Dumnezeu, minunile, Nietzsche şi baptiştii ne-minunaţi


 

 

 

 

 

 

 

 

 

Baptiştii, sau mai bine spus, baptiştii şcoliţi, pretind că au o Evanghelie vie, considerînd că Nietzche e duşmanul lui Dumnezeu pentru că a afirmat (văzînd starea Bisericii): „Dumnezeu a murit!” Dar aceiaşi baptişti, mai mult sau mai puţin şcoliţi, spun că Dumnezeu nu mai acţionează azi aşa cum a făcut-o în urmă cu vreo două mii de ani. Dacă prin vreo minune Nietzsche ar învia (baptiştii ar spune că numai Satana ar putea face minunea asta!) şi s-ar uita la Biserica baptistă şi la baptiştii mai sus-menţionaţi, ce ar zice oare? Probabil tot „Dumnezeu a murit”! Nu mi-o luaţi în nume de rău, dar mie mi se pare că afirmaţia baptişilor, ce neagă că Dumnezeu mai face minuni azi, e foarte apropiată de cea a lui Nietzsche.  E drept că baptiştii nu spun „Dumnezeu a murit!” –  dar afirmînd că Dumnezeu nu mai face minunile din vechime, ei pretind că Dumnezeu a …paralizat. Ceea ce mă duce cu gîndul la un alt teolog, considerat de onor-baptiştii mai sus-menţionaţi, cam la fel de liberal ca Nietzsche: Karl Barth.

Karl Barth a studiat la Tubingen, Germania. După ce şi-a terminat studiile a fost pastor în orăşelul minier Safenwil din Elveţia. Ce a constatat acolo? Spre surprinderea lui a constatat că toată teologia liberală studiată la Tubingen, ce spunea că minunile au încetat odată cu apostolii, nu îl ajuta nici pe el, nici pe enoriaşii lui care se confruntau cu sărăcie şi accidente de muncă, adică cu moartea într-o formă mai lentă sau mai rapidă.

În anul 1914, anul izbucnirii Primului Război Mondial ce a făcut milioane de victime, profesorii săi de teologie au semnat şi un document numit „Manifestul celor nouă zeci şi trei de intelectuali adresat lumii civilizate” ce pretindea că Dumnezeu e de partea civilizaţiei ce a declanşat Primul Război Mondial. Reacţionînd la teologia liberală şi la efectele ei, Karl Barth a produs o nouă teologie (un teolog ce îi era contemporan spunea despre aceasta că ,,a căzut ca o bombă pe terenul de joacă al teologilor”) numită „noua-ortodoxie”, ce afirma, printre altele, că este posibil să te întîlneşti cu Isus Cristos în paginile Scripturii atunci cînd Duhul Sfînt te luminează. Cam aşa cum spun şi baptiştii azi, nu?

Toate astea m-au dus cu gîndul la un studiu underground cînd, pe vremea lui Ceauşescu, un american poznaş ne-a povestit că undeva în America, cineva a scris pe un gard: „Dumnezeu a murit” – semnat, Nietzsche.  După un timp un creştin la fel de poznaş, ba chiar mai poznaş, a completat lîngă primul înscris: „Nietzsche a murit” – semnat, Dumnezeu. Revenind la oile noastre, baptiste desigur, văzînd ce onor-baptiştii şcoliţi afirmă despre Dumnezeu, că Dumnezeu nu mai face minuni, înclin să cred că pot risca o analogie între Nietzsche şi biserica baptistă, afirmînd nici mai mult nici mai puţin,  „Dumnezeu a murit” – semnat biserica baptistă.

Totuşi, ca reacţie la această afirmaţie v-aş propune o contra-teză de genul: „Biserica baptistă a murit – semnat, Dumnezeu.”

La fel, pentru a da peste cap toată tevatura onor-teologilor baptişti ofuscaţi şi uscaţi  de funcţii şi şcoli, propun iniţierea neoficială a titlului de „Baptistul anului”, iar acest titlu să îi fie atribuit în premieră lui Iosif Ţon.

 PS În esenţă, dar nu în credinţă, mai degrabă sunt anti-ţonist decît ţonist.

 sursa caricaturii fără vreo legătură cu postul: http://www.thethinkingblue.com/aFALWELL.jpg

Lumea academică (5): Facultatea „Betania”


Sediul facultăţii se găsea în biserica penticostală cu acelaşi nume din Arad, cartierul Grădişte. Avea trei săli de clasă,  la nivelul trei, o sală de internet, secretariat împreună cu biroul decanului, o mică sală pentru profi plus încă o sală de curs un nivel mai jos. Mai jos se găsea biblioteca foarte mică, care adăpostea, xeroxul şi toate cursurile. Unul dintre studenţi se ocupa de bibliotecă, secretara la ora când m-am angajat (şi în anul acela academic) era o fostă studentă ce preda şi limba engleză. Sălile aveau o capacitate de aproximativ 20 de studenţi, scaunele fiind însă de dimensiuni liliputane pentru că aceleaşi săli adăposteau şcoala duminicală pentru copiii bisericii. Pentru examenele de an se folosea şi sala de nunţi aflată la primul nivel al bisericii. Era o construcţie nouă, cu cîteva probleme de design şi execuţie, încălzire cu gaz. Capela se ţinea în biserică. Eram coleg cu fostul meu coleg de la IBEO, Mihai Handaric, ce se afla într-un program de doctorat avîndu-l ca îndrumător pe prof dr Hans Klein, cu Hubert Emerich (greacă şi NT) şi cu Ciprian  Bălăban, ce terminase tot la Betania, iar acum preda Istoria Bisericii, preda şi la Liceul penticostal şi făcea un master la Arad. Decanul, ce absolvise teologia (parcă la ITP), mi-a inventat un curs numit „Istoria creştinismului contemporan”. L-am predat vreme de un semestru anului III. Mi se dădeau bani de benzină, avem ore doar o zi pe săptămînă, dar din semestrul II am fost întrebat dacă  pot să mai iau un curs, acela de Filozofie creştină. Nu am spus nu, aşa că am pus la cale un curs minim (exista un minim de 28 de file parcă) şi în anul viitor am fost rugat să predau, pe lîngă Filosofia creştină şi cursul de Erezii contemporane (fosta mea „cunoştiinţă” de la IBEO) şi după încă un an, după plecarea lui Ciprian Bălăban la ITP am început să predau cursul de Istoria Bisericii. Frecvenţa la cursuri nu era obligatorie (o invenţie ciudată pentru o facultate de teologie), dar din punct de vedere tehnic acest amănunt făcea posibilă înscrierea studenţilor în regim fără frecvenţă după dispariţia acestei categorii de studiu, aici apărînd pe lîngă tinerii de la zi şi  conducători de adunări, pastori, diaconi, prezbiteri sau fraţi şi unele surori interesate de teologie, unii dintre ei dornici să predea teologia în şcoli. Existau studenţi „internaţionali” dar la început nu prea am înţeles ce însemna acest termen.

Anul următor a apărut „Seminarul Betania” la care am avut o singură întîlnire cu studenţii, după care a urmat un examen la un curs intitulat „Metode de studiu biblic”. Seminarul începuse datorită faptului (mi-au spus studenţii) că Facultatea Betania nu a primit în Consiliul Bisericesc votul pentru a mai continua ca secţie a ITP-ului. Să fiu sincer nu prea am putut pune cap la cap afirmaţiile despre ITP şi Betania, dar este cert că la un anumit moment ITP-ul voia să se acrediteze, apoi Betania voia acelaşi lucru, şansele oscilînd cînd într-o parte cînd în alta. În cele din urmă, se pare că pentru a salva ITP-ul a fost sacrificată Betania, aceasta pierzînd dreptul de a mai organiza concursuri de admitere. În al doilea an la Betania am fost  chemat să fac parte din comisia de pre-licenţă. Pre-licenţa se dădea (evident) înainte de examenul de licenţă şi era compusă dintr-un examen scris plus susţinere lucrării de licenţă. Era un fel de repetiţie generală pentru „adevărata licenţă” dată cu comisia de la Academia de Teologie Ortodoxă din cadrul Universităţii „Aurel Vlaicu”. Rezultatul primului examen era consfiinţit pe o diplomă acordată de Cultul Penticostal şi ţinea loc de adeverinţă pentru predarea religiei în şcoli. Nu am participat la corectarea lucrărilor scrise, dar susţinerea lucrărilor de licenţă a fost interesantă, mai ales că după parcurgerea bibliografiei îţi dădeai seama imediat cine îşi scrisese propria lucrare şi cine nu. Unul dintre studenţii de la f.f. a venit cu o lucrare de drept bisericesc ortodox pe care am citit-o cu nesaţ. Personal am fost uimit de calitatea academică a lucrării, dar am fost atenţionat de colegi că acesta venise şi anul trecut cu aceiaşi lucrare, dar cu alt titlu şi că în cei patru ani de studii nu s-a ridicat niciodată la un asemenea nivel. Era evident aceiaşi lucrare la care schimbase titlul, adăugase un citat sau două dintr-o carte a decanului şi acum pretindea că este o lucrare absolut nouă şi că doar fusese ajutat de un văr, preot ortodox. Studentul a fost trimis acasă, cu nota 2, dar duminica următoare, la ceremonia de absolvire numele său a fost citit şi i s-ar fi înmînat diploma dacă ar fi fost prezent. Gurile rele spun că după ce toate lucrările au fost examinate, a mai apărut o comisie care a validat lucrările respinse. Întortochiate sunt căile Domnului!

În fine, în anul următor am predat mai mult, am avut de-a face cu cel mai ciudat student, din Cluj, pe nume Naghi, care fusese prins copiind de colegi la nenumărate examene. Cu toate astea nu a fost exmatriculat, ci chiar a susţinut examenul de pre-licenţă. Acest personaj cameleonic cînd pretindea că e pregătit, cînd că suferă de o boală incurabilă, cînd că trebuie să ia examenul de licenţă pentru că va avea un post foarte important în Cluj, cînd voia să facă o mare donaţie şcolii, ceva de genul a 10000 de euro. De ce oare? În acel an am picat pentru copiat un singur student ce mi-a transmis prin colegii săi „că el nu ştie să fi copiat.” Dispariţia lucrării sale din secretariat a fost un alt lucru ciudat. La Betania cine copia trebuia să plătească o amendă, să facă nişte ore de consiliere şi să se împace cu cel furat. Nimic din toate astea nu s-au întîmplat în cazul meu. La ceremonia de absolvire din biserică, am remarcat că toţi cei veniţi din „lume” abordau subiecte creştine, cei din biserică abordau subiecte seculare. Hmmm! Am mai participat la o comisie de pre-licenţă (ultima), de data aceasta de dimineaţa pînă seara sau mai bine spus de dimineaţa pînă dimineaţa, ultimele documente fiind completate în jurul orei 3 ante-meridian. Şef de promoţie a fost secretara facultăţii, soţul ei dînd şi el examenul de licenţă.

Anul următor (2007-2008) se pregătea o promoţie dublă, atît studenţii cu patru ani de studiu, cît şi cei cu trei ani de studiu. În primul an Moţ Ghiocel mi-a spus că Betania are studenţi buni, ceea nu am putut nega. Dar am constatat că nivelul academic al Betaniei era undeva …foarte jos. Erau studenţi care voiau mai mult, dar cei mai mulţi dintre ei nu aveau timp pentru studiu, iar dacă chiar aveau, în bibliotecă nu exista fondul de cărţi necesar pentru aşa ceva. În afară de acest aspect, nu exista o etică normală a muncii academice, astfel că studenţii nu sesizau că este greşit să cumperi o lucrare de licenţă, să ţi-o facă altcineva sau pur şi simplu să copiezi altă lucrare de licenţă de la o altă facultate. În acelaşi timp printre problemele de fond care le-am sesizat mai existau unele de-a dreptul spinoase pentru mintea lor. Una dintre acestea era: cum de la o facultate de teologie penticostală predau trei baptişti? Pentru mine o mare întrebare era cum de ei care aveau comunicare directă cu Dumnezeu prin Duhul, mai aveau nevoie de facultate şi de ce o facultate de teologie penticostală are nevoie de stat pentru a-i acredita teologia?

Politica de cadre era şi mai ciudată, în ceea ce mă priveşte nu ştiu pe cineva care să fi fost angajat cu carte de muncă la Facultatea Betania, excepţie nefăcînd nici măcar portarul. Dotarea bibliotecii era precară, atît în materie de carte cît şi de periodice. Nu existau standarde interne cu privire la notare, la examene. Unele cadrele didactice erau supraîncărcate, predînd cursuri din diferite discipline. Nu exista o departajare a catedrelor sau ceva de genul acesta. Se vehicula numele lui Pustan cu speranţa că va preda mai mult timp acolo, dar în afara unor apariţii episodice, cu impact emoţional sau spiritual, nu am putut constata un impact academic la nivel de facultate. Existau cadre didactice ce nu apăreau la cursuri, după cum puteai să apari la curs şi să constaţi că nu aveai nici un student în sală sau cel mult doi studenţi. Vacanţa se dădea cu o săptămîna mai devreme, cursurile începeau cu o săptămînă mai tîrziu faţă de celelalte facultăţi.

În sesiunea din iarnă am constatat că unul dintre studenţii ce stătea senin la examen şi nu scria nimic pregătise două pagini cu nişte întrebări din anul trecut. Loz necîştigător. L-am picat. Am regretat că nu i-am spus că dacă ia cuvîntul în faţa bisericii şi mărturiseşte ce a făcut îi dau notă de trecere. Cu ceva timp înainte, împreună cu Moţ Ghiocel şi Mihai Handaric am predicat cu el la amvon în biserica în care era lider. Ciudat! Se putea şi mai rău. Dar ce avea să fie şi mai rău avea să urmeze în vara aceluiaşi an.

Lumea academică (4): Facultatea „Betania”


Cea de-al doilea job într-ale academiei (hm, chiar mă întreb dacă a fost chiar aşa de academică…) îl datorez unui prieten, dar cel puţin după ce jobul s-a evaporat am rămas prieteni. Din una într-alta, ce mai faci, unde mai lucrezi, a aflat că am depus un CV la Facultatea de Teologie Didactică Penticostală „Betania” din Arad. Într-adevăr, dacă tot aveam doctorat, dacă tot aveam experienţă şi dacă tot nu prea aveam ce face că eram şomer, ce mi-am zis? „Poate cineva are nevoie de mine!” Aşa că îndată prietenul meu a pus mâna pe telefon şi nu s-a lăsat până nu mi-a aranjat o întîlnire cu Prof. univ. dr. Moţ Ghicel, la acea dată era decanul Facultăţii de Teologie Didactică Penticostală, o secţie a ITP-ului de la Bucureşti. Înarmat cu un CV, cu hîrtiile de rigoare ce atestau cine sunt şi ce studii am plus una de la UBEO care spunea cam aşa:

antet, 20 septembrie 2004, Stimate frate coleg Alexandru Nădăban, Datorită unor factori independenţi de voinţa noastră şi care derivă în exclusivitate din legislaţia şi standardele de acreditare impuse de Ministerul Educaţiei şi Cercetării din România, Universitatea Emanuel din Oradea este nevoită să procedeze la restructurarea normelor didactice. În acest context postul dumneavoastră a fost restructurat, în anul universitar 2004-2005 nu mai aveţi asigurată o normă de bază la Universitatea Emanuel din Oradea. Vă invităm să luaţi legătura cu Conducerea UEO în vederea soluţionării aspectelor legate de încetarea contractului de muncă. Suntem conştienţi că o asemenea situaţie e neplăcută şi pentru dumneavoastră şi pentru noi, ca universitate. Dorim însă să păstrăm legăturile de părtăşie cu dumneavoastră şi căutăm să identificăm împreună noi posibilităţi de colaborare în viitor. Ţinem să vă mulţumim în mod deschis pentru profesionalismul, dedicarea şi responsabilitatea cu care aţi slujit până acum în Universitatea Emanuel din Oradea, investindu-vă în pregătirea academică a studenţilor. În acelaşi spirit al bunelor relaţii, vă asigurăm de aprecierea noastră, de deschiderea înspre noi forme de colaborare şi de dorinţa de a păstra egătura frăţească. Cu deosebită consideraţie, Rector, Prof. dr. Paul Negruţ; urmează semnătura. Cu o astfel de scrisoare de recomandare m-aş fi putut angaja şi la NASA.

Să ne aducem aminte…


sursa: http://virgilburla.wordpress.com/2010/12/16/pentru-cei-fara-mormant/

Acum 21 de ani, niste banateni incapatanati si demni au refuzat sa paraseasca o slujba a carui pastor urma sa fie arestat. S-au adunat in fata unei biserici si si-au strigat libertatea in strada, gest de neconceput in vremurile cu pricina. In fata celor catorva zeci de curajosi de atunci ma inclin. Cei 90 de morti ai Timisoarei care s-au stins in urmatoarele doua zile sunt EROII, cei care n-au apucat sa-si traiasca visul. Cadavrele lor au fost trasportate la Bucuresti, arse in crematoriu, cenusa fiind aruncata intr-un canal din Leordeni. Voua, cei fara mormant, va multumesc.

Next generation?


Curând după ce am devenit creştin m-am întrebat cu voce tare, entuziasmt de felul cum predicau doi dintre prietenii mei, creştini de vază în biserică, de ce alţii nu predică ca ei şi de ce nu abordează subiectele aşa cum le abordau ei. La vreme aceea pentru mine a fi lider însemna să predici bine, ai min foarte bine, cursiv, relevant şi să provoci o reacţie, plus să fi urmat de cineva,  şi să mai ai un mentor care să îţi dea direcţii clare, să te tundă (la figurat) şi să te oblojească. Dar nu la multă vreme mi-am dat seama că biserica, comunitatea şi uniunea era condusă de un tip de oameni ce vedeau creştinismul altfel decît îl vedeam eu şi liderii „mei” şi că aceştia aveau cel puţin douăzeci de ani mai mult decât „noi”. „Ai mei” nu erau singurele stele în creştere pe firmamentul credinţei baptiste. Au  mai apărut alţi lideri sau cel puţin formatori de opinie, aşa că s-au concretizat două curente: unul să îl numim ,,progresiv” (nici o aluzie la curentele politice), altul să îl numim ,,tradiţionalist”. În practică curentul progresist atrăgea mase, cel tradiţionalist le conducea. În concepţia mea era nevoie de o schimbare de conducere, ce coincidea cu o schimbare de generaţie. Asta se întîmpla în AD 1983-85. Chiar înainte de decembrie 1989 unii dintre progresişti au fost promovaţi ca lideri poziţionali mai mărunţi, conservîndu-şi impactul şi crescînd în credibilitate datorită poziţiei ocupate. Nu dau nume, e mai uşor fără, discutăm „în principiu”. 

După 1989 s-a produs o mică schimbare, liderii tradiţionalişti păstrînd doar o parte din hăţuri, progresiştii apucîndu-le pe cele lăsate şi orientîndu-se mai mult spre educaţie (a lor şi a altora). [Aici nu pot să nu menţionez cele două nereuşite în domeniu: trimiterea unor lideri necopţi în SUA (Liberty University şi încă un loc, al cărui nume nu îl cunosc,  foarte legalist potrivit unui englez destul de conservator) ce au revenit doar să îşi viziteze rudele.] Din nou, la acea vreme am avut impresia că se va schimba ceva. Importul şi exportul a echilibrat din nou balanţa, unii lideri plecînd spre zări mai albastre (sau mai roz), alţii, copleşiţi de evenimente şi uzură, au plecat dintre noi pentru totdeauna. Se părea că generaţiile se schimbă din mers aidoma schimbării liniilor la hochei.

Nu mai eram în deceniul zece al mileniului XX. Vremea trecea şi tinerii lideri progresişti de ieri au (mai) îmbătrînit şi au devenit (mai sau MAI) tradiţionalişti. Unii dintre liderii tineri şi progresişti au devenit pastori şi s-au mai osificat, pentru că acum responsabilităţile erau mai mari, apele trebuiau să fie mai limpezi şi Scriptura mai clară şi mai limitată la interpretări.

Şi de cîţiva ani, în afară de trecerea anilor, nici o mişcare. Am fost uimit că nu au apărut lideri tineri cu idei proaspete, cu energie debordantă şi cu mult vino-ncoace pentru mase. Culmea, chiar bătrînii au început să îşi schimbe ideile! Mi se pare, la fel ca în urmă cu mai bine de douăzeci de ani, că o să avem din nou o ruptură între generaţii. Unde este liderul tînăr ce asemenea lui Ghedeon iese la bătaie cu ceata aleasă după criteriile Domnului nu după cele ale lumii păgîne? E nevoie să facem apel la romantism să ne mişcăm? Este nevoie să pice un avion cu liderii secţiei de geriatrie? Încă o schimbare de generaţie? (Oricum nu s-a schimbat nimic indiferent cine a venit la conducerea uniunii, aşa că încep să cred că nu are importanţă cine ne conduce şi de ce.) Din nou o să spunem că nu mai avem cine să ne conducă? Mai grav e că nu avem cine să ne conducă ,,undeva”! Şi nu mă gîndesc la nivel prea înalt, ci la cel mai jos, acolo unde este nevoie ca liderul să dea un exemplu pentru acei doi sau trei ce se adună în Numele Său.  

Ne consumăm timpul şi resursele în dispute de genul ,,cine e cutare şi ce crede”. Deşteptarea! Nu mai trăim într-un mediu ostil în care dacă cineva nu crede ca mine e duşmanul meu sau e Necuratul în carne şi oase. Nu ne mai batem cu catolicii în Războiul de 30 de ani, nici cu ortodocşii, cu statul legionar, antonescian sau comunist. Oare nu a venit timpul să facem ceva constructiv, bine, moral, atît în plan progresist, cît şi în plan tradiţional, pentru a expune evanghelia pe înţelesul acestui popor?

Să ne mai şi rîdem…


de pe net:

Retrospectivă:

Anul 1981
1. Prinţul Charles se căsătoreşte
2. Liverpool cîstigă Cupa campionilor
3. Papa moare

Anul 2005
1. Prinţul Charles se căsătoreşte
2. Liverpool câstiga Cupa campionilor
3. Papa moare

Concluzie: daca prinţul Charles se mai căsătoreşte încă o data şi Liverpool
ajunge iar în finala, ar fi bine sa-l anunţe cineva pe Papă…

De Alexandru Nădăban Publicat în haz

Iosif Țon e pe Wiki! Unde sunt ceilalţi?


Iosif Țon

(n. 30 septembrie 1934, Gârbovița, județul Alba) este un pastor baptist din România.

După plecarea din România, a predicat mulți ani la Radio Europa Liberă, în fiecare duminică între orele 14-15 în cadrul unui program religios transmis în perioada comunistă.

După 1990 Iosif Țon a pus bazele și a asigurat funcționarea Institutului Biblic Est-European, Institutului Biblic din Oradea (astăzi Universitatea Creștină Emanuel), a postului de radio Vocea Evangheliei și al Editurii Cartea Creștină din Oradea. A fost inițiatorul Alianței Evanghelice din România, alianță ce regrupează cultele neoprotestante în România: baptiști, penticostali și creștini după evanghelie. De asemenea a fost unul din pastorii Bisericii Baptiste Emanuel din Oradea, cea mai mare biserică baptistă din România (alături de pastorii Paul Negruț și Nicolae Gheorghiță) și a contribuit la construirea noii clădirii a bisericii Emanuel.

restul pe http://ro.wikipedia.org/wiki/Iosif_%C8%9Aon

De ce nu sunt nici baptist şi nici carismatic



Că tot veni vorba de Iosif  Ţon, ce a acceptat, conform unora, să treacă într-o altă tabără şi cum Iosif  Ţon este baptist, m-am lăsat şi eu influenţat de acest val şi am hotărît să rup tăcerea. Probabil că acum se aude cum pîrîie. Fiţi pe pace, nu o să vă doară urechile. În primul rînd, nu o să vă plictisesc cu istoria carismatică a lui Iosif Ţon. Deja sunteţi plictisiţi şi nervoşi. Vorba aia: „De ce nu vi s-a întîmplat vouă una ca asta?” Deci, Ţon a fost baptist carismatic, cîndva, apoi un timp carismatic secret (vorba papei, in pectore) şi acum se declară baptist carismatic deschis. Cu ce seamănă tipul ăsta de a te declara openli ceva? Mă iertaţi!

Deci, prin urmare şi luînd în considerare, am decis să mă esprim la propria-mi gazetă, ca să nu fiu dat de gol (Doamne păzeşte! – repede, trei cruci şi o flegmă bine ţintită-n sîn) sau să nu mă facă de ruşine cîrcotaşii cultului, ai neamului sau a speciei umane (am omis pe cineva?).

De la bun început trebuie să precizez exact, dacă e nevoie, că acest post este un pamflet adevărat, nu un adevărat pamflet şi nu doresc şi nici nu tind, dacă pot spune aşa, să îmi văd numele pe top 100 wordpress, să sparg audienţa (de felul meu sunt paşnic, cu mici excepţii, de ex. cînd conduc în mijlocul unei hoarde de han-tătari sau cînd mă calcă cineva pe coada personală. Aici să nu mă acuzaţi că sunt animal, darwinist sau marxist, că nu ţine. Sunt, ba chiar mi-s, şi io ca voi.) sau să ies în vreun fel din tipare. Mă pretind, ba chiar fac o ambiţie din a fi un …echilibrat!

În consecinţă, declar sus şi tare, că nu mă doare niciunde de ce crede cutare, cutărescu sau cutărică, aici intrînd toţi şi toate vreţi dvs să intre. Mi-am rezervat mie restul opţiunilor! Dar e treaba Celui de sus să se ocupe de cine ce crede, cînd şi unde.

Iosif Ţon a fost la un moment dat duşmanul carismaticilor, dar şi Pavel a fost al creştinilor, ca să citez un comentariu bloghist, aşa după cum Ciurcil a fost cînd duşmanul, cînd prietenul, apoi iarăşi duşmanul sovieticilor. La fel ca Mao care a fost duşmanul americanior, apoi prietenul lor, ca apoi să nu se mai ştie, oscilînd între a-şi lichida propriul popor sau a-i lichida pe americani. Dar asta e altă poveste.

De ce freamătă atunci lumea baptistă? Ah, am uitat, eu nu mă declar baptist pentru că nu mai vreau să mă identific cu o biserică care moare pe mîna ei. Prefer vorba altui clasic fost baptist încă în viaţă (N-au reuşit să-l mănînce că era prea ţepos. E un compliment, Dănuţ!), că e mai bine să moară unul din ceilalţi decît unul dintr-al lor…  M-am declarat, dacă tot a trebuit, creştin şi protestant, caind ăv, pentru că ţin la credinţa pe care am primit-o în pruncia credinţei mele. Da, e trist, nu mă pot lăuda c-am evoluat!

Lumea baptistă freamătă precum codrii din poezia eminesciană (alegeţi dvs care) pentru că îşi aduce aminte cu mintiuţa şi memoria ei colectivă (Doamne dă-mi timp să salvez postul ăsta să nu se ia curentul şi să se piardă! Numa Satana o fi luînd curentul!) conform cărţii de Istorie a baptiştilor că prin deceniul al treilea al secolului trecut, citez din memoria ce mi-a mai rămas neutilizată, „penticostalii s-au aruncat ca nişte corbi asupra bisericilor noastre” (nota mea: bisericile lor), făcînd probabil ce fac de obicei corbii: croncăne, se socializează, papă, fac ouă, le clocesc, scot pui, zboară, învaţă, şi trăiesc foarte, foarte mult. O fi fost aşa, că altfel nu se explică ura confesională reciprocă dintre cele două denominaţii. N-o fi fost aşa, atunci nu ştiu de unde avea autorul datele şi de ce le rupea studenţilor de la ITP filele din lucrările de licenţă atunci cînd făcea parte din comisia… pe asta să o lăsăm pe altă dată!

Din perspectiva mea limitată, de om echilibrat, de independent, aş putea zice, mă tot întreb ce le lipsea baptiştilor de corbii penticostali au avut atîta succes? Păi cred că baptiştii la vremea respectivă aveau o ediţie limitată sau neterminată sau chiar a marcionistă a Noului Testament (Pariez că un anume domn din Bucureşti îşi ascute privirea, gata să ia noţiţe pentru a mă critica. Vai-ş-amar de baptiştii ăia!) pentru că altfel nu se explică de ce nu au ştiut că Dumnezeu chiar împarte darurile cum vrea El, cui vrea El şi cînd vrea El. Din cele mai diverse, şi ei nu pot face nimic pe chestia asta! Nu cumva o fi fost mai mare vina învăţătorilor, păstorilor, predicatorilor, liderilor, într-un cuvînt, pentru lacuna ce a pricinuit răpirea oiţelor baptiste de maleficii corbi penticostali? În treacăt fie zis, niciodată nu am reuşit să înţeleg cum un corb atît de mic poate răpi o oaie baptistă atît de mare! Hei, prea multe semne de mirare!!! O învăţătură autentică din NT, poate şi din VT ar fi aşezat credinţa baptistă pe o temelie solidă, pe un făgaş bătătorit, iar efectul „nu sunteţi mîntuiţi dacă nu credeţi asta şi nu vă manifestaţi aşa” nu ar fi avut efect. Dar n-a fost aşa la vremea aceea.

Apoi, în 1990 a apărut pericolul carismatic ce a scuturat atît bisericile penticostale (sau pentecostale), cît şi cele baptiste. Fraţii mai copţi cădeau în fel şi chip. Pe cînd eram la studii în străinătate umblau după mine carismaticii să mă ademenească. N-au avut pe cine, eram în branşă de circa zece ani! Dar nu m-am carismatizat, nici nu m-am ştiţi voi, liberalizat, că ăla era pericolul după cum am fost informat de mai-mari. Nu spui cine…

În fine, în ultimii ani carismaticii au devenit mai cuminţi, nu mai supărau nici ei pe nimeni, mai repede se supărau ei între ei. Penticostalii au devenit mai baptişti, adică mai puţin carismatici, că vorba aia, cum să fi ditamai pastorul şi proroc să fie unul neşcolit şi fără costum? Ei, să lăsăm astea! Dar, se poate vedea în bisericile penticostale de la oraşe că nu mai sunt aşa de …penticostale cum erau în urmă cu ceva timp. Pariez că nu baptiştii sunt de vină!

Acum, cum de au sărit (iar!) în aer baptiştii, că unul de-al lor s-a declarat mai carismatic ca papa, era să zic… Păi am o bănuială, de natură istorică. Nu mă ironizaţi, nu e de natură isterică, că nu s-a isterizat niciun baptist pînă la ora asta! Cred că, bănuiesc, dar nu sunt sigur, că pentecostalismul se întoarce! Iar? Păi, bine că nu se răzbună, nu contra-atacă şi că nu se dezlănţuie. Chiar bine? Dacă acum în concepţia alarmiştilor, se va putea produce acelaşi fenomen, doar că, virgulă, corbii vor avea o călăuză să intre în cetăţuie, să dea în vileag toate secretele baptiştilor, cifrul de la poartă, unde şi cîte sunt armele de lovire şi de apărare, unde este visteria, comoară, şi unde doarme regele, regina, toată familia regală baptistă. Dacă se va atenta la viaţa lor, dacă vor cuceri arsenalul, dacă vom fi …trădaţi, ocupaţi, eradicaţi? Basme frate, veţi spune. Sau citând din VT ,,Minciună! Spune-ne dar!” (2 Împãrati 9:12).  Baptiştii n-au aşa ceva! N-au? Dar au avut? Ce a mai rămas din cît de periculoşi erau ei, că la începutul secolului XX mitropolitul Bisericii Greco-Catolice din Transilvania, Vasile Suciu le aborda foarte serios teologia şi practica în a sa Teologie Dogmatică? Asta ar trebui să îşi dea ei seama.

Mai am o bănuială: dacă se lasă cu carismaticeală la baptişti, să te ţii la dispute, la pierderea controlului şi la crize de genul, „dacă eu sunt şef aici, cum de Domnul face minuni prin altcineva?” Grea haină, grea ipostază, dar nimeni, nici chiar Dumnezeu nu ţine pe cineva cu forţa într-o biserică sau într-o anumită poziţie. Prea mult confort, prea puţine probleme, prea mulţi bani şi prea mult control a bisericii duce la moartea ei sau în cel mai bun caz la aplatizarea şi pierderea luminii evangheliei. Din contră, problemele, chiar persecuţia, sunt cele ce cern adevăratul creştinism, neghina împuţinîndu-se. Da, n-am uitat pilda cu neghina şi interpretarea ei. Dar, în practică, s-a putut constata că o biserică vie e una care, nu numai că se adună în jurul Cuvîntului lui Dumnezeu, ci are de-a face cu lucrări miraculoase ale Tatălui, prin mijlocirea Fiului, în lumina Duhului. Vi se pare normal? Mie da!

Mare va fi însă mirarea, uimirea şi nedumerirea baptiştilor alarmişti dacă cumva se va întîmpla ceva bun prin toată această trecere a lui Iosif Ţon pe la carismatici. Dacă vor avea loc vindecări? Dacă muţii vor vorbi? Dacă şchiopii vor umbla? Dacă orbii vor vedea? Dacă toată această tevatură nu este decît o alarmă falsă? Îşi va cere cineva scuze sau iertare? Din proprie experienţă pot să vă spun că acesta va fi mai degrabă Iosif Ţon.

În fine, nu vreau să treacă această ocazie ca să spun şi de ce nu sunt carismatic. Am avut parte de daruri (unele) pînă în prezent, nu mă laud cu ele, nici nu sufăr că mi-au fost date. În definitiv Dumnezeu face ce vrea! Şi dacă cineva crede că am făcut afirmaţiile de mai-sus urmărind oarece avantaje de o anume natură, tu hum it mai consărn, hiă bai dicleă că nu fac parte din vreo biserică, mişcare sau ceva de genul ăsta penticostală, carismatică sau străjerească (Majestate, iertaţi-mă!), după cum nu urmăresc o alipire de aşa ceva.

Nu v-am cîntat de jale, ca să nu plîngeţi. V-am cîntat de …haz. Fraţilor şi surorilor, sper să vă mai descreţiţi frunţile.