Addenda 2010


Atunci cînd am început blogul intenţia mea nu a fost să interacţionez în mod special cu baptiştii, cu atît mai puţin cu penticostalii. Mi se părea, şi nu mi-am schimbat această părere, că lumea baptistă, şi cea penticostală, este limitată la un mod de a gîndi pe care unii îl caracterizează ca fiind psihotic. Nu cred că se înşală prea mult. În noiembrie anul trecut coincidenţa a făcut ca postările mele despre IBEO-UBEO să se înscrie în disputa UBR -IŢ-Străjerii şi apoi în cea BB – BP.

În intenţia mea iniţială am gîndit blogul ca un spaţiu în care să interacţionez cu orice om normal (dacă cumva mă încadrez şi eu în categoria asta…) şi să vedem dacă putem merge împreună pe o Cale. Trebuie să mărturisesc că am eşuat în încercarea mea, motivele fiind multiple. Dar revenind la sub-cultura noastră, din care am vrut să ies şi cu care nu mă identific decît în ceea ce priveşte trecutul personal, am constatat că dincolo de identitatea de grup mai larg (baptişti, penticostali) sau mai restrînsă (biserica cutare sau cutare), există personaje aidoma mie care nu se simt chiar ca peştele în apă în propriul grup. Şi asta din mai multe motive. La un moment dat au existat unii care ar fi vrut să se orinteze spre o direcţie mai puţin închistată, ca un protest împotriva închistării grupurilor mai mici sau mai mari pomenite mai sus. Am rezistat tentaţiei de a trece la fapte. Probabil că sunt un tip prea comod pentru aşa ceva. În acelaşi timp nu m-am putut abţine să nu scot la iveală icebergul ce se plimba pe sub nasurile noastre declarînd mefistofelic, „Eu sunt un iceberg bun, nu vă fie frică de mine!” – de parcă conteaza atunci cînd te ciocneşti de un iceberg dacă e el bun sau rău… E drept că am luptat un război de guerilă şi sunt specialist în asta, atît în teorie cît şi în practică, dar am rămas consecvent, nu am trădat cauza doar pentru a obţine sau a mă menţine într-un post căldicel, aşa cum au făcut alţii mai inteligenţi. După ’89 şi nu numai, instituţionalizarea grupurilor mari s-a accentuat şi după o creştere previzibilă, acestea au început să stagneze, pierzîndu-şi impactul dat de propriul crez şi propria practică. Merită să faci parte dintr-o instituţie? Pentru ce? Ca să fi mîngîiat rotund pe un cap patrat? 

În acest context al instiţiei a-tot-puternice, aş vrea să aduc în prim-plan acea sintagmă a „cîinilor şi măgarilor” folosită iniţial de Ioan Bunaciu. Bunaciu i-a catalogat pe pastorii ce lătrau la guvernul comunist ca fiind „cîini”, iar pe cei care duceau poverile bisericii baptiste ca „măgari”, în această categorie înscriindu-se şi dumnealui. Bineînţeles că ştim cu toţii, şi ştia şi Ioan Bunaciu cînd a apelat la această metaforă cvazi-biblică, că un pastor nu duce poverile bisericii, ci Domnul Isus Hristos face acest lucru. Nimic neobişnuit sau neadevărat în cele afirmate de domnia sa cu circa două zeci de ani mai devreme. Cu toate acestea, mă intriga această asemănare care părea potrivită pentru realitatea bisericii baptiste din România comunistă. Dar şi mai mult m-a intrigat această asociere „cîini-măgari” după 1989, cît  şi cea din prezent. Unde au dispărut „cîinii”? Dar „măgarii” Ce se mai aude de ei? Mai există aceste două categorii?

Mi se pare cel puţin interesant că unii „cîini”  au devenit pastori, alţii preşedinţi de cult cu unul sau chiar două mandate, alţii au ieşit la pensie. Unii „măgari” mai bătrîni sau mai mari şi-au desăvîrşit cariera ieşind la pensie încununaţi cu un volum omagial, alţii şi-au făcut mea culpa şi au trecut la cele veşnice, oricare ar fi acestea pentru ei. Interesant că la un anumit moment, tocmai ca să depăşescă obstacolele României post-comuniste, „cîinii” şi „măgarii” şi-au dat mîinile şi au conlucrat. Şi mai interesant că acest fenomen s-a repetat în 6 decembrie la Arad, de data aceasta însă nu viza statul post-comunist, ci o atitudine non-conformistă a unui batrîn baptist. Dar dincolo de toate astea, ce mă lasă rece, nu pot să nu remarc că în bisericile „cîinilor” de odinioară conducerea a devenit mult mai autoritară, iar în cele autoritare ale „măgarilor” credincioşii s-au împuţinat. Ceea ce mă intrigă însă, este dispariţia „cîinilor” şi înmulţirea „măgarilor”. E drept că au exista mutaţii, „cîinii” transformîndu-se în „măgari” care latră. Cu toate transformările, mi se pare însă ciudat că „măgarii” aceştia latră doar la propria lor turmă, eventual la cea a vecinului  (penticostal), dar hoţii, profitorii, îmbogăţiţii, mincinoşii, ipocriţii, etc., aflaţi în poziţii cheie în societate nu sunt vizaţi. Grea crucea lui Ioan Botezătorul, nu? Şi veţi zice: „În fond, ce ai cu „măgarii”? Măgari, măgari – dar sunt „măgarii” noştrii!” La asta nu spun decît… Ai voştri, au voştri! Amin!