dreapta, adică mai ales la turci, polonezi, austrieci (vezi Mihai Viteazu) şi ulterior la nemţi şi sovietici. Nu mai pun la socoteală americanii, englezii şi UEii. În special aş vrea să se ancheteze biserica. Nu numai aia ortodoxă, ci toate. Aia ortodoxă că ea e cea mai mare, cea mai influentă şi cea mai cea. De exemplu cum a ajuns o bună parte din Principatele Unite să fie închinate mănăstirilor străine? Să fiu sincer îmi place secularizarea lui Cuza, pentru că sunt patriot. Şi mai mult îmi place rezolvarea lui Carol I atunci cînd Biserica a venit să se plîngă de acel milion lei aur pe care Cuza l-ar fi oferit ca şi compensaţie a secularizării şi a fost refuzat de biserică. Carol le-a spus că era problema lui Cuza, dacă nu au vrut să primească milionul, el nu îl mai dă. Apoi o să ajungem şi la biserica cameleon, iertaţi-mi caco-grafia! Cum se schimba culoare cămăşilor se schimba şi culoarea bisericii: a venit Carol II, a fost carlistă; au venit legionarii, a devenit verde; a venit Antonescu, a devenit kaki; au venit comuniştii, a devenit roşie; au plecat comuniştii şi au venit capitaliştii, a devenit capitalistă. Vorba lui Pristanda: „Curat-murdar, coane Fănică!” Nu că i-ar fi mai bine poporului dacă biserica baptistă sau cea penticostală ar fi (prin cine ştie ce eroare) la guvernare. Din contră, ar fi mai rău. Sau mai bine spus mai RĂU!

Dar aşa cum spunea Isărescu, BOR a jucat un rol important în istorie. Păcat că doar un rol, nu cel mai important rol. Cu sau fără monezile repective, nu mai contează avînd în vedere că patriarhii au jucat nişte roluri de-a dreptul ciudate, mai ales cei de după 1944. Ciudat mi se pare să se bată monedă, în sensul figurat, cu nişte personaje care pe lîngă rolul istoric pozitiv, atîta cît l-au avut, e clar că au jucat şi un rol negativ, impardonabil. Cum nu putem spune că patriarhii au fost una şi ce au făcut ei treaba lor, biserica merge înainte după modelul „căpitane nu fi trist, garda merge înainte prin partidul comunist”,  şi biserica alta, oare cum o să se rezolve ancheta? Să vedem cine are curajul să scoată castanele BOR din focul judecăţii istoriei. Sperăm să nu se frigă şi să aibă curajul să o facă. Cel puţin în biserica penticostală a început cineva această manevră. Să fie primită!

Ipocrizia lumii


Astăzi la ora 0815 reprezentanţi a 74 de naţiuni au comemorat lansarea primei bombe atomice asupra unei ţinte inamice,  USA fiind şi ea prezentă. Japonezii se plîng şi deplîng atacul, lumea civilizată idem. Ipocrizia e mare din două motive:

1. Japonia nu spune cum a omorît milione de civili în războaiul ce l-a purtat fără încetare împotriva Coreii şi Chinei, înainte de Al Doilea Război Mondial, cît şi împotriva altor naţiuni ocupate în timpul Celui De-al Doilea Război Mondial. Nu mai punem la socoteala asasinarea prizonierilor de război, o onoare pentru armata japoneză;

2. Lumea vrea să interzică armele de nimicire în masă, dar nu face mai nimic să interzică RĂZBOIUL. E moral să te înarmezi cu armament clasic ultrasofisticat ce distruge ţinte umane rapid, eficient şi precis. E moral să faci cercetare în domeniul armamentului, să vinzi arme, atîta vreme cît nu le vinzi unor ţări aflate în conflict. CHIAR e moral să faci asta? E, mai ales dacă eşti o naţiune mare şi bogată.

Vă las pe dumneavoastră să găsiţi care sunt acele naţiuni morale de pe planeta noastră.