12 măsuri pentru ieşirea din criză a României


sursa: http://undemergituvantule.wordpress.com/2010/09/30/noi-propuneri-de-masuri-pentru-iesirea-din-criza-categoria-fun/

1. Reangajarea obligatorie a pensionarilor pentru a putea finaliza marile realizari incepute in Epoca de Aur: Canalul Dunare – Marea Neagra , Dunare – Bucuresti, constructia unei noi Case a Poporului, etc. 2. Impozitarea consumului de hartie igienica in functie de straturi deoarece in asa vremuri cacacioase nu se poate trece cu vederea un asemenea potential . Cei care nu maninca nimic si in consecinta nu “produc” vor plati un impozit forfetar. 3. Taxa pe aer la un nivel de 0,04 euro/mc consumat. Numarul de mc consumati va fi stabilit de catre specialistii Guvernului impreuna cu Medici de familie, in functie de capacitatea pulmonara a fiecarei persoane. Asmatici au reducere de la 25% pina la 100% in cazul cind se opresc din respirat mai mult de 15 minute. 4. Impozitarea pe kilogram. Orice roman peste 35 de kg este un “gras nesimtit ‘’ pe principiul lui Basescu “ slabutul il duce in spate pe cel gras “ 5. Taxa pe flatuatie ca prea s-au obisnuit romanii sa-si dea aere. Se vor monta detectoare la fundul fiecarui contribuabil care vor inregistra numarul basinilor, intensitatea sunetului, intensitatea mirosului. Taxa va adauga 19% la factura de gaz si va fi obligatorie ca taxa “radio – Tv” de pe factura de curent. 6. Taxa pe a doua limba vorbita. Daca au bani si timp sa invete o alta limba in afara de romana sa le fie rusine si sa plateasca pentru asta pentru ca sigur o fac intentionat ca sa poata pleca din tara . Taxa va fi de 50 % din valoarea totala a alocatie care a primit-o persoana respectiva pina la virsta de 18 ani de la stat. Sint scutiti de taxa ungurii din Harghita , Covasna si Mures deoarece ei oricum nu stiu decit ungureste deci nu se pune problema ca ar sti mai mult de o limba.

restul la sursă

 

Eve Ensler: Security and insecurity şi nu numai


Ce ziceţi? Ne cunoaştem? Îi cunoaştem pe cei care nu sunt ca noi? Care stat are o problemă de „securitate”? Americanii. Care e problema lor? Care e problema noastră? Unii au false pudori. Unii o să sară în aer. Alţii n-o să mai dea aici. Alţii o să arate cu degetul că am luat-o razna. Poate. So what? Ce face biserica? Se ascunde. Sau doarme.

Zimbardo despre rău, putere şi eroi


Am citit despre experimentele lui Zimbardo în urmă cu cîţiva ani, înainte de a sta de vorbă cu deţinuţii din Penitenciarul de Maximă Siguranţă din Arad. Mi-a plăcut Zimbardo, mi-au plăcut şi deţinuţii şi mai trebuie să spun, pe cînd eram mai proaspăt în credinţă şi mergeam cu tramvaiul sau pe stradă simţeam că sunt disponibil ca Dumnezeu să mă folosească. Eram gata să fac ceea ce nu făcea nimeni. Cînd au izbucnit evenimentele din decembrie 89, m-am implicat pînă cînd am constatat că o continuare a prezenţei mele în mediul din Primăria Arad ar fi dus la compromiterea acestui tip de erou de care vorbeşte şi Zimbardo.

Imaginile postate explică în mare parte ce înseamnă să fi rău sau bun. Nu ştiu dacă Zimbardo e creştin, dar nu spune nimic ce contrazice Biblia. Ceea ce a demonstrat el explică şi în mare măsură de ce liderii noştri baptişti sau penticostali,(vezi Vasilică Croitor, Răscumpărarea memoriei)  au vîndut sau s-au vîndut. A face rău ţine nu de situaţie, ci ţine de PUTERE! De aceea disponibilitatea informatorilor de la nivelul de jos a structurilor de orice fel, confirmă lipsa lor de putere şi dorinţa de a lovi în cei intangibili, superiori sau o ameninţare. Ei ştiau (chiar dacă ulterior găsesc scuze) că prin informaţiile furnizate Securităţii cei denunţaţi vor plăti într-un fel sau altul, suportînd consecinţele unei acţiuni a puterii. În logica lor măruntă ei se foloseau de Securitate în măsura în care Securitatea se folosea de ei.

ATENŢIE: unele imagini sunt dure, apare şi o avertizare, dar în acelaşi timp,

ATENŢIE: s-ar putea ca unora dintre cei ce văd filmul să nu le convină ceea ce arată Zimbardo, i.e.: adevărul.

Zimbardo despre timp


Nu mai este nevoie să spunem cine este Zimbardo. Nici timpul. Dar este nevoie să vedem cum este înţeles şi perceput timpul şi ce efecte are aceasta asupra noastră şi asupra celorlalţi. Cel puţin din punctul de vedere prezentat de Zimbardo. Mie mi s-a părut foarte interesant. Explică cîte ceva. Încercaţi să vedeţi dacă această orientare pe şase timpuri se regăseşte şi în istoria bisericii dvs. Ce părere aveţi?

Mare-i grădina ta Doamne …şi multe sălbăticiuni locuiesc într-însa!


În copilărie am auzit de multe ori această zicală atunci cînd se făcea aluzie la cît de diversă este lumea şi cîteodată cît de ciudată. De ceva timp cred că acelaşi lucru se poate spune şi în legătură cu biserica. Recent am intrat în contact cu două exemple care mi-au provocat o adîncă mirare. Primul este o carte puţin obişnuită pentru ţara noastră şi mai ales pentru mediul evanghelic, „Răscumpărarea memoriei: Cultul penticostal în perioada comunistă”. Cel de-al doilea exemplu a fost constituit de reacţiile unor fraţi şi surori care au făcut aprecieri ciudate la adresa autorului cărţii, pastorul Vasilică Croitor şi a celor scrise în carte.

Am exclamat „Mare-i grădina ta Doamne …şi multe sălbăticiuni locuiesc într-însa!” atunci am aflat cum fraţii şi-au vîndut fraţii de credinţă Securităţii comuniste. Am recidivat cînd am văzut reacţiile altor fraţi contemporani, la fel de porniţi „biblic” să critice conţinutul cărţii pe care …nu o citiseră. Mă gîndesc că între cele două s-ar putea pune, dacă nu semnul egal, cel puţin semnul echivalent. Dincolo de consecinţele mult mai grave, modul orbesc de a comenta un text pe care nu îl cunoşti se situează cam la acelaşi nivel de gîndire şi simţire cu trădarea bisericii şi deci trădarea lui Dumnezeu. Dar, mă opresc aici cu comentariul, invitîndu-vă să citiţi carea şi să vizitaţi situl Răscumpărarea memoriei.

O ultimă remarcă: cartea nu este o broşurică de popularizarea credinţei penticostale scrisă în tramvai. Din acest punct de vedere s-ar putea ca unii dintre cititori să fie depăşiţi de rigoarea academică. Nu am avut impresia că subiectul este abordat urmărindu-se un obiectiv ascuns. Dacă s-ar fi urmărit aşa ceva nu ar fi fost nevoie de cîţiva ani de cercetare, scriere, editare, etc. Nici nu ar fi fost nevoie de o carte atît de mare, de fapt nici măcar n-ar fi fost nevoie de o carte. S-ar fi putut aranja extrem de rapid şi profitabil cu un ziar, o televiziune sau cu cîteva telefoane.

Cu mici scăpări de exprimare, propoziţii mai scurte (pozitive, nu negative) în locul unor fraze, aproape fără scăpări la editare, cartea constituie mai degrabă o excepţie demnă de remarcat în peisagistica evanghelică, dar mai ales în cea penticostală. Împreună cu cele şase anexe, indicele de nume, cel de locuri şi bibliogafia, dau lucrării alura academică necesară în astfel de cazuri.

Dincolo de cazuistica prezentată aştept un al doilea volum de aceiaşi calitate (cel puţin!) şi mărime care să abordeze problemele actuale ale Bisericii Penticostale, probleme care decurg atît din starea de lucruri descrisă în carte, cît şi din racilele cu care se confruntă societatea română în general.

Truth about “The Mosque at Ground Zero,”Law, and Healing Our Country’s 9/11 Wound


My friend Charles Strohmer wrote lately about the subject. I’m sure you’ll find his thoughts very interesting. You can read the whole article http://www.charlesstrohmer.com/writings/on-international-relations/the-truth-about-the-mosque-at-ground-zero/

What would wisdom do? To arrive at the second answer will mean first forging a connection that has been overlooked, so bear with me while I try. The firestorm over Cordoba House, the proposed Islamic-run community center in the third block north of ground zero, has unexpectedly revealed that we as a country have not yet had the most agonizing yet most inescapable national conversation about 9/11 that we must have. And that is about healing our collective wound from that day. America went to war instead. It has remained at war for nearly a decade. And war is hell, not healing. The necessity to heal our 9/11 wound has now become imperative. Barring that path to healing, we let our wound fester and irritate, and we keep responding from that.

Mărturisirile unui informator (1)


Am plecat la adunare. Nu aveam chef să merg, dar nici n-aveam ce face acasă. Ce să fac? La teve covrigi, la cinema covrigi, la şcoală covrigi. Ce să fac? Plictiseală de moarte. Chiar aşa! Tramvaiul mi-a plecat de sub nas, aşa c-am luat-o pe jos.

Îmi ploua prin umbrelă. Totul e cenuşiu, de la cenuşiu deschis la cenuşiu închis aproape negru. O ultimă alimentara deschisă. Ca prin minune mai este pîine. Cartela îmi dă dreptul la patru sute de grame. O mestec încet. Are gust de mană. Poate e mană.

Ajung ca de obicei. Străzile pustiite de nefericire, s-au golit de oameni. Oameni? Ce o mai fi aia sau ăia? În adunare cald şi bine. Feţe cunoscute. Unele zîmbitoare, altele nemişcate în credinţa lor. Pace. Vasile Dumbravă se chinuie să ne explice ceva ce nici el nu înțelegea prea bine. Mă uit la text. Ermetic. La fel şi el. Apar şi alţi întîrziaţi. Un tip mic de statură cu barbă şi… Barbă? Probabil actor, dacă nu, popă. Ciudat. Într-o pauză se caţără sus împreună cu un alt individ la costum şi începe să vorbească în engleză. Totdeauna m-a fascinat engleza. Românul traduce ritmic, fără bîlbîieli. Probabil că mai auzise discursul.

„- Jesus was carring for the poor, sick and… Isus a avut grijă de săraci, bolnavi şi… this is the true communism!” …traducătorul blocat priveşte descumpănit audienţa căutînd salvarea. O putea găsi, dar nu în cazul de faţă! Inspiraţia de moment salvează blocajul lingvistic şi ideologic. Îi șoptesc mefistofelic: „Acesta este adevărata armonie!” Felicitări, priviri recunoscătoare ale traducătorului, ale lui Vasile şi a altora din audienţă. Am scos-o şi pe asta. Nu e rău. Poate a meritat efortul deplasării. Predica se termină. Mă simt bine. Ne strîngem mîinile. De pe ultimul rînd pleacă aprope nevăzut Omul-fără-ochi-nas-şi-gură. Costum gri, pantofi negri, freza neîngrijită, statură potrivită, cu greutatea potrivită, nu atrăgea atenţia. Mi-a trecut un fior pe undeva. Iar! Nu prin inimă. Pe asta nici nu știu dac-o mai am…

Tramvai murdar, rece şi ruginit. Staţia mea. Noroi, băltoace. Ţopăi. Uşa blocului închisă. Orbecăi. Descui cutia poştală. Un petec de hîrtie. Îl ţin în dinţi. Buzunarele nu sunt sigure, bezna poate fura orice. Dacă n-ar fi  balustrada aș fi la urgențe. Cine să mă ducă? Descui ușa, o împing cu capul pipăind pereţii. În jur linişte. Ajung la lumînare.

„Mîine ia un litru de lapte”  – semnat „Dudu”. N-am scăpat. O picătură de sudoare rece pătează hîrtia. Dacă mîine nu ar mai exista… Sacul de dormit aproape deşirat îmi amorţeşte simţurile şi în cele din urmă adorm. Visez o lume mai bună, visez că un înger mi-a şters vinovăţia. Deşteptătorul mă readuce la realitate. Azi e mîine. Geamuri aburite, frig. Salopeta rece îmi şopteşte parcă „N-ai scăpat!” Întuneric, zgomote înfundate ale celorlalţi locatari.

La lucru, nu la mîna-ntinsă tovarăşi! Bocancii lovesc ritmic cimentul. Bloc de ciment, fabrică de ciment, viaţă de ciment. Haine de ciment, plămîni de ciment, partid de ciment, credinţă de… Trec pe lîngă paznicul de la intrare. Unul nou. Nu îndrăzneşte să ceară legitimaţiile. Bat fişa de pontaj. Exact la 7.07.  Mă cheamă şeful.

„Fă-ţi un bilet de voie şi ia-mi nişte Nes. Poţi sta vreo… – se uită la ceas –  pînă la doişpe. Azi n-o să ne ambalăm prea tare.” Făceam rost de Nescafe, aveam bilet de voie, salarul mergea. Aveam timp să ajung și la Dudu. Iau Nesul de la verișoara mea Alina, intru să văd ce vrea „Dudu”.

„Bună ziua. La tov maior Dorobanţu… sunt Argăseală Costică.” Plutonierul vorbeşte cu centrala.

„La 302”. Îmi face semn să intru şi închide în urma mea. Miros de instituţie birocratică. Uşi trîntite, holuri strîmte, paşi grăbiţi. Mă tot întreb ce vrea de data asta. De ce a zis ultima dată că mă lasă-n pace? N-am timp să gîndesc. Frica îmi paralizează memoria. Brusc mi-e frig. „Dudu” priveşte pe fereastră. Gînditor sau mi se pare? Îmi întinde mîna. Parcă nu ştiu că vrea să „îmi ia pulsul”? Îi întind o mînă moale, rece, ca un peşte mort. Încerc să fentez.

 „Păi zi aşa, măi Costică, de cînd nu ne-am văzut? Nici o veste, nimic vrednic de semnalat? Am crezut că ai …murit!”

„Tovarăşu maior, n-am ştiut… N-am avut timp, am fost în concediu medical, am fost plecat la bunici, i-am ajutat la cules, ştiţi dumneavoastră cum e. Apoi m-au detaşat la Canal…” Nu-mi ajungea toată apa din Canal s-o scald, dar încerc.

„Ştiu. Cum să nu ştiu. La Canal. Şi cum a fost la Canal? A fost bine, nu?” Mă scruta şi nu-mi puteam da seama dacă ştia tot sau doar ceva sau chiar nu ştia nimic.

„Mă gîndeam că, dacă nu ţi-a plăcut la Canal ai putea să ne spui ce se mai întîmplă pe la adunarea ta din Cartierul Nou. Am auzit că te-ai integrat.”

„Da, poate că… Ştiţi în casă e cam frig şi la adunare parcă e mai cald. Dar nu am…” Deci el m-a trimis la Canal.

„Atunci în conformitate cu angajamentul pe care l-ai semnat, şi de care nu mai trebuie să-ţi aduc aminte, ai putea să ne informezi ce s-a petrecut aseară, de exemplu? Uite aici o foaie, două şi un pix. Stai jos şi scrie. Eu ies puţin.”

Mă uit la el, mă uit la foi, îmi dau seama că n-am scăpare. Scăpare, salvare, mîntuire, tot aia. Maiorul pleacă după ce vede că scriu. Stau captiv în biroul maiorului.

Notă

Vă aduc la cunoştiinţă că în seara zilei de 12.09.1989 am participat la întrunirea bisericii din Cartierul Nou în calitate de membru. A vorbit Vasile Dumbravă făcînd referiri la textele Bibliei. La întrunire a mai participat cetăţeanul Jakob Nielsen din Norvegia fiind însoţit de un traducător al cărui nume nu îl cunosc din partea cultului. A vorbit despre asemănarea creştinismului cu comunismul.

                                                                                                                              Arco

                                                                                                                            13.09.1989

Bancul zilei


Un individ e nevoit să oprească maşina datorită unui blocaj al traficului. Deodată, cineva îi bate în geam:
– Domnule, teroriştii au ocupat sediul guvernului României şi cer 20 milioane de dolari răscumpărare ca să-i elibereze pe miniştrii. Altfel ameninţă că îi vor stropi cu benzină şi le vor da foc. Acum mergem din maşina în maşina şi facem o chetă.
– OK, şi cît dă fiecare? – întreabă omul din maşină.
– Cam 5 litri.

Aţi auzit că… bogaţii abandonează bogăţia?


Warren Buffett a scris cartea 10 Ways How To Get Rich. Cine vrea să se îmbogăţească ar trebui să o cumpere. Aşa va deveni şi autorul mai bogat. Cumpărarea cărţii şi punerea ei în practică nu garantează că vei ajunge bogat. Mai ales dacă locuieşti în Bangladeş sau în Africa, de exemplu. Şi pe cînd unii se chinuie să ajungă bogaţi, unii dintre cei ce au ajuns deja bogaţi au tras concluzia cea mai bună: bogăţia strică, aşa că vor să scape de povara ei. Ce să facă, ce să facă? Să o dea de milă. Pe situl http://givingpledge.org/#michael+r.+_bloomberg puteţi vedea cîţi dintre ei şi cine anume sunt cei ce vor să doneze minimum 50% din totalul averilor acumulate. Să vedem cînd o să apară primul român pe listă. Totuşi cred că mai trebuie să aşteptăm. Mult!

Dacă în antichitate exista demonul banului, mă întreb dacă acesta nu se ascunde acum într-un înger de lumină, mai ales că stînd de vorbă în biroul rectorului de la Oradea, cu cîţiva ani în urmă, două somitaţi baptiste una din Arad şi una din Oradea spuneau că atunci cînd lui Dumnezeu îi place un proiect, imediat se găsesc bani pentru el. Hm… Gîndul mă duce la scurtul, dar cuprinzătorul text aflat pe bancnotele americane „In God we trust”. Really?

Mergînd cu logica un pic mai departe e limpede că acolo unde sunt mulţi bani trebuie să fie şi Creatorul. Nu degeaba o soră, tot baptistă, spunea pe vremea Caritasului că „numa Domnu poate înmulţî aşe banii!” Adevărată minune! Totuşi, dincolo de logica A+B=C, Împărăţia cerurilor nu prea are de-a face cu banii chiar dacă la pogorîrea Noului Ierusalim materialul de bază e aurul şi nestematele scapără peste tot. Ar mai trebui să punem la socoteală focul şi trîmbiţele alea…

Ca urmare, să vedem ce vom face acum, cînd ne urcăm asimptotic spre maximumul crizei: o iau razna bogaţii, biserica sau statul? Pentru ultimul nu garantez, cu primii m-am lămurit, rămîne să vedem ce spune Mama Ecclesia. Să sperăm în întelepciunea românului cea de pe urmă.

Vă propun a teză


Indiferent cît de sfîntă sau de păcătoasă este o biserică, dacă din discursul său este alungată metafora, definind totul în termeni foarte stricţi şi precişi, lipsiţi de seminficaţie pentru contemporani, aceasta va duce la întreruperea comunicării cu lumea şi în cele din urmă la întreruperea comunicării cu Dumnezeu.

Un exemplu de comunicare: o rugăciune „veche de cînd lumea” pusă în termeni contemporani, a ţinut topul UK timp de opt săptămîni în urmă cu cîţiva ani. E un model, nu singurul.

Dragostea este un alt termen ce comunică mult, fără să fie precis. „Name above all names” e foarte imprecis, cu toate astea, spune comunică extrem de multe. În plus metafora asociată cu muzica comunică şi mai mult. Ce n-aş da să ştiu să comunica şi eu aşa! Cu toate astea Biserica se cramponează în a comunica adevăruri incomensurabile cu o limbă de lemn. Contemporanilor nu le mai trebuie aşa ceva. Cui îi trebuie? Nici măcar bisericii, dar nu prea îşi dă seama. Încerc să îmi dau eu seama.