Lumea academică (3): IBEO – Universitatea Emanuel din Oradea


Pentru a înțelege cît de cît etosul instituției IBEO este nevoie de unele precizări ce nu erau evidente la prima privire nici angajaților, nici studenților.

De remarcat că IBEO era proprietatea Bisericii Baptiste nr. 2, o asumare oarecum ciudată, avînd în vedere statura și statutul intelectual al instituţiei superioare de învăţămînt vs. ceea ce reprezenta BB2. Aceasta se concretiza prin aceea că practic păstorii BB2 luau toate deciziile importante, neexistînd o claritate sau clarificări în domeniul teologic. IBEO şi UEO nu au acţionat ca o forţă ce se (putea) afla cu un pas înaintea bisericii în domeniul teologiei şi care ar fi putut determina direcţia bisericii. Din contră, interesele bisericii au determinat direcţia instituţiei de învăţămînt. Ca să spunem așa, nu ceva din zona academică a fost important. Instituția de învățămînt era vasalul BB2.

În anul 1990 pastorul și viitorul rector Paul Negruț a lansat o idee reprodusă după etosul catolic din vremea Evului Mediu. Nu cunosc dacă ideea era împrumutată sau dacă el personal a gîndit-o. Înclin să cred că afluxul de personaje din USA a fost determinant, avînd în vedere că la noi în țară această idee nu se regăsea în practică. Ideea consta în asocierea dintre imaginea bisericii ca fortăreață și în același timp și ca academie. Adică biserica avea rolul de a apăra credința și de a o pune într-o formă intelectuală ce se impunea în cultură. Deloc rea, această idee mai avea o motivație practică deloc de neglijat dincolo de frumusețea imaginii: sponsorizarea.

O dată ce construcția bisericii era terminată și avea un oarecare impact în societate (conform ideii lui Iosif Țon, de exemplu), sponsorizările din exterior nu își mai aveau rostul. O școală academică (atenție, nu una misionară) ar fi atras în continuare fonduri și se putea bate monedă pe eventualul ei impact de loc de neglijat, dacă lucrurile ar fi mers bine și banii ar fi continuat să vină. Drept urmare s-a încercat reproducerea ideii și în alte locuri din țară, urmînd același model.

Datorită nerezolvării rolului bisericii în viața și dezvoltarea IBEO sau mai bine zis a laturii academice, au apărut unele tensiuni ce s-au soluţionat pe alte principii decît cele creştine biblice, principii de care se făcea atîta caz …în principiu. De remarcat că la revenirea în Oradea după terminarea doctoratului alţi membrii ai bordului îi dădeau sfaturi în gura mare lui Paul Negruţ, după formula „Frate Paul, noi aici la Oradea obişnuim să facem aşa…” Curînd, Negruţ a manevrat foarte abil şi a reuşit să îşi impună voinţa în mod mai mult sau mai puţin diplomatic, folosind manipularea demnă de un absolvent al facultăţii de psihologie. În acelaşi timp folosind metoda recompensei şi a sancţiunilor a instituit curînd ceea ce el avea să numească „cercul de protecţie” din care făceau parte, după cum mi-a comunicat, la început secretara şefă (mai apoi Marcela Țundrea), pastorul Doru Hnatiuc, pastorul Ilie Ţundrea și viitorul pastor, șef de catedră, etc. dr. Marius Cruceru.

Deşi rectorul și pastorul dr Paul Negruţ mi-a propus să joc și eu același rol, nu am acceptat să intru în acest joc meschin ce m-ar fi transformat într-o marionetă cu postul asigurat. Ulterior ignorarea influenței acestui cerc și a altor persoane (ce probabil au acces la el) a făcut ca Paul Negruț să evite dialogul. La un moment dat ne-a comunicat că atunci cînd sunt studenții de față trebuie să ne adresăm unii altora cu frate cutare sau soră cutare în loc să folosim prenumele așa cum obișnuiam pînă atunci. Mi-a adus aminte de comunicarea șefului de serviciu de la Intreprinderea de Strunguri la care lucram pe vremea comuniștilor cînd ni s-a atras atenția că modul de adresare la serviciu este cu tovarășul sau tovarășa, nu domnul sau doamna. Iată un progres spiritual demn de un fariseu mai serios și mai dedicat decît erau eu.

Examenul de licenţă intern dat de prima promoţie de studenţi la teologie în 1995 a fost invalidat, aceştia trebuind să dea un nou examen. Prima comisie a fost de la Cluj. Membrii ei nu au asistat la procesul corectării lucrărilor care au fost în totalitate scrise. Nu au lipsit perlele. La un moment dat unul dintre membri comisiei ne-a atras atenția să ne lăsăm de citit perlele cînd mai deschide ușa un clujean. Nu a existat o bună coordonare a corectorilor ceea ce a făcut ca Sorin Sabou ce deja era preparator la NT şi concepuse subiectele de licenţă să ia doar nota 7 la propria sa materie. În comisiile următoare au apărut dr. Ioan Bunaciu, Otniel Bunaciu şi dr. Vasile Talpoş, toți pastori baptiști de la Seminarul Baptist Bucureşti, primul şi cel din urmă singurii baptişti cu doctorat şi profesori universitari. La ultima comisie de import a mai participat şi dr. Daniel Mariş evident tot de la ITBB.

În ciuda tuturor disensiunilor şi animozităţilor existente între Oradea şi Bucureşti, a invidiei şi a concurenţei pentru studenţi, conducerea de la Oradea nu a avut altă soluţie pentru acreditarea IBEO, aşa că cei doi profesori universitari, Bunaciu şi Talpoş, au făcut legea şi în deplasare. Ei au făcut parte şi din prima comisie în faţa căreia am dat examen pentru postul de asistent. Printre cei examinați era şi fostul meu coleg de la LBC (de ceva timp LST) Gheorghe Ille. În mijlocul pledoariei în fața studenților de  teologie din anul III, Ioan Bunaciu i-a tăiat speach-ul spunînd, spre deliciul acestora: „Mai lasă-i pe Noica şi pe ăştia, de Isus nu ne spui nimic?” No comment! Comisia ne-a căzut pe toţi, mai puţin pe Paul Negruţ, ce candida pe un alt post, şi cu care s-au luptat, s-au certat, dar n-au avut ce face pentru că era vorba doar de hîrtiile din dosar. Frați-frați, dar concurența era acerbă.

La IBEO au fost eliminate fraudele, adică copierea la examenele scrise, ce era un fenomen endemic. O surpriză a constituit mărturia unui student a cărui soție aflată în același examen l-a apostrofat pe un alt student de la cursul fără frecvență în timp ce acesta copia fără rușine, profitînd de libertatea supraveghetorului ce lipsea din sala de examen. Împricinatul indignat de atenționare și marcat de statutul său de pastor i-a spus vreo două sorei doar ca să constate că soțul prezent îl atenționează că dacă se mai ia de soția lui o să iasă cu scîntei după terminarea examenului. Punct ochit, punct lovit!

În curînd studenţii nu mai aveau să piardă timpul cu transportul între Felix şi sălile de curs de la BB2 datorită începerii construcţiei campusului de la ieşirea din Oradea înspre Felix. Calitatea studenţilor a crescut, aşa cum a crescut şi (cu mici excepţii) şi calitatea comisiilor de admitere. După depăşirea pragului de trei promoţii pentru acreditare lucrurile s-au mai limpezit, dar acreditarea în sine a rămas o problemă de durată mai lungă ce a fost soluţionată diplomatic, academic şi prin …alte mijloace. Un rol hotărîtor au jucat unele versete din VT ce puse în aplicare au netezit asperitățile inerente unui proces relativ dificil într-o societate românească tipică de care nu făcea excepție nici măcar biserica baptistă din Oradea.

Conform mărturiei lui Paul Negruţ printre cei ce au intervenit din proprie iniţiativă la dezbaterile comisiei guvernamentale pentru ca IBEO să beneficieze de prelungirea acreditării a fost Corneliu Vadim Tudor prin rostirea, citez din memorie, ,,Daţi-le oamenilor ăstora acreditarea, în memoria părinţilor mei!” Dar despre întreaga afacere a acreditării, cum, cine, ce s-a făcut, e altă poveste, şi o lăsăm pe altă dată…

În anul 2001 IBEO s-a transformat în UEO (sau cel puţin aşa arată cartea mea de muncă, un înscris oficial). De remarcat că între timp s-a finalizat construcţia campusului cu un corp principal ce cuprindea săli de cursuri, seminarii, birouri şi camere pentru studenţi. Iniţial se voia o cazare de 3-5 stele, în practică paturile metalice acoperite cu pături militare nu aveau cum să se încadreze în această zonă a confortului, mai ales că din trei paturi ale camerei unul era etajat. Spaţiul n-ar fi fost o problemă, fiind două camere la o baie mare cu spălător, două duşuri şi două toalete, plus o cameră de studiu cu balcon.

Studenţii aveau voie să îşi instaleze un frigider, dar nu și facilităţi pentru gătit ce ar fi putut provoca un incendiu. Cu toate că era vorba de o construcție nouă, sălile de clasă erau mici şi înguste, contrastînd cu coridoarele întunecate, dar largi şi întinse aidoma unor autostrăzi. Un alt arădean ce influențase destinele unor oameni din campus mi-a relatat pe un ton caustic cauza: arhitectul era o arhitectă însărcinată și asta a influențat designul. Combinația dintre arhitectură și psihologie a prins probabil la personajele dedicate total acestui obiectiv.

Etajul superior era pentru săli de curs şi seminarii, etajul unu pentru cazarea studentelor şi ce a mai rămas la parter şi încă un nivel era rezervat studenţilor. Mi se părea ciudat că intenţia iniţială declarată a lui Iosif Ţon era aceea de a trimite profesori de literatură în zonele defavorizate sau puţin populate ale României ce vor lucra ca misionari, a fost anulată de comfortul campusului. O construcţie ieftină din lemn, adaptată condiţiilor de misiune ar fi contribuit la menţinerea etosului expansiv de început. După statul în campus mulţi studenţi au optat pentru un loc cald şi plăcut la mama acasă, nu la riscurile şi discomfortul unui cîmp de misiune. Rezultatul a fost că în anii ce au trecut doar în jur de 30%  dintre absolvenţi lucrau în domeniu.

În acelaşi timp atracţia academică şi mirajul studiului în vest, cît şi relaţiile cu străinii ce predau la IBEO au ridicat ştacheta pentru standardul de viaţă imaginat pentru viitor. Maşinile străine, călătoriile în străinătate şi anturajul select şi explicit „spiritual” au făcut să existe un decalaj între studentul de rînd, cel cu relaţii sau „bine-văzut” de conducere şi cadrele didactice ce se aflau în postura mai sus-amintită. Mulţi studenţi întrebau cum pot să ajungă la research, ceea ce nu era condamnabil, dacă filiera era una bazată pe merite academice. Aici au existat unele manevre şi practici despre care nu vreau să pomenesc deocamdată.

În scurt timp a apărut o capelă americană tip prefab, de fapt cea mai mare sală din campus după cantină. În lipsa unei săli mai mari aici se țineau unele cursuri, inclusiv capela studenților.

Cantina s-a schimbat considerabil fiind un succes deosebit după deschiderea Facultăţii de management (adăpostită într-o altă aripă a clădirii principale), în special datorită contribuţiei britanice în domeniu. Ulterior a mai apărut arca lui Noe sau capela, o clădire ciudată, în stilul BB2. Unul dintre prietenii americani de la Oradea mi-a povestit un vis în care se făcea că şcoala era împrejmuită de un gard de fier ce îi împiedica pe oameni să intre sau să iasă. (În urmă cu ceva timp îi atrăsesem atenţia la gardul de metal al BB2 ce probabil costase o avere şi la faptul că din această cauză biserica semăna prea mult cu o închisoare.) În visul său, în interiorul împrejmuirii era o fîntînă din care nişte bărbaţi îmbrăcaţi în negru, ca nişte călugări, cu faţa acoperită și ce se deplasau cu paşi foarte mici, scoteau un pic de apă, cîtă se mai găsea. Spusele sale au fost confirmate la data visului său şi nu numai. Şcoala s-a dovedit a fi o închisoare nu numai pentru spiritul studenţilor, dar şi pentru Spirit, iar deviza lui Paul Negruţ „paşi mici, viaţă lungă” a dus-o exact acolo unde este azi.

Politica de cadre la IBEO-UEO era ciudată. De exemplu americanii erau preferaţi românilor din motive „politice” sau mai degrabă financiare. Nu o dată am cedat ore pentru a-i lăsa pe americani să îşi facă numărul. Întrebînd studenţii despre ce au vorbit americanii, am fost uimit să aflu că subiectul nu avusese nici o tangenţă cu teologia, nici măcar cu ceea ce în Anglia se numea Mickey Mouse Theology. 

Un alt exemplu, demn de remarcat, l-a constituit examenul de Istoria bisericii redactat de un american ce deja predase semestrul I şi II FF. O fi fost cursul extraordinar, dar formularul de examen conţinea întrebări de genul „În ce cartier al Londrei i s-a furat cutărui personaj ceasul pe cînd acesta îl vizita împreună cu cutărescu în secolul XIX…?” Relevanţa pentru România? Zero! Am decis să le dau studenţilor de la F.F. o şansă mai bună şi le-am dat să scrie un scurt eseu (două ore) despre Contribuţia lui Luther la Reformă.

După circa 15 minute de stat cu ochii în gol a început răscoala: ei nu ştiu să scrie un eseu, ei habar n-au ce e aia, în notiţe ia uitaţi-vă cît avem despre Luther. M-au înduplecat pînă la lacrimi, aşa că am schimbat subiectul cu …un scurt eseu despre contribuţia la Reformă a lui Calvin. Credeam că sunt într-un spital de boli mintale. Le-am spus că o să cadă examenul, aşa că în final cam toată lumea a scris cîte ceva. Unul singur ce făcuse o altă facultate s-a încăpăţînat şi nu a scris o iotă. Ba nu, greşesc, şi-a scris numele.

Decanatul de la Oradea a trecut de la Vasile Bunta la Radu Gheorghiţă, apoi la Emil Bartoş şi după eliminarea acestuia la Nicolae Bica, acesta fiind profesor de muzică… No comment! Cu toate că nu avea doctoratul terminat, nici studii teologice, şef  la Catedra de teologie era pastorul Marius Cruceru, iar pro-rector era pastorul Doru Hnatiuc, ce nici în ziua de azi nu şi-a terminat doctoratul. Au apărut unele figuri noi, cam ciudate după gustul meu, cum era cancelarul universităţii, o figură controversată din Cluj, precum şi Ilie Soriţău şi pastorul Gheorghe Dobrin.

Una dintre metamorfozele principale după 2001 a fost în domeniul clericalizării instituţiei, după modelul ortodox. La una dintre ședințele cadrelor ni s-a spus clar și răspicat de către Paul Negruţ că toţi trebuie să fim implicaţi în biserică pentru că un teolog trebuie să îşi pună în practică teologia. Adică teologul trebuia să fie și pastor pentru a demonstra că teologia lui este viabilă în practică. Cu alte cuvinte teoria trebuia verificată în practică, ceea ce nu era un lucru tocmai rău dacă nu avem în vedere că practica este cea ce definește teologia, nu invers. Președinte a Uniunii baptiste la acea dată, Paul Negruț n-a uitat să spună că ne somează să ne conformăm Mărturisirii de credință (făcută pe genunchi într-o noapte scurtă de toamnă de Ioan Bunaciu în urmă cu cîtiva zeci de ani pentru Departamentul Cultelor) sau adio! Pe cînd ne spunea astea zîmbea și ne garanta că nu există nici un post sigur, nici măcar al său. Delir comunist desigur. Am refuzat un delir în doi!

Această impunere era contrară însă statutului Uniunii baptiste din România ce stipulează preoţia tuturor credincioşilor, dar mai mult ca sigur se mula pe politica de cadre a rectorului. Între timp chiar şi pastorii din BB2 au avut parte de surprize, unii dintre aceştia fiind înlăturaţi. Ulterior a existat chiar şi surpriza unei reveniri în persoana lui Petrică Vidu. Dar acest subiect bineînţeles că nu ţine de lumea academică.

Printre cadrele didactice ale Universităţii s-au mai numărat temporar şi Dorin Axente (MA LBC), Mircea Mitrofan (MA LBC), Gelu Paul (MA USA), dispărînd Handaric, Iova, Galchiş, Mănăstireanu (MA LBC-PhD LBC), Ţon (Phd) şi apoi Emil Bartoş (PhD) şi Bulzan Ovidiu (PhD arhitectură USA). Într-o discuție cu acesta din urmă în campusul UBO îmi mărturisise că Paul Negruț l-a convins să studieze pentru doctoratul în arhitectură, urmărind o anumită direcție de viitor în vederea dezvoltării universității. Mărturisesc că subiectul m-a lăsat rece, mai ales că nu intra în sfera mea de preocupări sau competență și nici nu aveam ambiția ocupării unui post de conducere. Cu toate acestea, mă gîndesc că lucrurile s-au complicat în direcțiile imaginate de cei doi sau cel puțin de unul dintre cei doi, avînd în vedere că la UBEO mai predă doar Paul Negruț. Nebănuite sunt căile arhitecturii în Statele Unite!

Trebuie să nu uităm că în biroul rectorului Paul Negruţ stătea rezemată de perete, de ceva timp, o efigie din broz a primilor doi rectori, Iosif Ţon şi Paul Negruţ, ce a fost făcută şi adusă de un american pentru a fi fixată pe faţada noului campus în care Ţon nu a mai pus piciorul. Ştie cineva ce s-a întîmplat cu ea?

Unii dintre foştii studenţi au fost angajaţi la catedra de teologie: Sorin Sabou (PhD LBC – predă la Bucureşti, împreună cu soţia sa, Simona Sabou, acum în USA), Adi Vidu (PhD UK, acum în USA), Silviu Tatu (MA bibioteconomie, PhD Oxford, acum la ITPB), Petric Paulian (între timp PhD și director al centrului Areopagus) şi Corneliu Simuţ (PhD UK, plus un alt doctorat, acum rector UBEO), Daniel Cojiţă (acum pastor la biserica Maranata Arad), plus Daniel Fărcaş (UBB, PhD Paris IV). Dintre cei menţionaţi, doar Simuţ, ce domiciliază în Oradea, mai există pe ştate.

În urma diverselor conflicte cu conducerea UBEO au plecat americanii Ken Tucker, James McGrath, David Cathey, Susan Strohschein, Richard Mooney (toţi PhD), Matt Roberts şi alţii ale căror nume nu le mai reţin. Matt Roberts a fost cel care le-a spus la discuţia finală hibele instituţiei, rămănînd în Oradea pentru încă cîţiva ani. Ce mi s-a părut ciudat în toate aceste plecări şi expulzări a fost faptul că cei în poziţii de autoritate acţionau aidoma unei haite de lupi care îl sfîşiau pe cel deja condamnat. Pus de obicei în faţa unui complet de judecată format din minimum trei fraţi, de obicei Ţundrea, Paul Negruţ şi Hnatiuc, nimeni nu putea face faţă unui atac susţinut. Mai ales că erau singuri.

De remarcat că unii dintre cei eliminaţi de la Oradea s-au îndreptat spre Bucureşti, la ITBB sau ITP: Sorin Sabou deja menţionat, împreună cu soţia, ambii PhD LBC, Emil Bartoş şi Silviu Tatu. Tot absolvenţi LBC BA şi PhD, dar fără experienţa Oradiei, mai predau la ITBB Cornel Boingeanu şi Octavian Baban (coleg de suferinţă încă din anul I LBC).

În luna septembrie 2004 ni s-a comunicat că, în urma unui control din luna august de la minister, nu se justifică numărul mare de preparatori şi asistenţi, aşa că peste 20 de persoane din toate facultăţile şi-au pierdut locurile de muncă. La întrebarea lui Hnatiuc cum vreau să mi se desfacă contractul de muncă, prin înţelegerea părţilor sau demisie am răspuns cu „Nici una nici alta, vreau să fiu dat în şomaj”. Interlocutorul meu telefonic mi-a replicat că „Noi nu dăm în şomaj!” – o chestie absolut ruşinoasă de dus la îndeplinire, dar o cerere perfect legală din partea mea.

În cele din urmă am plecat în şomaj la 22 octombrie 2004 de la UBEO, după zece ani de predare fără să văd faţa celui ce mă chemase acolo, acesta stînd în biroul său la doi paşi distanţă. Situaţia era ciudată pentru că în urmă cu ceva timp şeful meu îmi spusese că înainte de plecarea în SUA Iosif Ţon nu i-a vorbit timp de şase luni.

O scurtă privire asupra cadrelor didactice existente acum la UBEO vedem că printre cei ce predau se află fiica rectorului (la data aceea Paul Negruț), ginerele rectorului, fiul pastorului instituţiei (Ilie Țundrea), iar decanul Facultăţii de teologie tot nu are nu avea studii de teologie. (Între timp şi ginerele pastorului instituţiei…) No comment, again!

În acelaşi timp trebuie avut în vedere că această analiză este subiectivă, deloc exhaustivă, dar văzută prin prisma unuia care a predat timp de zece ani în acest loc. Dincolo de plusurile şi minusurile instituţiei, se poate constata (paradoxal) o evoluţie şi o involuţie, o dezvoltare şi diversificare, dar în acelaşi timp o auto-îngustare a cîmpului academic.

Întrebarea finală este: Chiar este nevoie de două Facultăţi de teologie baptistă într-o ţară cu circa 100000 de baptişti? Probabil că nu. În primii ani ai IBEO-ului la Oradea au apărut două americance de la Weathon ce făceau o cercetare despre impactul instituţiei. Acesta o fi existînd acum. Cu toate acestea, nu văd o explozie, nu percep o schimbare de orientare ca „lumea” să dea buzna în bisericile baptiste şi să cadă la pămînt aşa cum spune fratele noastru mai mare Iacov. Nu cred că a căzut cineva la pămînt nici datorită impactului academic al acestei instituţii de învăţămînt, mai ales că nu am auzit nimic despre vreo schimbare de mentalitate la românii din partea de vest a ţării (cel puţin), ce s-ar datora muzicii, managementului sau teologiei izvorîte de la sus-amintita instituţie de învăţămînt superior baptistă.

Însă, în contextul politic actual noua lege a educaţiei va aduce unele schimbări, dacă acestea nu vor fi „driblate” academic sau pastoral de confesiunea în cauză. Dincolo de tentativa eşuată a rectorului Paul Negruț, cîndva preşedinte a Uniunii baptiste din România, de a desfiinţa instituţia de învăţămînt superior baptistă situată în Bucureşti, de obstrucţionarea deschiderii unui program de master la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, aceste acţiuni (în viziunea sa de „politică bisericească”) ar putea să fi semănat destul vînt ca la un moment dat să culeagă furtună, în spiritul relaţiilor frăţeşti.

În ceea ce mă priveşte, doar la doi ani de la plecarea de la UBEO am scăpat de aritmia datorată stresului cauzat de etosul locului, aşa că în cele din urmă, mă bucur că în prezent există o prăpastie atît de mare între mine şi ei, încît de la mine la ei nu se mai poate trece şi nici invers. Nu pot să trec cu vederea că în toţi aceşti ani am avut posibilitatea să îmi termin doctoratul şi din acest motiv pot să îi mulţumesc rectorului Paul Negruţ pentru ajutorul acordat de dînsul, cît şi de directorul campusului ing. Dorel Tiutin.

Dar în acealşi timp nu pot să îi mulţumesc rectorului că în toţi aceşti zece ani a dus o politică de cadre bazată pe o etică situaţionistă cu tente clare de nepotism, fiind clar marcată de un clericalism neobişnuit pentru România şi o lipsă frapantă de atracţie pentru ucenicia creştină. În antiteză cu ultima zi de la LBC-LST în care directorul instituţiei Peter Cotterell, fost misionar în Etiopia ne-a spus că scopul LBC-ului de-a lungul a celor trei ani de studiu şi practică nu a fost să creeze mici Peter Cotterelli sau mici Nick Merceri (vice-principal), ci nişte mici Jesus Christ, Paul Negruţ şi echipa nu au reuşit să atingă un asemenea obiectiv.

Avînd în vedere toate acestea închei această prezentare a IBEO-UBEO lăsîndu-vă pe dumneavoastră să concluzionaţi şi să completaţi ceea ce lipseşte sau să tăiaţi ceea ce prisoseşte.