Să ne aducem aminte…


sursa: http://virgilburla.wordpress.com/2010/12/16/pentru-cei-fara-mormant/

Acum 21 de ani, niste banateni incapatanati si demni au refuzat sa paraseasca o slujba a carui pastor urma sa fie arestat. S-au adunat in fata unei biserici si si-au strigat libertatea in strada, gest de neconceput in vremurile cu pricina. In fata celor catorva zeci de curajosi de atunci ma inclin. Cei 90 de morti ai Timisoarei care s-au stins in urmatoarele doua zile sunt EROII, cei care n-au apucat sa-si traiasca visul. Cadavrele lor au fost trasportate la Bucuresti, arse in crematoriu, cenusa fiind aruncata intr-un canal din Leordeni. Voua, cei fara mormant, va multumesc.

Next generation?


Curând după ce am devenit creştin m-am întrebat cu voce tare, entuziasmt de felul cum predicau doi dintre prietenii mei, creştini de vază în biserică, de ce alţii nu predică ca ei şi de ce nu abordează subiectele aşa cum le abordau ei. La vreme aceea pentru mine a fi lider însemna să predici bine, ai min foarte bine, cursiv, relevant şi să provoci o reacţie, plus să fi urmat de cineva,  şi să mai ai un mentor care să îţi dea direcţii clare, să te tundă (la figurat) şi să te oblojească. Dar nu la multă vreme mi-am dat seama că biserica, comunitatea şi uniunea era condusă de un tip de oameni ce vedeau creştinismul altfel decît îl vedeam eu şi liderii „mei” şi că aceştia aveau cel puţin douăzeci de ani mai mult decât „noi”. „Ai mei” nu erau singurele stele în creştere pe firmamentul credinţei baptiste. Au  mai apărut alţi lideri sau cel puţin formatori de opinie, aşa că s-au concretizat două curente: unul să îl numim ,,progresiv” (nici o aluzie la curentele politice), altul să îl numim ,,tradiţionalist”. În practică curentul progresist atrăgea mase, cel tradiţionalist le conducea. În concepţia mea era nevoie de o schimbare de conducere, ce coincidea cu o schimbare de generaţie. Asta se întîmpla în AD 1983-85. Chiar înainte de decembrie 1989 unii dintre progresişti au fost promovaţi ca lideri poziţionali mai mărunţi, conservîndu-şi impactul şi crescînd în credibilitate datorită poziţiei ocupate. Nu dau nume, e mai uşor fără, discutăm „în principiu”. 

După 1989 s-a produs o mică schimbare, liderii tradiţionalişti păstrînd doar o parte din hăţuri, progresiştii apucîndu-le pe cele lăsate şi orientîndu-se mai mult spre educaţie (a lor şi a altora). [Aici nu pot să nu menţionez cele două nereuşite în domeniu: trimiterea unor lideri necopţi în SUA (Liberty University şi încă un loc, al cărui nume nu îl cunosc,  foarte legalist potrivit unui englez destul de conservator) ce au revenit doar să îşi viziteze rudele.] Din nou, la acea vreme am avut impresia că se va schimba ceva. Importul şi exportul a echilibrat din nou balanţa, unii lideri plecînd spre zări mai albastre (sau mai roz), alţii, copleşiţi de evenimente şi uzură, au plecat dintre noi pentru totdeauna. Se părea că generaţiile se schimbă din mers aidoma schimbării liniilor la hochei.

Nu mai eram în deceniul zece al mileniului XX. Vremea trecea şi tinerii lideri progresişti de ieri au (mai) îmbătrînit şi au devenit (mai sau MAI) tradiţionalişti. Unii dintre liderii tineri şi progresişti au devenit pastori şi s-au mai osificat, pentru că acum responsabilităţile erau mai mari, apele trebuiau să fie mai limpezi şi Scriptura mai clară şi mai limitată la interpretări.

Şi de cîţiva ani, în afară de trecerea anilor, nici o mişcare. Am fost uimit că nu au apărut lideri tineri cu idei proaspete, cu energie debordantă şi cu mult vino-ncoace pentru mase. Culmea, chiar bătrînii au început să îşi schimbe ideile! Mi se pare, la fel ca în urmă cu mai bine de douăzeci de ani, că o să avem din nou o ruptură între generaţii. Unde este liderul tînăr ce asemenea lui Ghedeon iese la bătaie cu ceata aleasă după criteriile Domnului nu după cele ale lumii păgîne? E nevoie să facem apel la romantism să ne mişcăm? Este nevoie să pice un avion cu liderii secţiei de geriatrie? Încă o schimbare de generaţie? (Oricum nu s-a schimbat nimic indiferent cine a venit la conducerea uniunii, aşa că încep să cred că nu are importanţă cine ne conduce şi de ce.) Din nou o să spunem că nu mai avem cine să ne conducă? Mai grav e că nu avem cine să ne conducă ,,undeva”! Şi nu mă gîndesc la nivel prea înalt, ci la cel mai jos, acolo unde este nevoie ca liderul să dea un exemplu pentru acei doi sau trei ce se adună în Numele Său.  

Ne consumăm timpul şi resursele în dispute de genul ,,cine e cutare şi ce crede”. Deşteptarea! Nu mai trăim într-un mediu ostil în care dacă cineva nu crede ca mine e duşmanul meu sau e Necuratul în carne şi oase. Nu ne mai batem cu catolicii în Războiul de 30 de ani, nici cu ortodocşii, cu statul legionar, antonescian sau comunist. Oare nu a venit timpul să facem ceva constructiv, bine, moral, atît în plan progresist, cît şi în plan tradiţional, pentru a expune evanghelia pe înţelesul acestui popor?