Lumea academică (3): IBEO – Universitatea Emanuel din Oradea


Pentru a înțelege cît de cît etosul instituției IBEO este nevoie de unele precizări ce nu erau evidente la prima privire nici angajaților, nici studenților.

De remarcat că IBEO era proprietatea Bisericii Baptiste nr. 2, o asumare oarecum ciudată, avînd în vedere statura și statutul intelectual al instituţiei superioare de învăţămînt vs. ceea ce reprezenta BB2. Aceasta se concretiza prin aceea că practic păstorii BB2 luau toate deciziile importante, neexistînd o claritate sau clarificări în domeniul teologic. IBEO şi UEO nu au acţionat ca o forţă ce se (putea) afla cu un pas înaintea bisericii în domeniul teologiei şi care ar fi putut determina direcţia bisericii. Din contră, interesele bisericii au determinat direcţia instituţiei de învăţămînt. Ca să spunem așa, nu ceva din zona academică a fost important. Instituția de învățămînt era vasalul BB2.

În anul 1990 pastorul și viitorul rector Paul Negruț a lansat o idee reprodusă după etosul catolic din vremea Evului Mediu. Nu cunosc dacă ideea era împrumutată sau dacă el personal a gîndit-o. Înclin să cred că afluxul de personaje din USA a fost determinant, avînd în vedere că la noi în țară această idee nu se regăsea în practică. Ideea consta în asocierea dintre imaginea bisericii ca fortăreață și în același timp și ca academie. Adică biserica avea rolul de a apăra credința și de a o pune într-o formă intelectuală ce se impunea în cultură. Deloc rea, această idee mai avea o motivație practică deloc de neglijat dincolo de frumusețea imaginii: sponsorizarea.

O dată ce construcția bisericii era terminată și avea un oarecare impact în societate (conform ideii lui Iosif Țon, de exemplu), sponsorizările din exterior nu își mai aveau rostul. O școală academică (atenție, nu una misionară) ar fi atras în continuare fonduri și se putea bate monedă pe eventualul ei impact de loc de neglijat, dacă lucrurile ar fi mers bine și banii ar fi continuat să vină. Drept urmare s-a încercat reproducerea ideii și în alte locuri din țară, urmînd același model.

Datorită nerezolvării rolului bisericii în viața și dezvoltarea IBEO sau mai bine zis a laturii academice, au apărut unele tensiuni ce s-au soluţionat pe alte principii decît cele creştine biblice, principii de care se făcea atîta caz …în principiu. De remarcat că la revenirea în Oradea după terminarea doctoratului alţi membrii ai bordului îi dădeau sfaturi în gura mare lui Paul Negruţ, după formula „Frate Paul, noi aici la Oradea obişnuim să facem aşa…” Curînd, Negruţ a manevrat foarte abil şi a reuşit să îşi impună voinţa în mod mai mult sau mai puţin diplomatic, folosind manipularea demnă de un absolvent al facultăţii de psihologie. În acelaşi timp folosind metoda recompensei şi a sancţiunilor a instituit curînd ceea ce el avea să numească „cercul de protecţie” din care făceau parte, după cum mi-a comunicat, la început secretara şefă (mai apoi Marcela Țundrea), pastorul Doru Hnatiuc, pastorul Ilie Ţundrea și viitorul pastor, șef de catedră, etc. dr. Marius Cruceru.

Deşi rectorul și pastorul dr Paul Negruţ mi-a propus să joc și eu același rol, nu am acceptat să intru în acest joc meschin ce m-ar fi transformat într-o marionetă cu postul asigurat. Ulterior ignorarea influenței acestui cerc și a altor persoane (ce probabil au acces la el) a făcut ca Paul Negruț să evite dialogul. La un moment dat ne-a comunicat că atunci cînd sunt studenții de față trebuie să ne adresăm unii altora cu frate cutare sau soră cutare în loc să folosim prenumele așa cum obișnuiam pînă atunci. Mi-a adus aminte de comunicarea șefului de serviciu de la Intreprinderea de Strunguri la care lucram pe vremea comuniștilor cînd ni s-a atras atenția că modul de adresare la serviciu este cu tovarășul sau tovarășa, nu domnul sau doamna. Iată un progres spiritual demn de un fariseu mai serios și mai dedicat decît erau eu.

Examenul de licenţă intern dat de prima promoţie de studenţi la teologie în 1995 a fost invalidat, aceştia trebuind să dea un nou examen. Prima comisie a fost de la Cluj. Membrii ei nu au asistat la procesul corectării lucrărilor care au fost în totalitate scrise. Nu au lipsit perlele. La un moment dat unul dintre membri comisiei ne-a atras atenția să ne lăsăm de citit perlele cînd mai deschide ușa un clujean. Nu a existat o bună coordonare a corectorilor ceea ce a făcut ca Sorin Sabou ce deja era preparator la NT şi concepuse subiectele de licenţă să ia doar nota 7 la propria sa materie. În comisiile următoare au apărut dr. Ioan Bunaciu, Otniel Bunaciu şi dr. Vasile Talpoş, toți pastori baptiști de la Seminarul Baptist Bucureşti, primul şi cel din urmă singurii baptişti cu doctorat şi profesori universitari. La ultima comisie de import a mai participat şi dr. Daniel Mariş evident tot de la ITBB.

În ciuda tuturor disensiunilor şi animozităţilor existente între Oradea şi Bucureşti, a invidiei şi a concurenţei pentru studenţi, conducerea de la Oradea nu a avut altă soluţie pentru acreditarea IBEO, aşa că cei doi profesori universitari, Bunaciu şi Talpoş, au făcut legea şi în deplasare. Ei au făcut parte şi din prima comisie în faţa căreia am dat examen pentru postul de asistent. Printre cei examinați era şi fostul meu coleg de la LBC (de ceva timp LST) Gheorghe Ille. În mijlocul pledoariei în fața studenților de  teologie din anul III, Ioan Bunaciu i-a tăiat speach-ul spunînd, spre deliciul acestora: „Mai lasă-i pe Noica şi pe ăştia, de Isus nu ne spui nimic?” No comment! Comisia ne-a căzut pe toţi, mai puţin pe Paul Negruţ, ce candida pe un alt post, şi cu care s-au luptat, s-au certat, dar n-au avut ce face pentru că era vorba doar de hîrtiile din dosar. Frați-frați, dar concurența era acerbă.

La IBEO au fost eliminate fraudele, adică copierea la examenele scrise, ce era un fenomen endemic. O surpriză a constituit mărturia unui student a cărui soție aflată în același examen l-a apostrofat pe un alt student de la cursul fără frecvență în timp ce acesta copia fără rușine, profitînd de libertatea supraveghetorului ce lipsea din sala de examen. Împricinatul indignat de atenționare și marcat de statutul său de pastor i-a spus vreo două sorei doar ca să constate că soțul prezent îl atenționează că dacă se mai ia de soția lui o să iasă cu scîntei după terminarea examenului. Punct ochit, punct lovit!

În curînd studenţii nu mai aveau să piardă timpul cu transportul între Felix şi sălile de curs de la BB2 datorită începerii construcţiei campusului de la ieşirea din Oradea înspre Felix. Calitatea studenţilor a crescut, aşa cum a crescut şi (cu mici excepţii) şi calitatea comisiilor de admitere. După depăşirea pragului de trei promoţii pentru acreditare lucrurile s-au mai limpezit, dar acreditarea în sine a rămas o problemă de durată mai lungă ce a fost soluţionată diplomatic, academic şi prin …alte mijloace. Un rol hotărîtor au jucat unele versete din VT ce puse în aplicare au netezit asperitățile inerente unui proces relativ dificil într-o societate românească tipică de care nu făcea excepție nici măcar biserica baptistă din Oradea.

Conform mărturiei lui Paul Negruţ printre cei ce au intervenit din proprie iniţiativă la dezbaterile comisiei guvernamentale pentru ca IBEO să beneficieze de prelungirea acreditării a fost Corneliu Vadim Tudor prin rostirea, citez din memorie, ,,Daţi-le oamenilor ăstora acreditarea, în memoria părinţilor mei!” Dar despre întreaga afacere a acreditării, cum, cine, ce s-a făcut, e altă poveste, şi o lăsăm pe altă dată…

În anul 2001 IBEO s-a transformat în UEO (sau cel puţin aşa arată cartea mea de muncă, un înscris oficial). De remarcat că între timp s-a finalizat construcţia campusului cu un corp principal ce cuprindea săli de cursuri, seminarii, birouri şi camere pentru studenţi. Iniţial se voia o cazare de 3-5 stele, în practică paturile metalice acoperite cu pături militare nu aveau cum să se încadreze în această zonă a confortului, mai ales că din trei paturi ale camerei unul era etajat. Spaţiul n-ar fi fost o problemă, fiind două camere la o baie mare cu spălător, două duşuri şi două toalete, plus o cameră de studiu cu balcon.

Studenţii aveau voie să îşi instaleze un frigider, dar nu și facilităţi pentru gătit ce ar fi putut provoca un incendiu. Cu toate că era vorba de o construcție nouă, sălile de clasă erau mici şi înguste, contrastînd cu coridoarele întunecate, dar largi şi întinse aidoma unor autostrăzi. Un alt arădean ce influențase destinele unor oameni din campus mi-a relatat pe un ton caustic cauza: arhitectul era o arhitectă însărcinată și asta a influențat designul. Combinația dintre arhitectură și psihologie a prins probabil la personajele dedicate total acestui obiectiv.

Etajul superior era pentru săli de curs şi seminarii, etajul unu pentru cazarea studentelor şi ce a mai rămas la parter şi încă un nivel era rezervat studenţilor. Mi se părea ciudat că intenţia iniţială declarată a lui Iosif Ţon era aceea de a trimite profesori de literatură în zonele defavorizate sau puţin populate ale României ce vor lucra ca misionari, a fost anulată de comfortul campusului. O construcţie ieftină din lemn, adaptată condiţiilor de misiune ar fi contribuit la menţinerea etosului expansiv de început. După statul în campus mulţi studenţi au optat pentru un loc cald şi plăcut la mama acasă, nu la riscurile şi discomfortul unui cîmp de misiune. Rezultatul a fost că în anii ce au trecut doar în jur de 30%  dintre absolvenţi lucrau în domeniu.

În acelaşi timp atracţia academică şi mirajul studiului în vest, cît şi relaţiile cu străinii ce predau la IBEO au ridicat ştacheta pentru standardul de viaţă imaginat pentru viitor. Maşinile străine, călătoriile în străinătate şi anturajul select şi explicit „spiritual” au făcut să existe un decalaj între studentul de rînd, cel cu relaţii sau „bine-văzut” de conducere şi cadrele didactice ce se aflau în postura mai sus-amintită. Mulţi studenţi întrebau cum pot să ajungă la research, ceea ce nu era condamnabil, dacă filiera era una bazată pe merite academice. Aici au existat unele manevre şi practici despre care nu vreau să pomenesc deocamdată.

În scurt timp a apărut o capelă americană tip prefab, de fapt cea mai mare sală din campus după cantină. În lipsa unei săli mai mari aici se țineau unele cursuri, inclusiv capela studenților.

Cantina s-a schimbat considerabil fiind un succes deosebit după deschiderea Facultăţii de management (adăpostită într-o altă aripă a clădirii principale), în special datorită contribuţiei britanice în domeniu. Ulterior a mai apărut arca lui Noe sau capela, o clădire ciudată, în stilul BB2. Unul dintre prietenii americani de la Oradea mi-a povestit un vis în care se făcea că şcoala era împrejmuită de un gard de fier ce îi împiedica pe oameni să intre sau să iasă. (În urmă cu ceva timp îi atrăsesem atenţia la gardul de metal al BB2 ce probabil costase o avere şi la faptul că din această cauză biserica semăna prea mult cu o închisoare.) În visul său, în interiorul împrejmuirii era o fîntînă din care nişte bărbaţi îmbrăcaţi în negru, ca nişte călugări, cu faţa acoperită și ce se deplasau cu paşi foarte mici, scoteau un pic de apă, cîtă se mai găsea. Spusele sale au fost confirmate la data visului său şi nu numai. Şcoala s-a dovedit a fi o închisoare nu numai pentru spiritul studenţilor, dar şi pentru Spirit, iar deviza lui Paul Negruţ „paşi mici, viaţă lungă” a dus-o exact acolo unde este azi.

Politica de cadre la IBEO-UEO era ciudată. De exemplu americanii erau preferaţi românilor din motive „politice” sau mai degrabă financiare. Nu o dată am cedat ore pentru a-i lăsa pe americani să îşi facă numărul. Întrebînd studenţii despre ce au vorbit americanii, am fost uimit să aflu că subiectul nu avusese nici o tangenţă cu teologia, nici măcar cu ceea ce în Anglia se numea Mickey Mouse Theology. 

Un alt exemplu, demn de remarcat, l-a constituit examenul de Istoria bisericii redactat de un american ce deja predase semestrul I şi II FF. O fi fost cursul extraordinar, dar formularul de examen conţinea întrebări de genul „În ce cartier al Londrei i s-a furat cutărui personaj ceasul pe cînd acesta îl vizita împreună cu cutărescu în secolul XIX…?” Relevanţa pentru România? Zero! Am decis să le dau studenţilor de la F.F. o şansă mai bună şi le-am dat să scrie un scurt eseu (două ore) despre Contribuţia lui Luther la Reformă.

După circa 15 minute de stat cu ochii în gol a început răscoala: ei nu ştiu să scrie un eseu, ei habar n-au ce e aia, în notiţe ia uitaţi-vă cît avem despre Luther. M-au înduplecat pînă la lacrimi, aşa că am schimbat subiectul cu …un scurt eseu despre contribuţia la Reformă a lui Calvin. Credeam că sunt într-un spital de boli mintale. Le-am spus că o să cadă examenul, aşa că în final cam toată lumea a scris cîte ceva. Unul singur ce făcuse o altă facultate s-a încăpăţînat şi nu a scris o iotă. Ba nu, greşesc, şi-a scris numele.

Decanatul de la Oradea a trecut de la Vasile Bunta la Radu Gheorghiţă, apoi la Emil Bartoş şi după eliminarea acestuia la Nicolae Bica, acesta fiind profesor de muzică… No comment! Cu toate că nu avea doctoratul terminat, nici studii teologice, şef  la Catedra de teologie era pastorul Marius Cruceru, iar pro-rector era pastorul Doru Hnatiuc, ce nici în ziua de azi nu şi-a terminat doctoratul. Au apărut unele figuri noi, cam ciudate după gustul meu, cum era cancelarul universităţii, o figură controversată din Cluj, precum şi Ilie Soriţău şi pastorul Gheorghe Dobrin.

Una dintre metamorfozele principale după 2001 a fost în domeniul clericalizării instituţiei, după modelul ortodox. La una dintre ședințele cadrelor ni s-a spus clar și răspicat de către Paul Negruţ că toţi trebuie să fim implicaţi în biserică pentru că un teolog trebuie să îşi pună în practică teologia. Adică teologul trebuia să fie și pastor pentru a demonstra că teologia lui este viabilă în practică. Cu alte cuvinte teoria trebuia verificată în practică, ceea ce nu era un lucru tocmai rău dacă nu avem în vedere că practica este cea ce definește teologia, nu invers. Președinte a Uniunii baptiste la acea dată, Paul Negruț n-a uitat să spună că ne somează să ne conformăm Mărturisirii de credință (făcută pe genunchi într-o noapte scurtă de toamnă de Ioan Bunaciu în urmă cu cîtiva zeci de ani pentru Departamentul Cultelor) sau adio! Pe cînd ne spunea astea zîmbea și ne garanta că nu există nici un post sigur, nici măcar al său. Delir comunist desigur. Am refuzat un delir în doi!

Această impunere era contrară însă statutului Uniunii baptiste din România ce stipulează preoţia tuturor credincioşilor, dar mai mult ca sigur se mula pe politica de cadre a rectorului. Între timp chiar şi pastorii din BB2 au avut parte de surprize, unii dintre aceştia fiind înlăturaţi. Ulterior a existat chiar şi surpriza unei reveniri în persoana lui Petrică Vidu. Dar acest subiect bineînţeles că nu ţine de lumea academică.

Printre cadrele didactice ale Universităţii s-au mai numărat temporar şi Dorin Axente (MA LBC), Mircea Mitrofan (MA LBC), Gelu Paul (MA USA), dispărînd Handaric, Iova, Galchiş, Mănăstireanu (MA LBC-PhD LBC), Ţon (Phd) şi apoi Emil Bartoş (PhD) şi Bulzan Ovidiu (PhD arhitectură USA). Într-o discuție cu acesta din urmă în campusul UBO îmi mărturisise că Paul Negruț l-a convins să studieze pentru doctoratul în arhitectură, urmărind o anumită direcție de viitor în vederea dezvoltării universității. Mărturisesc că subiectul m-a lăsat rece, mai ales că nu intra în sfera mea de preocupări sau competență și nici nu aveam ambiția ocupării unui post de conducere. Cu toate acestea, mă gîndesc că lucrurile s-au complicat în direcțiile imaginate de cei doi sau cel puțin de unul dintre cei doi, avînd în vedere că la UBEO mai predă doar Paul Negruț. Nebănuite sunt căile arhitecturii în Statele Unite!

Trebuie să nu uităm că în biroul rectorului Paul Negruţ stătea rezemată de perete, de ceva timp, o efigie din broz a primilor doi rectori, Iosif Ţon şi Paul Negruţ, ce a fost făcută şi adusă de un american pentru a fi fixată pe faţada noului campus în care Ţon nu a mai pus piciorul. Ştie cineva ce s-a întîmplat cu ea?

Unii dintre foştii studenţi au fost angajaţi la catedra de teologie: Sorin Sabou (PhD LBC – predă la Bucureşti, împreună cu soţia sa, Simona Sabou, acum în USA), Adi Vidu (PhD UK, acum în USA), Silviu Tatu (MA bibioteconomie, PhD Oxford, acum la ITPB), Petric Paulian (între timp PhD și director al centrului Areopagus) şi Corneliu Simuţ (PhD UK, plus un alt doctorat, acum rector UBEO), Daniel Cojiţă (acum pastor la biserica Maranata Arad), plus Daniel Fărcaş (UBB, PhD Paris IV). Dintre cei menţionaţi, doar Simuţ, ce domiciliază în Oradea, mai există pe ştate.

În urma diverselor conflicte cu conducerea UBEO au plecat americanii Ken Tucker, James McGrath, David Cathey, Susan Strohschein, Richard Mooney (toţi PhD), Matt Roberts şi alţii ale căror nume nu le mai reţin. Matt Roberts a fost cel care le-a spus la discuţia finală hibele instituţiei, rămănînd în Oradea pentru încă cîţiva ani. Ce mi s-a părut ciudat în toate aceste plecări şi expulzări a fost faptul că cei în poziţii de autoritate acţionau aidoma unei haite de lupi care îl sfîşiau pe cel deja condamnat. Pus de obicei în faţa unui complet de judecată format din minimum trei fraţi, de obicei Ţundrea, Paul Negruţ şi Hnatiuc, nimeni nu putea face faţă unui atac susţinut. Mai ales că erau singuri.

De remarcat că unii dintre cei eliminaţi de la Oradea s-au îndreptat spre Bucureşti, la ITBB sau ITP: Sorin Sabou deja menţionat, împreună cu soţia, ambii PhD LBC, Emil Bartoş şi Silviu Tatu. Tot absolvenţi LBC BA şi PhD, dar fără experienţa Oradiei, mai predau la ITBB Cornel Boingeanu şi Octavian Baban (coleg de suferinţă încă din anul I LBC).

În luna septembrie 2004 ni s-a comunicat că, în urma unui control din luna august de la minister, nu se justifică numărul mare de preparatori şi asistenţi, aşa că peste 20 de persoane din toate facultăţile şi-au pierdut locurile de muncă. La întrebarea lui Hnatiuc cum vreau să mi se desfacă contractul de muncă, prin înţelegerea părţilor sau demisie am răspuns cu „Nici una nici alta, vreau să fiu dat în şomaj”. Interlocutorul meu telefonic mi-a replicat că „Noi nu dăm în şomaj!” – o chestie absolut ruşinoasă de dus la îndeplinire, dar o cerere perfect legală din partea mea.

În cele din urmă am plecat în şomaj la 22 octombrie 2004 de la UBEO, după zece ani de predare fără să văd faţa celui ce mă chemase acolo, acesta stînd în biroul său la doi paşi distanţă. Situaţia era ciudată pentru că în urmă cu ceva timp şeful meu îmi spusese că înainte de plecarea în SUA Iosif Ţon nu i-a vorbit timp de şase luni.

O scurtă privire asupra cadrelor didactice existente acum la UBEO vedem că printre cei ce predau se află fiica rectorului (la data aceea Paul Negruț), ginerele rectorului, fiul pastorului instituţiei (Ilie Țundrea), iar decanul Facultăţii de teologie tot nu are nu avea studii de teologie. (Între timp şi ginerele pastorului instituţiei…) No comment, again!

În acelaşi timp trebuie avut în vedere că această analiză este subiectivă, deloc exhaustivă, dar văzută prin prisma unuia care a predat timp de zece ani în acest loc. Dincolo de plusurile şi minusurile instituţiei, se poate constata (paradoxal) o evoluţie şi o involuţie, o dezvoltare şi diversificare, dar în acelaşi timp o auto-îngustare a cîmpului academic.

Întrebarea finală este: Chiar este nevoie de două Facultăţi de teologie baptistă într-o ţară cu circa 100000 de baptişti? Probabil că nu. În primii ani ai IBEO-ului la Oradea au apărut două americance de la Weathon ce făceau o cercetare despre impactul instituţiei. Acesta o fi existînd acum. Cu toate acestea, nu văd o explozie, nu percep o schimbare de orientare ca „lumea” să dea buzna în bisericile baptiste şi să cadă la pămînt aşa cum spune fratele noastru mai mare Iacov. Nu cred că a căzut cineva la pămînt nici datorită impactului academic al acestei instituţii de învăţămînt, mai ales că nu am auzit nimic despre vreo schimbare de mentalitate la românii din partea de vest a ţării (cel puţin), ce s-ar datora muzicii, managementului sau teologiei izvorîte de la sus-amintita instituţie de învăţămînt superior baptistă.

Însă, în contextul politic actual noua lege a educaţiei va aduce unele schimbări, dacă acestea nu vor fi „driblate” academic sau pastoral de confesiunea în cauză. Dincolo de tentativa eşuată a rectorului Paul Negruț, cîndva preşedinte a Uniunii baptiste din România, de a desfiinţa instituţia de învăţămînt superior baptistă situată în Bucureşti, de obstrucţionarea deschiderii unui program de master la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, aceste acţiuni (în viziunea sa de „politică bisericească”) ar putea să fi semănat destul vînt ca la un moment dat să culeagă furtună, în spiritul relaţiilor frăţeşti.

În ceea ce mă priveşte, doar la doi ani de la plecarea de la UBEO am scăpat de aritmia datorată stresului cauzat de etosul locului, aşa că în cele din urmă, mă bucur că în prezent există o prăpastie atît de mare între mine şi ei, încît de la mine la ei nu se mai poate trece şi nici invers. Nu pot să trec cu vederea că în toţi aceşti ani am avut posibilitatea să îmi termin doctoratul şi din acest motiv pot să îi mulţumesc rectorului Paul Negruţ pentru ajutorul acordat de dînsul, cît şi de directorul campusului ing. Dorel Tiutin.

Dar în acealşi timp nu pot să îi mulţumesc rectorului că în toţi aceşti zece ani a dus o politică de cadre bazată pe o etică situaţionistă cu tente clare de nepotism, fiind clar marcată de un clericalism neobişnuit pentru România şi o lipsă frapantă de atracţie pentru ucenicia creştină. În antiteză cu ultima zi de la LBC-LST în care directorul instituţiei Peter Cotterell, fost misionar în Etiopia ne-a spus că scopul LBC-ului de-a lungul a celor trei ani de studiu şi practică nu a fost să creeze mici Peter Cotterelli sau mici Nick Merceri (vice-principal), ci nişte mici Jesus Christ, Paul Negruţ şi echipa nu au reuşit să atingă un asemenea obiectiv.

Avînd în vedere toate acestea închei această prezentare a IBEO-UBEO lăsîndu-vă pe dumneavoastră să concluzionaţi şi să completaţi ceea ce lipseşte sau să tăiaţi ceea ce prisoseşte.

 

Lumea academică (2): Institutul Biblic Emanuel din Oradea


Mi se pare că o analiză obiectivă, dar lipsită de prezentarea faptelor care au generat unele situaţii ce vor fii descrise în cele ce urmează ar da naştere la și mai multe întrebări, aşa că am decis să o iau tot pe cale istorică şi personală, în finalul fiecărei etape încercînd să trag nişte concluzii. Ceea ce am uitat, sper să fie întregit de comentarii. Cu toate acestea deși tratează lumea academică, această postare nu se vrea academică în sensul strict al cuvântului. Ea face parte din amintiri, din trecut, o lume acum dispărută.

Foto: Călin Pop (fost student IBEO şi apoi preparator la IBEO, ulterior BA, MA, PhD in USA, actualmente Atlanta) şi Narcis Vlaşin (provenind din aceiaşi biserică cu mine (Biserica baptistă Golgota Arad, după anul I la IBEO, ulterior MA LBC, în prezent cu PhD în SUA, după ce a fost misionar în Asia).

Începutul jobului de la Oradea se pierde în timp… ca să mă exprim poetic. Încă de la începutul proiectului L.B.C. (London Bible College) ni s-a spus de către Iosif Țon că noi cei ce studiem teologia în străinătate vom preda la Oradea. Nimeni nu a spus ceva despre Bucureşti sau alte şcoli. Aşa că atunci când am terminat BA la LBC şi am upgradat la MTh/PhD eram deja îmbarcat spre Oradea.

Primul job l-am datorat relaţiei cu Paul Negruţ (cu care mă cunoşteam din 1982, la scurt timp după convertirea mea). El a fost acela care m-a invitat la Oradea şi cum în întrunirile studenţilor de la teologie din Marea Britanie fiecare îşi definise cît de cît domeniu de competenţă şi mie îmi plăcea istoria, m-am angajat să predat Istoria Bisericii. Ca urmare, în anul II am optat pentru cursul suplimentar de Istoria Bisericii cu dr. Meic Pearse, iar la propunerea de research am înaintat un plan în domeniul Bisericii Greco-Catolice din Transilvania.

Am fost admis la research (detalii în episodul VIII din LBC-LST) şi după ce am ajuns înapoi în România am participat la un interviu cu bordul de conducere al IBE din Oradea (Paul Negruţ, Petrică Vidu, Iosif Ţon, Cornel Iova). Interviul a depăşit limitele academice şi un om mai vanitos ar fi refuzat să răspundă la unele întrebări ce nu aveau legătură directă cu jobul în sine. Acele întrebări însă nu au făcut decît să îmi dezvăluie stilul de conducere dur şi intrusiv al bordului. Aceasta venea să completeze ceea ce Paul Negruţ afirma despre conducerea de la Oradea: „Noi discutăm orice problemă, fiecare îşi spune părerea şi apoi votăm. Indiferent cine cîştigă, dacă majoritatea votează pentru, toţi ceilalţi ne conformăm deciziei şi acţionăm pentru punerea ei în practică.” Interviul a marcat şi despărţirea temporară de actualul rector, Iosif  Ţon, care pleca în străinătate să îşi concretizeze studiile de doctorat. De remarcat că IBEO funcţiona în baza unei hotărîri de guvern, fiind acreditat temporar pentru a organiza examene de admitere şi a ţine cursurile.

Am fost chemat la primul concurs de admitere, la supraveghere şi corectare. Am stat la hotelul UGSR din Felix şi am mîncat la cantina Bisericii Baptiste nr 2 împreună cu cei ce munceau la ridicarea clădirii. Tot acolo am întîlnit studenţi care erau obligaţi să muncească la construcţie, sub forma de practică, chiar dacă nu erau din Oradea. Unul dintre ei dormea pe o bancă din viitoarea biserică. (Aș da jumătate din regat dacă cumva cineva își amintește cine era și mai aflu ce mai face.) Mi se părea că este vorba de muncă silnică spre slava Domnului. Vivat academia!

În hotelul UGSR din Felix, în timpul admiterii (septembrie 1994) am dat peste nişte studenţi ce mi-au împuiat capul cu lucrurile abominabile ce se întîmplau în acel loc şi al cărui principal protagonist era unul din studenţii din anul IV. La începutul anului academic Paul Negruţ a spus că este la curent cu situaţia şi că se vor lua măsuri la timpul potrivit, ceea ce s-a dovedit a fi jumătatea semestrului doi.

IBEO era într-un fel continuarea Şcolii profeţilor începută pe vremea lui Ceauşescu. Era o şcoală tot mai mare şi în 1995 a dat prima promoţie de teologi. Dintre aceştia unii vor preda în anii următori, dar simptomatic, niciunul dintre ei nu va rămâne la Oradea. Ca număr de studenţi IBEO era unul dintre cele mai mari, dacă nu chiar cel mai mare institut de profil din Europa.

La acea dată nu exista un campus, biblioteca funcţiona în sediul Societăţii Misionare Române, iar cadrele didactice nu erau calificate să predea. Situaţia cadrelor didactice era oarecum ciudată. De exemplu, eu eram preparator, dar cu toate că nu intra în atribuţiile mele, eu făceam cursul, eu predam, eu ţineam seminariile şi tot eu examinam şi puneam notele. În acelaşi timp, în cartea mea de muncă scria că sunt preparator, dar de fapt pe schemă tot ce făceam eu era acoperit de o persoană mai calificată, numele acesteia variind, de la Iosif  Ţon, Ioan Bunaciu, la Paul Negruţ.

Deschiderea oficială a anului academic din 1994 a fost marcată de un serviciu divin în BB2, unde a predicat Paul Negruţ, noul rector (şi PhD tot la LBC, dar sub supervizarea lui Colin Gunton de la King’s College London) şi unde au fost prezentaţi noii veniţi: Leslie McCurdy (cu doctorat proaspăt din Anglia, parcă Shefield), Alexandru Nădăban, Doru Hnatiuc (absolvent al Seminarului Baptist Bucureşti), ulterior adăugîndu-se Marius Cruceru (absolvent al Facultăţii de Limbi Clasice din Iași) şi Dănuţ Mănăstireanu (MA la LBC). Tot în acel an Emil Bartoş a plecat în străinătate pentru a-şi finaliza studiile.

În predica de inaugurare a mandatului său de rector, Paul Negruţ a folosit ilustraţia cu şirul de cocori care are în frunte un deschizător şi care după ce oboseşte, trece la coadă pentru a se odihni pînă cînd îi vine din nou rîndul la conducere. În scurt timp am constatat că în practică exista o realitate ciudată: cîrdul era compus din doi cocori ce alternau la conducere, iar după un timp, unul dintre cocori fiind eliminat, cîrdul era format dintr-un cocor! Ilustrația perfectă a faptului că orice ilustrație are limitele ei…

Dintre cei ce predau la acea vreme, unii nu aveau o pregătire formală în teologie, ceea ce impieta asupra calităţii teologiei predate, dar contribuia la diversitatea locului. În afara rectorului Paul Negruţ unii dintre cei ce predau nu aveau mai mult de un BA sau un MA în teologie, fără ca cineva să fi intrat pe filiera BA plus MA plus PhD, toate în teologie. Unii dintre cei ce predau erau şi pastori (Negruţ, Ţundrea, Galchiş, Ţon, Hnatiuc, McCurdy, Iova), dar aceasta nu era o condiţie, existînd un echilibru (faţă de cei ce nu erau pastori precum Mănăstireanu, Radu Gheorghiţă MA USA, Bunta MA USA, Handaric MA USA, Nădăban, Cruceru, Bartoş), cum nu era o condiţie să locuieşti în Oradea.

Institutul funcţiona în clădirea liceului baptist, la etajul II, unde ocupa trei săli de clasă şi în clădirea veche a bisericii unde se ţineau cursurile cu anii combinaţi teologie plus dublă specialitate.

Biblioteca era unul dintre primele locuri ce prezenta un interes pentru mine la Oradea, fiind una dintre condiţiile continuării activităţii de research impusă de LBC. Era clar că fără o bibliotecă serioasă nu se putea face research. Era mică, cărţile erau vechi şi majoritatea în limba engleză, periodicele fiind aproape inexistente. Am vizitat biblioteca ortodoxă, nimic spectaculos, din contră. În cea greco-catolică, cam aceiași situație, multe lucrări în limba italiană, unele în latină, cîteva în română. Totuşi exista o librărie unde mai apăreau traduceri ale autorilor catolici.

Predam cursul de Istoria Bisericii Universale, cel de Erezii moderne şi un curs de Istoria culturii şi civilizaţiei, ce era facultativ. Facultativ-obligatoriu mi s-a spus de la secretariat, dar în cele din urmă am insistat că dacă e facultativ, să rămînă aşa. Era vorba de anul III teologie. Am transformat cursul într-unul de metodologie pentru a le da posibiltatea studenţilor să scrie un eseu în orice domeniu al teologiei şi de a primi îndrumări la nivelul unui curs tutorial. Aşa că am rămas cu circa 4-5 studenţi mai încăpăţînaţi în întreprinderea aceasta. Ce bucuroși au fost studenții și ce rapid au ieșit pe ușă cînd au aflat că pot să plece fără repercusiuni și că aceasta însemna că nu vor fi notați, dar nici nu vor exista urmări disciplinare. Despre asta poate mai încolo…

Cursul de erezii era pentru anul II teologie si anul IV specialităţi duble (teologie-litere, didactică, asistenţă socială, muzică). Cursul de Istoria Bisericii Universale se adresa studenţilor de anul I teologie şi anul II specialităţi duble. Am devenit şi îndrumătorul anului II teologie-litere. Pe lîngă acestea existau şi cursuri F.F. din doi în doi ani, la care participau circa 40 de studenţi mai în vîrstă de obicei. Studenţii de la zi locuiau la hotelul UGSR Felix unde cazarea, prînzul şi cina erau gratuite. (Ulterior toate gratuităţile au fost eliminate, fondurile mergînd spre construirea unui campus propriu.) Unii studenţi manifestau o „la dolce vita far niente” rămănînd deliberat repetenţi pentru a se bucura de o astfel de viaţă.

Cursul de Erezii a fost un experiment în care am încercat să îi provoc pe cei de la teologie anul II să încerce să aibă un discurs închegat în faţa unei audienţe critice, vanitoase şi greu de ţinut în frîu, adică colegii lor din anul II și IV, aceștia din urmă afișând o atitudine de superioritate pe care nu am înțeles-o. Studenții de anul II editau un material despre o sectă modernă, apoi predau de la catedră. După cum se vede ideea cu fixarea materialului învățat prin învățarea altora s-a aplicat încă din anul 1994. Verificarea finală s-a făcut printr-un eseu, la care cei de anul IV au luat note de la 5 la 10 (probabil pentru prima dată în istoria instituţiei). Urmarea a fost atenţionarea mea vehementă de către unii dintre studenţii de anul IV (cu care mă cunoşteam de ani de zile) „să am grijă, că notele mele le strică unora mediile şi o să am probleme!” Cei de anul III ce au contribuit cu material propriu aveau puncte în plus.

Ca răspuns la ameninţările şi repetatele cereri de explicare de ce am dat note mai mici de 9 şi 10, le-am propus studenţilor de anul IV să facă contestaţie la decanat. Lucrările au fost re-corectate de Vasile Bunta care a dat aceleaşi note fără nici o ajustare. Ulteriror, cîteva dintre studente au fost angajate ca preparatoare la catedra de asistenţă şi mi-au amintit printre zîmbete că eu am fost acela care le-a stricat media. Cred că ar trebui să scriu ceva despre subiect, ceva de genul Mîndria, media și Dumnezeu sau cum să ameninți un prof ca să iei nota pe care de fapt o meriți…

În prima sesiune la Istoria Bisericii Universale (examen oral) am căzut o droaie de studenţi din anul II ce avuseseră iluzia unei note bune după recitarea a două-trei propoziţii din curs, dar care nu aveau habar de materie. Anterior acestei sesiuni (din ianuarie 1995), două studente m-au informat la curs că studenţii erau obişnuiţi cu examene în care trebuiau să reproducă doar textul cursului, fără să emită nici o altă judecată de valoare. Fiind un tip precaut, am comunicat aceasta rectorului care mi-a dat carte blanche. Mesajul lui a fost „În fiecare duminică de la orele 16 fratele cutare ţine caticheza în biserică. Dacă nu au trecut de faza catichezei, pot să participe sau să plece acasă.” Mesajul a fost anunţat la curs aşa că cele două studente au trecut examenul cu 8, fără probleme.

Începea o schimbare de optică. De asemenea am sesizat opoziţia anumitor studenţi din anul II (din Ucraina) a căror limbă maternă nu era limba română. Ciudat sau nu, aceştia aveau impresia că vor lua note de trecere doar pentru că erau prezenţi/prezente. S-au înşelat. Repercusiunile le-am suportat după ceva timp, din partea următorului rector pentru că studenții/studentele persecutați/persecutate s-au plîns soției acestuia. Total academic, creștin și cinstit.

Cu toate acestea, şocul cel mai mare l-am avut cu anul III teologie la un curs de sistematică ţinut de dr. Leslie McCurdy, un canadian ce nu cunoştea limba română şi care m-a rugat să corectez eseurile pe trei-patru teme date. Cu mici excepţii (cinci sau şase) eseurile erau un colaj de citate din vreo trei cărți din mica bibliotecă a institutului (Stott, Crucea lui Cristos, o carte a lui Andrew Murray a cărui titlu îmi scapă). La aşa ceva nu se putea da note de trecere. Am rămas cu un gust amar: în anul III studenţii la teologie nu ştiau ce înseamnă un eseu şi ce înseamnă plagiat. La fel de şocat, McCurdy s-a dus să îl întrebe pe rector care ar fi soluţia pentru un an ce nu promovase în proporţie de 80%. Indicaţia a fost să trateze problema pastoral. Aici cei doi nu au ajuns la un consens, având păreri diferite despre ceea ce ar însemna „pastoral”. Pentru McCurdy ar fi însemnat exmatriculare.

În naivitatea mea aveam intenţia să îi cer rectorului să amîne sesiunea de iarnă. În aşteptarea sa, la cercul de teologie la care participau doar cadrele, i-am întrebat pe Radu Gheorghiţă şi Ilie Ţundrea ce i-au învăţat pe studenţi pînă în anul acela. Ilie Ţundrea, fost inginer, m-a întrebat dacă eu n-am trecut la proiectele pe care le-am făcut stasul de pe borcanul de iaurt la stasul pentru burghie. Răspunsul meu a fost negativ, stasul pentru burghie îl ţin minte şi acum pentru că era cel mai frecvent folosit, operaţia de găurire fiind prezentă la mai toate procesele tehnologice. În acea seară am decis să nu îi mai spun nimic rectorului, pentru că nu avea sens. Purtam un război de unul singur. De ce se ajunsese în această situaţie? Probabil datorită calităţii celor care predaseră pînă atunci, mulţi dintre aceştia fiind americani. Era vremea totuși să se termine cu etapa romantică a teologiei, dacă așa ceva chiar existase.

Din această cauză studenţii din anii superiori îşi manifestau superioritatea în fel şi chip asupra celor din anii inferiori, chiar asupra cadrelor didactice. Elocventă pentru această stare de fapt va fi și un incident definitoriu, ce va marca gîndirea teologică a baptiștilor și penticostalilor și va genera presiuni de jos în sus. (Același tip de presiune s-a regăsit în cazul lui Corneliu Constatineanu de la ITPB.) În urmă cu un an, unul dintre cei mai buni studenţi de la LBC ce terminase cu First şi preda la IBEO a fost trimis acasă în urma sesizării conducerii Institutului pentru că el susţinea că „Daniel” fusese scris după desfăşurarea evenimentelor menţionate în carte. În vreme ce Iosif Ţon l-a trimis acasă, pentru că a fost pîrît de studenții oripilați de altă perspectivă teologică, Paul Negruţ a sugerat zîmbind că situaţia se putea aranja. Dădea de înțeles oare că el nu va fi influențat de studenți? Probabil.

La acea dată la IBEO nu exista un sistem unitar şi obiectiv de notare, studenţii se bazau pe „papagal”, nu exista niciun fel de metodologie pentru seminarii sau pentru scrierea eseurilor. Nu exista metodologie pentru ţinerea examenelor, iar rectorul indica să fie căzuţi cei care au probleme de disciplină (whatever this means). Aici am decis să nu mă aliniez, să nu sancționez prin notare, nota fiind dată nu pe ochi frumoşi, ci pe ştiinţă. Totuși, după ceva timp, prorectorul Doru Hnatiuc mi-a eproșat că i-am dat 10 sau 9 unui student pe care el l-a căzut că suflase în ciorba institutului. Probabil că era o ciorbă prea fierbinte pentru unii studenți. Și smântâna era reținută pentru altcineva.

Cu toate acestea exista un început, în ciuda tuturor tensiunilor existente între formă şi fond. Dar poate mai existau și unele probleme de conștiință, atît la personal, cît și la studenți.

Escatologie distractivă …în stil românesc


Unu’ moare şi ajunge in iad. Acolo descoperă că există cîte un iad pentru fiecare ţară.
Merge în iadul german şi întreabă:
– Ce ţi se face aici ?
– Păi, ce să-ţi facă…. te pun pe scaunul electric pentru o oră, pe urmă te aşează pe un pat de cuie pentru încă o oră, şi restul zilei te biciuieşte dracul german.
Omului nu-i place ce aude şi încearcă iadul rusesc:
– Ce ţi se face aici ?
– Păi ….. te pun pe scaunul electric pentru o oră, pe urmă te aşează pe un pat de cuie pentru încă o oră, şi restul zilei te biciuieşte dracul rus.
Pe urmă verifică iadul american, francez, etc. şi primeşte răspunsuri asemănătoare.
Apoi ajunge la iadul românesc şi descopera că este o coadă foarte, foarte mare la intrare.
-Ce ţi se face aici ?
– Păi …. te pun pe scaunul electric pentru o oră, pe urmă te asează pe un pat de cuie pentru încă o oră, şi restul zilei te biciuieşte dracul român.
– Păi este cam la fel ca în celelalte iaduri, de ce vrea atîta lume să intre ?
– Pentru că scaunul electric nu merge şi nimeni nu vine să-l repare, cuiele din pat au fost furate, iar dracul român este un fost senator, aşa ca vine, semnează de prezenţă şi apoi se duce la bar.

De Alexandru Nădăban Publicat în haz, umor

Holograf: Ţi-am dat un inel… cu multă dragoste


Dedicată tuturor oamenilor normali ce au înţeles mesajul simplu al cîntecului. Şi celor care nu l-au înţeles sau s-au făcut că nu l-au înţeles. Şi victimelor colaterale…

După cum s-a văzut dragostea s-a putut lua, dacă chiar a existat… ironia sorţii! Oare ce ar fi făcut Isus?

De Alexandru Nădăban Publicat în Muzică

Lumea academică (1)


În ultimul an de liceu tata se oferise să îmi plătească meditaţii pentru a da la facultate. Dar ceea ce îmi plăcea mie nu s-a făcut în liceul industrial ce îl frecventam sau erau atît de puţine locuri (de ex. design, la Braşov parcă, 2 locuri) încât din start nu aveam ce căuta acolo. Aşa că nu am dat la facultate. Ulterior am auzit poveştile din Timişoara cu Nae Pokeristul ce lua examenele după ce îi golea pe profi de bani, punea pariu că poate să treacă Bega călare pe un contrabas (se spune că a cîştigat acel pariu) şi altele de acest gen în care viaţa studenţească era descrisă în roz-bombon. Mai auzeai şi de părinţi ce făceau vizite profilor încărcaţi de se rupeau, după principiul deschiderii uşii profului cu capul pentru că mîinile erau prea ocupate.

În practică, cu unele excepţii, am văzut că inginerii cu care eram coleg nu rezolvau probleme mai complexe decît tehnicienii care nu aveau facultate, dar aveau cinci ani de industrial şi cîţiva ani de practică. Cu subinginerii era şi mai rău, unii sau unele neştiind cu ce se mănîncă construcţia de maşini-unelte. Nu ştiu exact care erau racilele învăţămîntului superior român de atunci, dar auzeam poveşti despre profi care nu o treceau pe o studentă pînă cînd aceasta nu trecea prin patul său.  Se copia dacă se putea, dar copierea nu era generalizată. Se mai picau grupe întregi dacă proful nu avea chef. Proful era un fel de zeu sau semi-zeu.

În cele din urmă am luat contactul cu învăţămîntul academic britanic, ce mi-a plăcut foarte mult. Era vorba despre onestitate, precizie, realism şi obiectivitate. La acestea se adăuga punctualitatea şi seriozitatea britanică, dar nu lipsea caracteristicul umor britanic. A fost vorba de un BA de trei ani, plus un MTh transformat în PhD după ce am scris ceva mai mult de 50% din teză.

După BA am revenit în România şi am predat din 1994 pînă în 2010 în trei instituţii de învăţămînt superior diferite: Institutul Biblic Emanuel din Oradea, transformat în Universitatea Emanuel din Oradea pînă în 2003, apoi Facultatea de Teologie Didactică Betania din Arad, secţie a ITP-ului din Bucureşti, şi cu un an înainte de închiderea acesteia, Secţia de Teologie Didactică de la Facultatea de Ştiinţe Umaniste a Universităţii Aurel Vlaicu din Arad. Ca urmare aş încerca să trag unele concluzii despre plusurile şi minusurile acestor instituţii.