De cîţi forumişti e nevoie pentru a schimba un bec?


sursa http://nekocika.wordpress.com/2011/01/25/de-cati-e-nevoie-pentru/

-1 pentru a schimba becul
-1 pentru a posta şi anunţa că becul a fost schimbat
-14 pentru a împartăşi experienţe similare şi a arăta noi modalităţi de schimbare a becului
-7 pentru a avertiza asupra pericolelor ce apar la schimbarea becurilor
-27 pentru a corecta greşelile gramaticale apărute în posturile despre schimbarea becurilor
-53 pentru a lua la mişto pe cei ce au corectat greşelile gramaticale
-2 profesionişti în domeniu care să atragă atenţia că termenul corect este “lampă”
-15 care să pretindă că au lucrat în domeniu şi termenul “bec” este la fel de corect
-109 care spun că forumul nu este despre becuri şi discuţia trebuie mutată pe un forum despre becuri
-111 care susţin că atîta timp cît toţi folosim becuri, discuţia este utilă pe forum
-306 pentru a discuta care sunt cele mai bune metode de a schimba becuri, care sunt cele mai bune, de unde se pot cumpăra şi cît costă
-27 pentru a posta linkuri către siteuri unde pot fi văzute diverse modele de becuri
-14 pentru a spune că linkurile nu sunt corecte şi a posta pe cele corecte
-33 pentru a cita tot ce s-a postat pînă în momentul respectiv şi a răspunde “şi eu”
-6 pentru a atrage atenţia să se folosească funcţia “căutare”
-12 pentru a posta că ei renunţă definitiv la forum din cauza divergenţelor apărute pe marginea subiectului
-143 pentru a spune “caută întîi pe google şi dacă nu găseşti nimic despre becuri atunci intreabă pe forum”
-16 posturi unde doi membri poartă o discuţie total paralelă cu subiectul
-24 posturi în care li se atrage atenţia să folosească mesajele private sau e-mailul
-1 moderator care să avertizeze că dacă nu se încetează cu mesajele aiurea va închide topicul
-1 membru nou al forumului care răspunde la 6 luni după ultimul post şi totul o ia de la început…

De Alexandru Nădăban Publicat în haz

Dulciuri comuniste


sursa ilustraţiei: http://starbisnov.blogspot.com/2009_02_01_archive.html

Dincolo de titlu nu se ascund reţete ale fabricilor de dulciuri din România comunistă, nici reţete de succes ale harnicelor sau doar pofticioaselor gospodine din epoca comunistă. Mai degrabă veţi da cu nasul (de fapt ochii) de experienţa mea în materie de orice era dulce pe vremea aceea sau mai bine zis tot cee ce a imprimat creierului o senzaţie de dulce dacă era pus pe limbă.

Să începem cu începutul: A fost o dată, ca niciodată un băieţel ce alerga pe coridorul de la etajul doi al imobilului de pe B-dul V.I.Lenin nr.1 să-şi prindă sora (mai mare cu şase ani) şi tatăl (hm, oare cîţi ani o fi având… vreo 35 de ani) ce, împingîndu-şi cu limba obrazul, se făceau că mănâncă bomboane cu lapte.

Bomboanele cu lapte erau de un singur tip, dar de două feluri: maro, lunguieţe, dar rotunjite la capete, aveau imprimat numele fabricii, Kandia şi erau tari ca piatra şi greu de spart sau moi şi foarte uşor de mestecat. Prin urmare le mestecam ca şi copiii una după alta. Foarte căutate erau bomboanele acrişoare, în multe colori vii, cele mai acrişoare fiind roşiile şi galbenele.

Cu excepţia bomboanelor de ciocolată „Vinga”, ambalate într-o cutie mică (erau doar 6  bomboane), totul se vindea la kilogram, aşa că de obicei cumpăram cam 100-150 de grame de bomboane. Preţul ceva mai mult de un leu, maximum doi. Când mergeai în vizită sau când venea cineva în vizită cam totdeauna se duceau sau se primeau bomboane împachetate într-o punguţă de hîrtie maroniu deschis. Bomboanele se cumpărau din două locuri: Alimentara şi cofetării. Cofetăriile erau singurele magazine deschise duminica după ora 11 dimineaţa.

Nimeni nu mergea în vizită cu suc ce se găsea la sticle de un sfert şi costa 1 leu. Sticlele erau proprietatea celui ce vindea băutura, adică a statului. Despre bomboanele de ciocolată „Vinga” circula o legendă: la naţionalizare sau mai bine spus puţin înainte de a fi pusă în practică, patronul a fugit în străinătate cu reţeta secretă a bomboanelor. De aceea mama zice totdeauna: „A, „Vinga”? Să vezi ce gust bun aveau astea înainte de război!” Înghiţeam în sec şi mai băgam o bomboană în gură, doar-doar mă voi dumiri care să fi fost gustul acela…

Pe lângă bomboanele de lapte erau şi caramelele plate, cu aceleaşi metehne: moi sau tari, dar toate lipicioase de dinţi. Apoi, urmau bomboanele de pom, cele ambalate verzi, galbene, roz sau albe şi cele neambalate ca un inel mare şi gros, dar dulce. Aveau un singur defect: toate aveau acelaşi gust, de zahăr.

Caramelele erau cele acrişoare. Mergeam împreună cu mama la alimentara din centru – ce se va numi Central – şi până când ea aduna de pe la toate raioanele hârtie cu ce trebuia să plătească la casă, o aşteptam lângă casa de marcat. Dacă la casă se nimerea să fie o prietenă a mamei îmi bătea un bon de un leu şi mă trimetea să îmi iau bomboanele preferate la raionul de dulciuri.

Mai erau şi bomboane cu miere pentru gât şi bomboane de cacao sau cele de mătase, aşa-zise, pentru că erau de diferite culori sidefate ca… mătasea, dar umplute cu o cremă de nuci.

Dar dincolo de ceva ce se cumpăra pe bani mai erau unele dulciuri la îndemâna tuturor celor ce nu prea aveau bani. O felie de pâine pe care se picura apă de la robinet şi apoi se turna zahăr, era cea mai ieftină variantă. La noi acasă zahărul ce se cumpăra la kilogram adică „vărsat” s-a găsit ani de zile în acelaşi recipent ce câdva adăpostea Powder Milk american sosit probabil odată cu soldaţii sovietici. Din când în când, adică atunci când simţeam nevoia de ceva dulce, ne umpleam gura cu câte o lingură-două de zahăr tos. Tentaţia a crescut odată cu apariţia zahărului cubic.

Într-una din zilele când tocmai ne delectam cu nuci şi zahăr muiat cu câţiva stropi de apă un ditamai şobolanul trecu nestingherit dintr-o parte în alta a bucătăriei spre uimirea noastră a copiilor. Nu ne-a crezut nimeni.  Tot la categoria asta, dar cu o clasă mai sus se situa nuca prăjită  în zahăr caramelizat, o combinaţie ce merita banii (ce nu îi dădeai) şi plombele ce zburau una după alta la contactul cu obiectul plăcerii bucale.

În anii 70 a apărut şi zahărul candel. Zahărul cristaliza în jurul unei sfori. De obicei la magazin se spărgea cu ciocanul ca să se ajungă la greutatea cerută de cumpărător. Transparent, parcă mai puţin dulce din cauza contactului redus a limbii cu suprafaţa lui, era preferatul unor copii ce îl sugeau mai tot timpul.

Dacă o vizitam pe bunica, aveam totdeauna plăcerea să găsim câteva bomboane muiate de timp în „dolaful” lăsat de familia Lascăr, refugiaţi din Moldova, în timpul războiului. Bomboanele preferate ale bunicii semănau cu nişte boabe enorme de grîu, cu diferenţa că acestea erau verzi la exterior şi albe la interior, cu un pic de suc dulce. Dacă tot am pomenit de bunica, nu pot să nu amintesc grâul de la colivă pentru care toată lumea cu copii se înghesuia la terminarea unui parastas şi de bunicul care se întindea peste capetele tuturor ca să ajungă la cea ce îl împărţea. Chiar şi acasă mama fierbea grîu, un obicei ce a cam dispărut azi, pe care îl mâncam cu cea mai mare poftă de făceam febră musculară de atâta mestecat! După un timp micălăcenii mai făloşi făceau coliva cu cacao şi cu bomboane colorate, nu mai semăna cu cea din copilărie.

Tot la bunica mai găseam în acelaşi loc câte o bucată de halva topită de căldură şi din cauza asta foarte moale. mai ales cea cu cacao.

În fine, tot în faza cea mai fragedă a copilăriei staliniste sau dejiste se poate număra nunta unui văr la care am văzut cele mai mari torturi din lume: îţi lăsa gura apă şi mă tot gândeam când o să mănânc aşa ceva. Era obiceiul ca fiecare familie invitată să vină cu un tort. Era o „buturugă” gigantică ce nu ştiu cine a topit-o! Eu am fost trimis la culcare după ce am tot bătut într-o jumătate de tobă a dubaşului. Când m-am trezit dimineaţa nu mai era picior de tort prin apropiere…

Cam tot atunci erau foarte mult la modă „Mentosanul”. La început se găsea în cutii de carton dreptunghiulare, de o formă paralelipipedică. Alb cu colţurile teşite, de cam doi mm grosime şi pline de salicilat (de parcă s-ar fi stricat), mentosanul era remediul popular al durerilor de gât de la oraşe. Nu pot spune şi de la sate pentru că acolo funcţiona o altă reţetă: se consuma o bucată de zahăr cubic peste care se turna o linguriţă de „Diana”, o soluţie cu alcool pentru frecţii şi… dureri de gât. Pe lângă uzul extern, amatorii se ungeau şi intern.

O altă tentaţie dulce o constituia un „morcov” de celofan în care se găseau sute de  bomboane de dimensiunea unui grăunte de nisip aşezate în diferite straturi colorate şi din care ieşea o acadea tot de zahăr topit. De fapt, semăna mai degrabă cu o umbreluţă închisă. Era precursoarea „pic”-ului socialist din micuţa cutie cilindrică transparentă.

Faza a doua a bomboanelor a venit în timpul şcolii când tovarăşul învăţător  (cum puteai fi tovarăş la vârsta aia cu un adult?) ne-a dat o sută de lei, mie şi unui coleg şi ne-a trimis la Alimentara să luăm câte două kilograme de bomboane de două feluri diferite, de fructe, ambalate. Cu toate că se vindeau la kilogram, erau ambalate. Era sfîrşitul anului şcolar. Fiecare am avut parte de câte două bomboane din fiecare fel. Tocmai intram în faza ceauşistă. Noroc că nu ştiam…

Şi exista ciocolata. Plus prăjiturile şi torturile de la cofetării. 

Operation Dawn of Gulf of Aden


From Wikipedia, the free

Operation Dawn of Gulf of Aden was a naval operation by the Republic of Korea Navy against Somali pirates in the Arabian Sea. The operation was spurred by the pirates’ seizure of the chemical tanker Samho Jewelry. In response the South Korean Navy dispatched a destroyer and 300 naval troops to retake the ship and rescue its crew. After trailing the tanker for several days and fighting an engagement with the pirates, the South Koreans retook the ship by force on 21 January 2011 in a bloody but successful boarding action.
De Alexandru Nădăban Publicat în Ştiri

Au fost americanii pe Lună? Nici vorbă!


Printre teoriile conspiraţiei se numără şi una cu adevărat candidă (de parcă majoritatea teoriilor nu ar fi…): „Americanii nu au ajuns pe Lună”. Păi, normal, ce să caute acolo, apă? Sovieticii au fost mai deştepţi şi au trimis robotul Lunahod adiin şi tva după ce americanii nu au fost pe Lună. Ce să bagi atîţia bani în Lună! Dacă teoria mai sus-menţionată se verifică, atunci ei sunt primii care au dus, pus şi umblat pe satelitul nostru natural cu un vehicul, e drept, teleghidat de la mare distanţă. (Dar dacă nici ei nu au fost acolo? Ei, asta e o altă teorie!) În sprijinul teoriei că americanii nu au pus piciorul (sau picioarele, că Neil Amstrong le avea pe amîndouă) unul dintre prietenii mei îi pune în balanţă pe, nici mai mult, nici mai puţin, „experţii” în ale cosmosului, Henry Kissinger şi pe Rumsfield, într-un documentar cu titlul The Dark Side of the Moon. Teoria spune că toate transmisiile televizate au fost făcute dintr-un studio şi „minciuna” a fost pusă pe ecranul televizoarelor din întreaga lume. Buni ăştia de la NASA! Cum au prostit poporul cu televizorul! Spun popor? Ei, ce mai? E vorba de popoare, naţiuni, miliarde. Şi apare din nou frustrarea: iar n-am fost noi primii, ci americanii. Iar ne-au furat capitaliştii ăştia! Deci, planetă întreagă a crezut o minciună! Oare ce a făcut NASA cu banii primiţi pentru misiunile Apollo? Ei, din nou, asta-i altă teorie! Chiar şi atot-ştiutorul Mircea Badea afirma în gura presei lui că e foarte credibil ca americanii să fi aselenizat. Măi, măi! Cîtă dreptate au unii…

Faza a doua americană s-a produs însă după  ce le-am dat clasă cu tevereul. Să nu mai spună nimeni că nu suntem înstare de nimic. Revoluţia? Nici nu a existat! Teroriştii? Ce terorişti? A fost securitatea şi armata noastră! Taci să nu te audă domnul Iliescu!

Americanii însă au primit ajutor de la francezi. (Să fi văzut dacă primeam noi ajutor de la francezi… Şi ce-am primit, pe banii noştri? Amărîta aia de Dacie… ) După primul război din golf partizanul postmodernismului Jean Baudrillard a făcut proba unui concept ce spune că realitatea nu este ceea ce există din punct de vedere obiectiv, ci realitatea apare în urma unui acord. Deci, nu descoperim date despre lumea reală—noi o creăm. Jean Baudrillard a tras o concluzie logică cu privire la acest concept. Ca urmare, în 1991 el a pretins că Războiul din Golf nu este unul real, ci era simulat de postul de televiziune CNN (The Gulf War Did Not Take Place) în cîrdăşie cu media occidentală. Mi se pare perfect adevărat. Pe televizorul meu alb-negru, Sport, s-a văzut că armata americană a adunat giaii, tehnica, bombele şi sienenul a furnizat adăposturile distruse, cadavrele or fi fost împrumutate de la Warner Bros sau de la Bollywood, că era mai ieftin. Restul a fost promovarea intereselor concernelor media şi a mogulilor lor. Ca la noi acuma.

Celor care pică în teorii ale conspiraţiei de acest gen ca într-un puţ adînc şi nu mai ies afară, aş vrea să le pun cîteva întrebări, doar în contextul misiunilor Apollo, că la chestia aia de îi zice revoluţie nu am participat (mint, dar nu folosesc teveul!), nici în Golf nu am fost că scriam eseuri într-o limbă puţin cunoscută pe planetă, mi-a scăpat cum îi zice. Ei, mint, ce mai… Şi la postmodernism nu mă pricep, poate puţin la „comunitatea hermeneutică” a unora competenţi ce au creat o realitate pe gustul lor un pic amărui pentru noi ăştia fără chemare în domeniu. Desigur, mint! Dar la Apollo cine nu se pricepe? Am citit despre misiune chiar şi în presa comunistă. Comuniştii nu mint. Nici partidul, adică Partidul. Nici Ceauşescu nu a minţit. Nici el nu a fost minţit. Ei, ce îţi trece prin minte, dacă nu l-au executat? Să facă un trio cu Vşi cu Gigi! Să se numească „Cei trei crai de la Răsărit”. Dar ne-am îndepărtat de subiect şi am luat-o cu predicatul, adjectivul şi alte părţi de vorbire mai puţin sintactice.  

Deci,

1. Dacă americanii nu au aselenizat, de ce sovieticii nu au dat în vileag, adică de ce nici măcar ei nu au strigat din Kremlin adevărul în ziarul Pravda (Pravda-Adevărul, lb rusă)? Probabil că americanii i-au cumpărat pe ruşi, dîndu-le cu un an înainte carte blanche să invadeze Cehoslovacia. Ca urmare sovieticii au putut înghiţi hapul amar, zicînd în sinea lor: „Dacă primul om în spaţiu a fost un mare succes al oamenilor de ştiinţă sovietici, ce o ar fi un american ce păşeşte pe lună? Lunatic, nu?”

2. Dacă transmisiile s-au făcut din USA nu de pe lună, de ce de circa 40 de ani nu a existat vreun martor al acestor transmisii, vreun mărturisitor al adevărului furat de americani? Mister! Să reziste atîta timp secretul într-o cultură a publicităţii, a dezvăluirilor şi a succesului personal? În America? Da unde ne credem, în uresese? Iar ruşii? Tot de ei s-au folosit americanii să bruieze toate comunicaţiile exterioare. Cum s-ar explica prezenţa în Cuba, în timpul misiunii lansat Apollo 11 a  celei mai mari şi moderne nave de comunicaţii din lume, de provenienţă sovietică? Ei? Poate au plătit astfel un cec mai vechi, de cînd cu criza rachetelor din Cuba de pe vremea lui Hrusciov.

Nu îmi miroase a bine: cînd vorbesc despre aselenizarea americanilor chiar şi prietenii mă mint. Keith Wardill din Ghioroc, îmi spune că a lucrat la vremea aia la un radar din Anglia ce urmărea tot ce mişcă în domeniu. Radarul a arătat că americanii au trimis un obiect în jurul Lunii, că ceva din obiectul ăla a aselenizat, dar dacă chiar a existat un om pe nume Amstrong ce spunea de pe satelitul nostru natural ceva de genul „Un pas mic pentru om, un pas mare pentru omenire”, nu ştie. Cert este însă că acelaşi radar a arătat că tot timpul obiectul american numit misiunea Apollo 11 a călătorit în spaţiu, a fost însoţit de un alt obiect, de provenienţă sovietică. Ei, iar s-au înţeles! Ce minciuni domle fabrică ăştia şi cum le crede unii…

Kurt Gödel


sursa: WIKI: http://en.wikipedia.org/wiki/Kurt_G%C3%B6del

Gödel was a convinced theist. He rejected the notion of others like his friend Albert Einstein that God was impersonal. He believed firmly in an afterlife, stating: „I am convinced of the afterlife, independent of theology. If the world is rationally constructed, there must be an afterlife.” In an unmailed answer to a questionnaire, Gödel described his religion as „baptized Lutheran (but not member of any religious congregation). My belief is theistic, not pantheistic, following Leibniz rather than Spinoza.”

(Born April 28, 1906, Brno, Moravia, Austria–Hungary – died January 14, 1978, Princeton, New Jersey, United States) was an Austrian logician, mathematician and philosopher. Later in his life he emigrated to the United States to escape the effects of World War II. One of the most significant logicians of all time, Gödel made an immense impact upon scientific and philosophical thinking in the 20th century, a time when many, such as Bertrand Russell, A. N. Whitehead and David Hilbert, were pioneering the use of logic and set theory to understand the foundations of mathematics.

Gödel is best known for his two incompleteness theorems, published in 1931 when he was 25 years of age, one year after finishing his doctorate at the University of Vienna. The more famous incompleteness theorem states that for any self-consistent recursive axiomatic system powerful enough to describe the arithmetic of the natural numbers (Peano arithmetic), there are true propositions about the naturals that cannot be proved from the axioms. To prove this theorem, Gödel developed a technique now known as Gödel numbering, which codes formal expressions as natural numbers.

Lumea academică (7): Facultatea de Teologie Didactică Penticostală din Universitatea „Aurel Vlaicu” Arad


Atunci cînd a început Secţia de Teologie Didactică Penticostală din Universitatea „Aurel Vlaicu”, din cadrul Facultăţii de Ştiinţe Umaniste, s-a spus că toate cursurile se vor ţine la Universitate. N-am participat la ceremonia oficială de deschidere a cursurilor, dar a doua zi aveam curs la ora 10 aşa că am pus cap compas universitate. Pe cînd eram încă pe drum mi se transmite că în cele din urmă cursurile se ţin tot la Betania şi că la ora cînd ar trebui să înceapă cursul meu se va ţine o festivitate de deschidere. Cum îmi vine să mor cînd ascult banalităţi (de-ar fi doar astea…) am hotărît să hold my horses şi să ajung cam pe 10.30, cînd avîntul discursurilor se va fi potolit. În parcarea Betaniei (sună ca boala, recunosc… ce maşină o fi parcat acolo Isus) îmi pun frumuseţea de Dacie (vezi Maşinile mele (3): Dacia 1310 TLX) între două Mercedesuri noi nouţe, unul S şi unul cam pe acolo, la fel de negre ca şi răposata-mi maşină. Ce? Nu avea tot patru roţi? Nu avea tot cinci locuri? Nu avea tot numere româneşti? Nu avea tot patru portiere? Nu avea… NU! Aici se opresc asemănările. Şi intru în sala de nunţi de la primul nivel, unde erau strînşi studenţii de anul I şi la două mese în faţa lor decanul, Riviş-Tipei, un tip ce vorbea în engleză, dar nu părea să fie după accent limba lui maternă şi încă un tip ce tot îi dădea cum Domnul l-a pus să facă teologie, doctorat, drept, ş.a.m.d. Norvegianul (am aflat mai apoi că era aşa ceva) ne-a servit o lecţie de misionarism şi de smerenie, românul necunoscut una de alegere smerită după voia Domnului şi apoi Tipei a sunat retragerea spre alte apartamente lăsîndu-ne în plata domnului Ghiocel Moţ, ce nu mai era decan şi la această facultate. M-a invitat să vin în prima bancă, „să mă vadă studenţii” şi mi-a dat cuvîntul. Habar n-aveam ce să zic, dar în cele din urmă am spus ceva despre un nou început, diferit de Betania anterioară, despre învăţat, aşa cum mi-ar place mie să fie noua facultate. După ce am terminat, Moţ mi-a preluat ideile (o fi fost în pană de idei la ora aceea) şi le-a confirmat, le-a accentuat, studenţii amintindu-mi mai apoi cît de mult crezuseră că erau la o facultate serioasă! Cît pe-aci să cred şi eu!

În fine, toate cursurile mele le-am ţinut la Betania, nu ştiu unde le-au ţinut ceilalţi. Eram tot angajatul cultului penticostal ca şi cadru didactic, contract la plata cu ora, dar avînd în vedere că aveam multe cursuri şi sistemul de plată era cam ca şi cel de la universitate (minus 5 lei pe ora a doua de curs), am avut un salar mult mai mare decît o catedră întreagă. În anul următor aceiaşi schemă, dar cu universitatea. Promisiunile din prima zi nu au fost onorate, în afara lui Handaric şi a mea cele mai multe dintre cadrele didactice nefăcîndu-și apariţia. Studenţii se plîngeau că jumătate din ore se fac la universitate, ei trebuind să alerge între cele două locaţii, şi cursurile nu îi ajută cu nimic. Asta e, ai intrat în horă trebuie să joci! Şi cei de la universitate trebuiau să facă bani pe seama penticostalilor.

În anul următor au apărut studenţi mai mulţi, fiind anunţate din nou 120 de locuri. Există un barem timp de cîţiva ani pentru acreditare. Needless to say că niciodată nu au fost nici măcar atîţia studenţi înscrişi, darămite prezenţi. Mai trist era că unii dintre ei erau pe niciunde, adică cu greu se puteau exprima, scrie, părînd ca picaţi din lună la cursuri. Dar, cel puţin ăştia participau la cursuri! Cum iniţial politica era de neagresiune dogmatică şi unii încercau să mă facă să înţeleg că nu reprezint o autoritate în domeniul penticostal (ceea ce este perfect adevărat, nu sunt nici în domeniu baptist!), mi-am expus şi eu politica de predare: „eu nu am o agendă dogmatică, nu vreau să vă fac baptişti, mai ales că biserica baptistă este aproape moartă, dar vreau să vă spun adevărul. Dacă constataţi că ceea ce vă spun este adevărul, preluaţi, dacă constataţi contrariul, ridicaţi mîna sus şi discutăm. Şi eu pot greşi.”

Am şi discutat, studenţii fiind extrem de interesaţi, mai ales că nu exista presiunea impunerii unei linii oficiale. Cum schimbul nu a fost numai de la mine la ei, eu am aflat cam tot ce se petrecea în bisericile penticostale. Unii erau marcaţi de proroci ce nu erau lăsaţi să prorocească pentru că prea spuneau adevărul, alţii de tarele unor fraţi ce făceau te miri ce, alţii de starea jalnică a vreunei adunări, dar în general doreau ceva mai mult, mai bun, mai spiritual şi mai autentic, Isus Cristos aplicat în viaţa de zi cu zi. Unii ce erau convertiţi din lume şi mai maturi veneau să dezbatem probleme extrem de stringente şi serioase, ce nu îşi găseau răspuns la liderii infatuaţi sau prea autoritari. Cum cursul devenise secundar, eram din nou în faza a treia a stilului de predare, acela al discuţiilor de care are nevoie studentul, pentru că relaţia bună cu el îl făcea să înveţe şi cursul, ce nu era literă de lege şi nici strict necesar pentru mîntuire.

Prin luna mai al primului an la Vlaicu am fost abordat pe holul academiei teologice ortodoxe de pro-rector, ce preda şi acolo, care mi-a comunicat că de la toamnă voi avea catedră întreagă.

Mercedesul, credinţa şi materialismul


Era pe vremea cînd Mercedesurile erau rare pe la noi. Le vedeai vara cînd veneau nemţii, cînd trecea coloana oficială a lui Ceauşescu sau în vreun film străin. În Arad era un Mercedes model 1943 decapotabil, cu trei faruri. Se zvonea că omul îl „capturase” de la nemţi, probabil un mit, pentru că se mai spunea că are zeci de elemente de baterii tot nemţeşti de pe vremea războiului. Am mers puţin cu un microbuz Mercedes al unui sîrb care lucra în Austria în anii 60, seara cînd nu erau atîţia ochi vigilenţi. Era frig şi a pornit cu chiu şi vai. Dar avea formă şi culoare.

După 1976 era cîte un Mercedes „bot de cal” lăsat de nemţii care emigraseră şi încă mergeau ceas. M-a luat cineva cînd am făcut stopul spre Timişoara. Esenţa era că tot omul cu maşină sau cu ceva cunoştiinţe în domeniul mecanicii ştia ce înseamnă Mercedes Benz. Un coleg de serviciu al mamei mele (aflată în faza primitivă a credinţei), a spus o dată că se roagă pentru unul, pentru că mama i-a spus că orice cere cineva în numele lui Isus, va primi. El avea un Trabant, dar se pare că nu a avut o credinţă destul de mare, că nu a ajuns la vărul mai occidental al dederistului.

Janis Joplin, o cîntăreaţă non-conformistă americană cînta „O Lord won’t you buy me a Mercedes Benz”, la care a mai adăugat şi „a colour TV”.   Nu după mult timp a murit în urma unei superdoze.

Pe cînd veneam de la umplerea unui rezervor de Mercedes austriac cu benzină românească îi tot strigam doctorului american ce îl conducea „First to the left! First to the left!” Eram disperat că va intra în zidul casei din colţ. Aş, Mercedesul a luat curba. Daciile cu care eram obişnuit s-ar fi făcut praf…

După revoluţie, am cunoscut doi fraţi cu Mercedes. Unul îl împrumuta la toată lumea şi după un timp n-a mai fost acea super-maşină germană. Era o „Cobră.” Altul o păzea de parcă toţi ceilalţi şoferi ar fi atentat la vopseau ei. La o nuntă s-a anunţat la microfon că o basculantă a dat peste Mercedesul cu număr AR… Fratele a fugit afară în rîsetele poznaşilor… Apoi l-a luat poliţia la verificat. M-am urcat şi într-un Mercedes 220 al unui fost miliţian căsătorit cu o nemţoaică după ce îi făcuse curte creştinismului. Ce maşină! Apoi şi-a deschis fel de fel de sereleuri, s-a îmbogăţit şi în cele din urmă a ajuns la mititica. A uitat de unde a plecat! Aşa-i cu Mercedesul, o Lord!

Maşinile mele (3): Dacia 1310 TLX


După ce am stat circa un an şi ceva cu Citroenul Axel, am moştenit Dacia tatălui meu. În cel de-al doilea drum mai lung făcut cu ea, spre litoral, între Deva şi Sibiu tocmai depăşeam două tiruri pe la 110 la oră, pe un drum cu astfalt proaspăt şi foarte înalt, când observ (oare cum?) că bateria nu mai încarcă, semn că mi s-a rupt cureau de antrenare, nu se mai învîrtea nici elicea ventilatorului, aşa că am tras pe drepta şi am deschis capota.

Motorul supraîncălzit tocmai sugea ultimele picături de apă din vasul de expansiune. Am aşteptat câteva minute, timp în care am dat drumul în vas la toată apa de băut ce o aveam pentru drum şi i-am  dat o cheie scurtă pînă la intrarea într-o fermă, unde trebuia să fie o fîntînă sau un robinet. Cum aveam la mine o curea de alternator, am umplut radiatorul cu apă rece, am mai pus în vasul de expansiune şi ajutat de un român mai priceput într-ale Daciilor ce mi-a schimbat cureaua, am plecat din nou la drum.

Am ajuns bine merci la Constanţa după ce am trecut prin Bucureşti şi am suportat cu stoicism flaşurile grăbiţilor pe autostrada soarelui. Peste două zile în Constanţa ploua aşa că nu ne-am dus la plajă şi am plecat să vedem oraşul: cine s-a gândit la ceea ce avea să urmeze… La un semafor pleacă maşinile din faţă, toată lumea accelerează, se face galben, iar accelerează, eu la fel, dar a doua maşină în faţa mea pune frînă şi opreşte. Şi Dacia Nova din faţa mea. Şi eu, dar cum era ud pe jos, Dacia mea se duce sanie în Nova, Nova în bara de remorcare a celei din faţă!

Mie mi se sparge un far, mi se ridică în sus capota de la motor, îmi zboară ţandări suportul numărului, iar copilul personal zboară printre scaune direct în radio-cas. Eu mă lovesc la piciorul drept. Nova uşor lovită în spate, tabla de deasupra barei aprope imperceptibil îndoită, dar în faţă bara era îndoită la 90 de grade! Mă dau jos, cel din faţă se dă jos, şoferiţa din faţa lui se dă jos, ea pleacă că nu avea o zgârietură, noi dăm colţul la poliţie. Auzeam cum ventilatorul zgîria radiatorul, dar nu puteam deschide capota. Cu doar o zi înainte un începător ce depăşise cu mult axul drumului îmi zburase oglinda din stânga. Ce fericit eram că aveam Dacia nouă de şase ani!

La poliţie, alţii care nu băgaseră de seamă că plouase. Amendă. Şoferul Novei nervos că tocmai îi plecase din maşină cineva cu care trebuia să încheie o afacere de 300 de milioane. Nu arata a gangster, dar era nervos.

Am plecat la ADAS. Acolo alt circ. Poliţia nu trecuse în procesul verbal farul său spart, angajatul de la asigurări îi spune că dacă vrea alte despăgubiri să mă dea în judecată. Ăsta noroc!

Tipul îmi cere să merg cu el la servisul de unde a luat maşina că altfel mă dă în judecată. Ce să fac? În concediu, cu familia în maşină, pe teritoriu străin, îl urmez. A urmat o consistentă oră de rugăciune! Ajunşi acolo mecanicii îl liniştesc că nu trebuie schimbată tabla îndoită din spate că ar rugini mai repede caroseria, că ei fac comandă pentru bara din faţă, aşa că tipul dezarmat şi îmi spune ca prin vis, „Păi atunci puteţi pleca…”

Plec fără să mai fiu invitat încă o dată, cerându-mi iertare că n-am vrut să se întîmple, concediu, etc. Îmi pun numărul la parbriz, că altundeva nu mai stătea şi demarez. La intrare în Constanţa radar şi un poliţist îmi face semn să trag pe dreapta: eram pregătit şi pe cînd se duce să vadă ce număr am în spate îi întind „dovada”. Plictisit şi dezamăgit îmi face semn semn să o iau din loc.

După cîteva zile de stat la soare şi colindat pînă la Mangalia şi Medgidia, înainte de a pleca spre casă, nişte meseriaşi îmi îndreaptă un pic aripile cît să se poată deschide şi închide capota faţă, îmi pun o nouă elice de ventilator şi încearcă să astupe orificiul prin care se scurgea apa din radiator cu o soluţie minune. N-a mers, dar radiatorul era cam 70% plin cu apă. Cum temperatura nu a urcat fără să completez apa, speram să nu urce nici de acum încolo. Cu o singură excepţie aşa s-a întîmplat. De la Constanţa am plecat la Piatra-Neamţ şi de acolo la Oradea, via Reghin. Maşina a mers ceas. La Oradea am schimbat radiatorul şi gata.

Maşina era revopsită, dar pînă am dat-o la programul „Rabla” am mai vopsit-o de două ori, ultima dată mat. I-am făcut două capitale la motor, după ce avusese segmenţi şi pistoane franţuzeşti. I-am schimbat de vreo două ori capacul de la pompa de apă pînă am decis să folosesc doar antigel fără apă. A fost ultima dată cînd am schimbat acapacul. I-am schimbat scaunele din faţă cu cele de Ford, după ce un arc rupt mi-a perforat scaunul şi a început să atenteze la gecile personale.

Cam tot atunci i-am schimbat garnitura de chiulasă observînd un fenomen interesant: în carburator se putea vedea cum urcă lichidul de răcire. Cum mecanicul nu m-a crezut, l-am invitat să se documenteze: „Aşa ceva n-am văzut în viaţa mea!” Ei, cu Dacia se poate ce nu se poate cu nici o maşină normală! N-a fost nici prima, nici ultima garnitură de chiulasă schimbată!

Am mai rupt vreo două curele de ventilator, dar le schimbam destul de des. În cele din urmă i-am pus una dinţată întoarsă. Am schimbat de cîteva ori garniturile de la pistonaşele frînei din faţă, i-am schimbat vitezometrul, cu tot cu cablu, şi la ultima reparaţie am băgat în ea peste 1000 de dolari USA. A fost cam mult, dar i-am rectificat chiulasa, arborele cotit, motor recondiţionat, şi alte cîteva chestii. Anterior făcusem timp de cinci ani naveta Ghioroc-Oradea şi o singură dată nu m-a dus pînă în curtea şcolii cînd s-a oprit cu o sută de metri înainte din cauza stratului de gheaţă de pe carburatur. Era vina mea, nu i-am pus furtunul ce lega galeria de la evacuare de aerul ce mergea în carburator, aşa că pînă la urmă fiind foarte multă zăpadă şi temperatura scăzută, maşina s-a oprit. Nu mă întrebaţi cît a consumat atunci!

După capitală am uitat să îi pun acelaşi furtun aşa că după plecarea din Ghioroc spre Arad, la jumătatea drumului dintre Mîndruloc şi Vladimirescu maşina începea să trepideze. Dacă trebuia să încetinesc turaţia motorului scădea, în cele din urmă motorul oprindu-se. Curăţam capacul delcoului de condes şi hai la drum. În cele din urmă mi-a venit ideea să pun furtunul unde îi era locul. Maşina a funcţionat fără ca trepidaţiile să mai apară şi fără opriri. Mi-a mai sărit din cînd cîte o bujie afară, din cauza filetului mîncat de atîtea înşurubări şi deşurubări ale bujiilor, dar în afara unor probleme de pornire tipice pentru Dacia şi la care tot şoferul se pricepe (platine, cabluri, pompă benzină, buji), n-am avut mari evenimente.

Era să uit: am devenit expert în plecarea de pe loc cu discul ambreiajului blocat în treapta I, sau a II-a, am făcut abstracţie de pompa de benzină ce nu mai funcţiona folosind un pet umplut cu benzină. Altima ispravă de genul ăsta a fost parcurgerea distanţei Arad-Ghioroc, în viteza a II, jumătate, în Arad, în prima, cu opririle de rigoare la semafoare şi cu înjurăturile participanţilor la trafic. Dar am ajuns acasă cu mijloacele de bord.

A doua zi am pus-o în pantă şi am plecat în viteza a II-o pînă la Lipova la mecanic. Să nu mai vorbim de cablurile de acceleraţie şi de pedala de abreiaj ruptă, nici de telescoapele şi arcurile schimbate. Vă las pe dumneavoastră să ghiciţi de cîte ori am schimbat bucşele, bieletele şi pivoţii. Toate stopurile o singură dată că îşi pierduseră culoarea, parbrizul intact, lentilele de la faruri (erau 4!) schimbate cel puţin o dată, din cauza nenumăratelor reasfaltări prin înserare de pietriş în astfaltul muiat.

Singura dată cînd nu am ajuns la destinaţie a fost cînd într-o iarnă nu am observat poleiul de pe drum şi am ieşi în decor la circa 89 la oră. Am crezut că mă voi răsturna, dar Dacia doar a raşchetat zăpada cu roţile din dreapta şi s-a oprit. Motorul a pornit, dar fiind întuneric şi zăpadă mare nu am putut observa că ambele roţi de pe dreapta se dezumflaseră datorită impactului cu zăpada îngheţată. În cîteva minute ajutat de un prieten am schimbat o roată, am umflat alta şi cu puţin nisip am plecat. Am înlocuit toba mediană îndoită ca un saxofon şi maşina era bună de drum.

În ceea ce priveşte consumul cea mai substanţială schimbare în bine a apărut după ce Emil Bartoş n-a mai fost decan la UBEO: contabilitatea a decis că maşina mea mai veche de zece ani consumă cu doi litri la sută mai puţin! Decizie de Sus. Cum puteam să vînd o maşină atît de bună: nu consuma ulei, cauciucuri, nimic altceva! Cea mai mare viteză a fost cam 130 la oră, o singură dată, niciodată nu a mai urcat pînă acolo. Avea doar patru viteze. Cea mai dramatică călătorie a fost de la Orada la Oradea între 5 şi 7.50  dimineaţa pe o ceaţă ce o puteai tăia cu drujba. La ieşirea din Ciumeghiu am depăşit un Land Rover ce nu m-a mai ajuns din urmă. Cu 60 sau cu 80 era cam tot aia în cazul unui accident, aşa că am apăsat pe acceleraţia şi am parcurs drumul pînă la Oradea cu 90 la oră.

Cel mai dramatic accident l-am avut după ultimul drum la UBEO cînd mi-am recuperat cartea de muncă şi încărcat cu aproape 150 de kg de cartofi cumpăraţi de la Salonta (să nu cumpăraţi niciodată de la ieşirea din Salonta spre Oradea cartofi, sunt foarte răi, chiar dacă sunt mai ieftini!). Putea să fie şi ultimul meu drum… I-am tăiat calea altei Dacii, mai vechi ce m-a percutat în spatele uşii din drepta spate. Am crezul că mă voi răsturna, dar n-a fost aşa. Geamul a sărit ţăndări, uşa s-a boţit, aripa a tăiat ulteior cauciucul, dar am scăpat viu şi eu şi ei.

Cu toate că celălat şofer n-avea mai mult de 60 la oră (când viteza legală era 50) am devenit pieton pentru şase săptămîni şi am fost uşurat de vreo două sute de lei. Asta-i viaţa! Am schimbat uşa şi după ce am vopsit maşina i-am făcut marea reparaţie descrisă anterior. De banii ăia mai bine mi-aş fi luat o altă maşină…

Dar asta s-a întîmplat după alţi cîţiva ani cînd rugina făcea din Dacia un schelet şi vechimea ne îndemna să ne gîndim că îi va fi mai bine acolo unde va ajunge: la cimitir. Aşa că după ce a depăşit un Ferrari (mergea încet), un Corvette (era drumul în lucru) şi alte BMW-uri, după circa 250 000 de km, între Cluj şi Ghiroc, Ghioroc şi Oradea, de la un copil la trei, cu cîte două scaune de copil în acelaşi timp şi cu groaza fratelui mai mare că dacă ne mai apare un urmaş el nu va mai avea loc, şi după ce conform tradiţiei şoferilor de Dacia am învăţat-o pe din afară, Dacia 1310 TLX neagră ca noaptea ruginie, a plecat remorcată cu baterie de împrumut să se transforme alături de alte două surate într-un Logan nou, nu al meu, ci al unui prieten. Am luat pe Dacia mea 6 lei, iar el a încasat talonul de 3800 de lei după ce timp de aproape un an am ţinut-o pe podul din faţa casei. Eram, prieteni, eram fraţi, aşa că a meritat.

După Dacia 1310 producţie 1989, neagră, a urmat VW Polo verde metalizat 1992. Dar despre asta în episodul următor.

Addenda 2010


Atunci cînd am început blogul intenţia mea nu a fost să interacţionez în mod special cu baptiştii, cu atît mai puţin cu penticostalii. Mi se părea, şi nu mi-am schimbat această părere, că lumea baptistă, şi cea penticostală, este limitată la un mod de a gîndi pe care unii îl caracterizează ca fiind psihotic. Nu cred că se înşală prea mult. În noiembrie anul trecut coincidenţa a făcut ca postările mele despre IBEO-UBEO să se înscrie în disputa UBR -IŢ-Străjerii şi apoi în cea BB – BP.

În intenţia mea iniţială am gîndit blogul ca un spaţiu în care să interacţionez cu orice om normal (dacă cumva mă încadrez şi eu în categoria asta…) şi să vedem dacă putem merge împreună pe o Cale. Trebuie să mărturisesc că am eşuat în încercarea mea, motivele fiind multiple. Dar revenind la sub-cultura noastră, din care am vrut să ies şi cu care nu mă identific decît în ceea ce priveşte trecutul personal, am constatat că dincolo de identitatea de grup mai larg (baptişti, penticostali) sau mai restrînsă (biserica cutare sau cutare), există personaje aidoma mie care nu se simt chiar ca peştele în apă în propriul grup. Şi asta din mai multe motive. La un moment dat au existat unii care ar fi vrut să se orinteze spre o direcţie mai puţin închistată, ca un protest împotriva închistării grupurilor mai mici sau mai mari pomenite mai sus. Am rezistat tentaţiei de a trece la fapte. Probabil că sunt un tip prea comod pentru aşa ceva. În acelaşi timp nu m-am putut abţine să nu scot la iveală icebergul ce se plimba pe sub nasurile noastre declarînd mefistofelic, „Eu sunt un iceberg bun, nu vă fie frică de mine!” – de parcă conteaza atunci cînd te ciocneşti de un iceberg dacă e el bun sau rău… E drept că am luptat un război de guerilă şi sunt specialist în asta, atît în teorie cît şi în practică, dar am rămas consecvent, nu am trădat cauza doar pentru a obţine sau a mă menţine într-un post căldicel, aşa cum au făcut alţii mai inteligenţi. După ’89 şi nu numai, instituţionalizarea grupurilor mari s-a accentuat şi după o creştere previzibilă, acestea au început să stagneze, pierzîndu-şi impactul dat de propriul crez şi propria practică. Merită să faci parte dintr-o instituţie? Pentru ce? Ca să fi mîngîiat rotund pe un cap patrat? 

În acest context al instiţiei a-tot-puternice, aş vrea să aduc în prim-plan acea sintagmă a „cîinilor şi măgarilor” folosită iniţial de Ioan Bunaciu. Bunaciu i-a catalogat pe pastorii ce lătrau la guvernul comunist ca fiind „cîini”, iar pe cei care duceau poverile bisericii baptiste ca „măgari”, în această categorie înscriindu-se şi dumnealui. Bineînţeles că ştim cu toţii, şi ştia şi Ioan Bunaciu cînd a apelat la această metaforă cvazi-biblică, că un pastor nu duce poverile bisericii, ci Domnul Isus Hristos face acest lucru. Nimic neobişnuit sau neadevărat în cele afirmate de domnia sa cu circa două zeci de ani mai devreme. Cu toate acestea, mă intriga această asemănare care părea potrivită pentru realitatea bisericii baptiste din România comunistă. Dar şi mai mult m-a intrigat această asociere „cîini-măgari” după 1989, cît  şi cea din prezent. Unde au dispărut „cîinii”? Dar „măgarii” Ce se mai aude de ei? Mai există aceste două categorii?

Mi se pare cel puţin interesant că unii „cîini”  au devenit pastori, alţii preşedinţi de cult cu unul sau chiar două mandate, alţii au ieşit la pensie. Unii „măgari” mai bătrîni sau mai mari şi-au desăvîrşit cariera ieşind la pensie încununaţi cu un volum omagial, alţii şi-au făcut mea culpa şi au trecut la cele veşnice, oricare ar fi acestea pentru ei. Interesant că la un anumit moment, tocmai ca să depăşescă obstacolele României post-comuniste, „cîinii” şi „măgarii” şi-au dat mîinile şi au conlucrat. Şi mai interesant că acest fenomen s-a repetat în 6 decembrie la Arad, de data aceasta însă nu viza statul post-comunist, ci o atitudine non-conformistă a unui batrîn baptist. Dar dincolo de toate astea, ce mă lasă rece, nu pot să nu remarc că în bisericile „cîinilor” de odinioară conducerea a devenit mult mai autoritară, iar în cele autoritare ale „măgarilor” credincioşii s-au împuţinat. Ceea ce mă intrigă însă, este dispariţia „cîinilor” şi înmulţirea „măgarilor”. E drept că au exista mutaţii, „cîinii” transformîndu-se în „măgari” care latră. Cu toate transformările, mi se pare însă ciudat că „măgarii” aceştia latră doar la propria lor turmă, eventual la cea a vecinului  (penticostal), dar hoţii, profitorii, îmbogăţiţii, mincinoşii, ipocriţii, etc., aflaţi în poziţii cheie în societate nu sunt vizaţi. Grea crucea lui Ioan Botezătorul, nu? Şi veţi zice: „În fond, ce ai cu „măgarii”? Măgari, măgari – dar sunt „măgarii” noştrii!” La asta nu spun decît… Ai voştri, au voştri! Amin!

Lumea academică (6): Facultatea „Betania” plus Secţia de Teologie didactică de la Universitatea „Aurel Vlaicu”


Atenţie! Acest post nu este recomandat persoanelor prea sensibile, prea spirituale sau prea slabe de inimă.

După cum spune un proverb sicilian, cine nu aude, nu vede şi nu vorbeşte, trăieşte 1000 de ani.

În 2007, în paralel cu Facultatea Betania, a început Secţia de Teologie Didactică Penticostală din Universitatea „Aurel Vlaicu”, din cadrul Facultăţii de Ştiinţe Umaniste, după ce o comisie de la Ministerul Educaţiei şi Cercetării a vizitat Betania.  În prezenţa decanului, comisia (formată din doi membrii, dr. Klein şi încă cineva, după accent un maghiar) ne-a pus cîteva întrebări banale criticînd statul de funcţii. Nu ştiu exact cine era pe ştat în afara subsemnatului, a lui Mihai Handaric şi a lui Riviş-Tipei. La ora aceea eram singurii cu studii post-universitare la Betania, în afară de Moţ Ghiocel.

După spusele decanului ar fi trebuit să predau şi Istoria Bisericii Penticostale, dar în cele din urmă, nu a mai fost vorba de aşa ceva, ci de nu mai mult nici mai puţin decît vreo şase cursuri. Spre toamnă m-am pus şi mi-am pregătit documentele cursurilor. Cert e că din toamna următoare am început să predau anului I …Teologia Noului Testament. Vorba aia: aş fi putut preda şi Introducere în microchirurgie sau în proiectarea asistată a circuitelor integrate! 

Cîteva surori din zona de nord-est a ţării, studente în anul I la UAV, au venit să asiste la cursul de TNT şi au fost cam şocate de ceea ce discutam noi acolo, aşa că nu au mai apărut, nici măcar la examen. Cursurile la Seminarul Betania nu au mai continuat, toţi cei înscrişi în anul I fiind automat înscrişi în anul I la Facultatea de Teologie Didactică. Din punct de vedere tehnic ar fi trebuit să fie facultate cu 120 de studenţi, în cele din urmă era mai mult o grupă mai stufoasă, de circa 30 de atudenţi.

Sesiunea de vară avea să fie ultima la Facultatea Betania. Urmau să termine două promoţii simultan: una cu trei ani de studiu, cealaltă cu patru. Cum existau mulţi studenţi care nu şi-au luat dintr-un motiv sau altul examenele, decanul a venit cu o inovaţie în materie: studenţii să cumpere cărţi pentru dotarea bibliotecii şi asta să se considere puncte în plus la examen. E drept că această inovaţie îşi avea originea într-una mai veche cu un an ce a stîrnit reacţia unor cadre didactice ce sperau ca epoca copiatului şi a matrapazlîcurilor era de domeniul trecutului. Pînă la urmă i-am propus decanului ca studentul să cumpere cartea şi să facă o recenzie pentru care va primi notă. Zis şi făcut: era mai degrabă un proiect decît un examen, dar am ales cărţi dintre cele mai mari, cu peste trei sute de file şi cu un preţ cît mai mare. Dacă voia cineva să treacă examenul în acest mod, cel puţin să depună ceva efort. Metoda a dat rezultatele scontate şi în ciuda listei afişate nici un student nu a recurs la metoda aceasta, fiind evident că un examen era mai puţin obositor atît pentru intelect, cît şi pentru buzunar.

Într-una dintre ultimele întîlniri cu studenţii am stat de vorbă cu cei care aveau pe lîngă potenţial şi înclinaţie spre studiu. Spre dezamăgirea mea doar vreo patru dintre aceştia şi-au continuat studiile. Apoi au urmat examenele şi în cele diu urmă re-examinările. Am aflat neoficial că orice student putea face o donaţie la secretariat, unde actuala secretară era şefa de promoţie de anul trecut, circa zece euro în lei pentru a trece un examen. Cum existau studenţi ce aveau de dat şi de luat mai multe examene, a urmat o creştere a fondurilor facultăţii. Eu nu am participat la această mascaradă fiind internat în spital la Cluj. Totuşi am făcut efortul de a corecta examenele restanţă la cursurile mele după operaţie, notele fiind transmise prin mail. Ca să scurt-circuitez sistemul „inedit” al Betaniei şi să boicotez „strîngerea de fonduri”, am dat chiar şi note studenţilor care ar fi vrut să dea examenul, dar eu nu mai eram acolo, dar nu voiau să dea bani pentru „fondul clasei”. Pe cînd se profila pre-licenţa m-a sunat decanul ca să îmi spună să vin la şcoală. Bună glumă! Mişcat de eroismul meu de a rezista în post pînă în ultima zi, mi-a propus să îmi dea o primă (n-a spus cît), dacă îi dau un număr de cont. Cum nu voiam să îi dau un număr de cont (nici nu aveam), la insistenţele sale i-am transmis că poate să îmi dea o primă ca adaus la salariu, atunci cînd îl voi ridica, după externare.  Zis şi făcut. Am ieşit din spital, am mers acasă, am luat salariul şi prima. Cum în locul meu a supravegheat un alt frate, împreună cu soţia am hotărît să îi dăm acestuia această primă înainte de a cunoaşte cît era valoarea acesteia şi indiferent cît era valoarea ei. Iniţial am discutat că îl voi plăti cu cît erau plătit eu pentru examenul respectiv. Fratele ne-a vizitat după ieşirea din spital, aşa că i-am dat plicul intact după ce i-am spus istoria lui. Mi-a plăcut ce mi-a spus: „Domnul poate să se foloseacă chiar de diavol pentru a face un bine”. Avea credinţă mare! Şi eu. A doua zi ne-a dat telefon să ne spună că suma acoperea exact datoria ce era scadentă şi nu avea bani să o plătească. Iată că pînă la urmă decanul a făcut o faptă bună.

Studenţii au insistat să ne vedem în semn de adio, a doua zi după ce s-a terminat cu licenţa. Atunci l-am văzut pentru prima dată în viaţa mea pe cel ce a reuşit performanţa să fie şef de promoţie fără să se întîlnească cu mine la nici un examen şi la nici un curs. Adevărate minuni vrednice de o biserică mai charismatică, ţinînd cont că predam acolo de trei ani. În final la ceremonia de absolvire din biserica Betania toată lumea s-a comportat într-un mod exemplar şi fariseic cu discursuri din partea conducerii facultăţii şi a absolvenţilor, atît pastori cît şi laici. Vivat academia, vivat profesores!

Un an de blog


Blogul a început acum un an, a dormitat peste vară că era prea cald să ajungă semnalele de la sinapsă la sinapsă, spre decembrie s-a mai răcit şi blogul a luat-o în sus.

Mulţumesc pentru încurajări şi aprecieri, cît şi pentru invective. Nu că au fost multe, chiar mai puţine decît mă aşteptam. Poate că în cele din urmă sunt un tip normal… Îmi pare bine cînd foşti studenţi mai lasă un comentariu, semn că am făcut şi eu ceva util pe lumea asta. Cei de la penitenciar nu m-au găbuit, dar cine ştie, nu e prea tîrziu.

Am achiziţionat cam atîtea posturi, comentarii şi accesări. Unele fără nici o legătură uăt so evă cu ce am postat, aşa că nu e prea relevant dacă am avut mai ştiu eu cîte accesări.

Am timp, deci bloguesc. Am încercat să nu mă ambalez în contextul românesc, dar cine poate rezista? Mi-am mai dat şi eu în petec. V-am cam băgat pe gît muzica mea demodată, sper că nu v-aţi înecat şi aţi supravieţuit. În anul care vine sper să dublăm planul, numărul categoriilor, al accesărilor ş.a.m.d. Glumesc, că nu sunt kiar atît de comunist şi planificat. Blogul nu este prima prioritate. Există altele mai importante. În fine, o să mai schimb cîte ceva, pe ici pe colo, mai ales prin părţile esenţiale. O să vedeţi voi!!!

După ameninţările astea închei cu creştineasca urare: „Jizăs lăvs iu, bloguieşte fără teamă!” Şi mai ales comenteşte!

Keci iu leită!

My Sweet Lord


My sweet Lord era Hare Krishna, cu aleluia cu tot!

Încep de săpămîna viitoare un ciclu dedicat New Age-ului, cu dedesubturile sale mai mult sau chiar deloc cunoscute, cu intelectuali de marcă şi bineînţeles cu duhurile ce îi însoţesc în această reliegie denumită de unii autori şi umanism cosmic.