Mercedesul, credinţa şi materialismul


Era pe vremea cînd Mercedesurile erau rare pe la noi. Le vedeai vara cînd veneau nemţii, cînd trecea coloana oficială a lui Ceauşescu sau în vreun film străin. În Arad era un Mercedes model 1943 decapotabil, cu trei faruri. Se zvonea că omul îl „capturase” de la nemţi, probabil un mit, pentru că se mai spunea că are zeci de elemente de baterii tot nemţeşti de pe vremea războiului. Am mers puţin cu un microbuz Mercedes al unui sîrb care lucra în Austria în anii 60, seara cînd nu erau atîţia ochi vigilenţi. Era frig şi a pornit cu chiu şi vai. Dar avea formă şi culoare.

După 1976 era cîte un Mercedes „bot de cal” lăsat de nemţii care emigraseră şi încă mergeau ceas. M-a luat cineva cînd am făcut stopul spre Timişoara. Esenţa era că tot omul cu maşină sau cu ceva cunoştiinţe în domeniul mecanicii ştia ce înseamnă Mercedes Benz. Un coleg de serviciu al mamei mele (aflată în faza primitivă a credinţei), a spus o dată că se roagă pentru unul, pentru că mama i-a spus că orice cere cineva în numele lui Isus, va primi. El avea un Trabant, dar se pare că nu a avut o credinţă destul de mare, că nu a ajuns la vărul mai occidental al dederistului.

Janis Joplin, o cîntăreaţă non-conformistă americană cînta „O Lord won’t you buy me a Mercedes Benz”, la care a mai adăugat şi „a colour TV”.   Nu după mult timp a murit în urma unei superdoze.

Pe cînd veneam de la umplerea unui rezervor de Mercedes austriac cu benzină românească îi tot strigam doctorului american ce îl conducea „First to the left! First to the left!” Eram disperat că va intra în zidul casei din colţ. Aş, Mercedesul a luat curba. Daciile cu care eram obişnuit s-ar fi făcut praf…

După revoluţie, am cunoscut doi fraţi cu Mercedes. Unul îl împrumuta la toată lumea şi după un timp n-a mai fost acea super-maşină germană. Era o „Cobră.” Altul o păzea de parcă toţi ceilalţi şoferi ar fi atentat la vopseau ei. La o nuntă s-a anunţat la microfon că o basculantă a dat peste Mercedesul cu număr AR… Fratele a fugit afară în rîsetele poznaşilor… Apoi l-a luat poliţia la verificat. M-am urcat şi într-un Mercedes 220 al unui fost miliţian căsătorit cu o nemţoaică după ce îi făcuse curte creştinismului. Ce maşină! Apoi şi-a deschis fel de fel de sereleuri, s-a îmbogăţit şi în cele din urmă a ajuns la mititica. A uitat de unde a plecat! Aşa-i cu Mercedesul, o Lord!

Maşinile mele (3): Dacia 1310 TLX


După ce am stat circa un an şi ceva cu Citroenul Axel, am moştenit Dacia tatălui meu. În cel de-al doilea drum mai lung făcut cu ea, spre litoral, între Deva şi Sibiu tocmai depăşeam două tiruri pe la 110 la oră, pe un drum cu astfalt proaspăt şi foarte înalt, când observ (oare cum?) că bateria nu mai încarcă, semn că mi s-a rupt cureau de antrenare, nu se mai învîrtea nici elicea ventilatorului, aşa că am tras pe drepta şi am deschis capota.

Motorul supraîncălzit tocmai sugea ultimele picături de apă din vasul de expansiune. Am aşteptat câteva minute, timp în care am dat drumul în vas la toată apa de băut ce o aveam pentru drum şi i-am  dat o cheie scurtă pînă la intrarea într-o fermă, unde trebuia să fie o fîntînă sau un robinet. Cum aveam la mine o curea de alternator, am umplut radiatorul cu apă rece, am mai pus în vasul de expansiune şi ajutat de un român mai priceput într-ale Daciilor ce mi-a schimbat cureaua, am plecat din nou la drum.

Am ajuns bine merci la Constanţa după ce am trecut prin Bucureşti şi am suportat cu stoicism flaşurile grăbiţilor pe autostrada soarelui. Peste două zile în Constanţa ploua aşa că nu ne-am dus la plajă şi am plecat să vedem oraşul: cine s-a gândit la ceea ce avea să urmeze… La un semafor pleacă maşinile din faţă, toată lumea accelerează, se face galben, iar accelerează, eu la fel, dar a doua maşină în faţa mea pune frînă şi opreşte. Şi Dacia Nova din faţa mea. Şi eu, dar cum era ud pe jos, Dacia mea se duce sanie în Nova, Nova în bara de remorcare a celei din faţă!

Mie mi se sparge un far, mi se ridică în sus capota de la motor, îmi zboară ţandări suportul numărului, iar copilul personal zboară printre scaune direct în radio-cas. Eu mă lovesc la piciorul drept. Nova uşor lovită în spate, tabla de deasupra barei aprope imperceptibil îndoită, dar în faţă bara era îndoită la 90 de grade! Mă dau jos, cel din faţă se dă jos, şoferiţa din faţa lui se dă jos, ea pleacă că nu avea o zgârietură, noi dăm colţul la poliţie. Auzeam cum ventilatorul zgîria radiatorul, dar nu puteam deschide capota. Cu doar o zi înainte un începător ce depăşise cu mult axul drumului îmi zburase oglinda din stânga. Ce fericit eram că aveam Dacia nouă de şase ani!

La poliţie, alţii care nu băgaseră de seamă că plouase. Amendă. Şoferul Novei nervos că tocmai îi plecase din maşină cineva cu care trebuia să încheie o afacere de 300 de milioane. Nu arata a gangster, dar era nervos.

Am plecat la ADAS. Acolo alt circ. Poliţia nu trecuse în procesul verbal farul său spart, angajatul de la asigurări îi spune că dacă vrea alte despăgubiri să mă dea în judecată. Ăsta noroc!

Tipul îmi cere să merg cu el la servisul de unde a luat maşina că altfel mă dă în judecată. Ce să fac? În concediu, cu familia în maşină, pe teritoriu străin, îl urmez. A urmat o consistentă oră de rugăciune! Ajunşi acolo mecanicii îl liniştesc că nu trebuie schimbată tabla îndoită din spate că ar rugini mai repede caroseria, că ei fac comandă pentru bara din faţă, aşa că tipul dezarmat şi îmi spune ca prin vis, „Păi atunci puteţi pleca…”

Plec fără să mai fiu invitat încă o dată, cerându-mi iertare că n-am vrut să se întîmple, concediu, etc. Îmi pun numărul la parbriz, că altundeva nu mai stătea şi demarez. La intrare în Constanţa radar şi un poliţist îmi face semn să trag pe dreapta: eram pregătit şi pe cînd se duce să vadă ce număr am în spate îi întind „dovada”. Plictisit şi dezamăgit îmi face semn semn să o iau din loc.

După cîteva zile de stat la soare şi colindat pînă la Mangalia şi Medgidia, înainte de a pleca spre casă, nişte meseriaşi îmi îndreaptă un pic aripile cît să se poată deschide şi închide capota faţă, îmi pun o nouă elice de ventilator şi încearcă să astupe orificiul prin care se scurgea apa din radiator cu o soluţie minune. N-a mers, dar radiatorul era cam 70% plin cu apă. Cum temperatura nu a urcat fără să completez apa, speram să nu urce nici de acum încolo. Cu o singură excepţie aşa s-a întîmplat. De la Constanţa am plecat la Piatra-Neamţ şi de acolo la Oradea, via Reghin. Maşina a mers ceas. La Oradea am schimbat radiatorul şi gata.

Maşina era revopsită, dar pînă am dat-o la programul „Rabla” am mai vopsit-o de două ori, ultima dată mat. I-am făcut două capitale la motor, după ce avusese segmenţi şi pistoane franţuzeşti. I-am schimbat de vreo două ori capacul de la pompa de apă pînă am decis să folosesc doar antigel fără apă. A fost ultima dată cînd am schimbat acapacul. I-am schimbat scaunele din faţă cu cele de Ford, după ce un arc rupt mi-a perforat scaunul şi a început să atenteze la gecile personale.

Cam tot atunci i-am schimbat garnitura de chiulasă observînd un fenomen interesant: în carburator se putea vedea cum urcă lichidul de răcire. Cum mecanicul nu m-a crezut, l-am invitat să se documenteze: „Aşa ceva n-am văzut în viaţa mea!” Ei, cu Dacia se poate ce nu se poate cu nici o maşină normală! N-a fost nici prima, nici ultima garnitură de chiulasă schimbată!

Am mai rupt vreo două curele de ventilator, dar le schimbam destul de des. În cele din urmă i-am pus una dinţată întoarsă. Am schimbat de cîteva ori garniturile de la pistonaşele frînei din faţă, i-am schimbat vitezometrul, cu tot cu cablu, şi la ultima reparaţie am băgat în ea peste 1000 de dolari USA. A fost cam mult, dar i-am rectificat chiulasa, arborele cotit, motor recondiţionat, şi alte cîteva chestii. Anterior făcusem timp de cinci ani naveta Ghioroc-Oradea şi o singură dată nu m-a dus pînă în curtea şcolii cînd s-a oprit cu o sută de metri înainte din cauza stratului de gheaţă de pe carburatur. Era vina mea, nu i-am pus furtunul ce lega galeria de la evacuare de aerul ce mergea în carburator, aşa că pînă la urmă fiind foarte multă zăpadă şi temperatura scăzută, maşina s-a oprit. Nu mă întrebaţi cît a consumat atunci!

După capitală am uitat să îi pun acelaşi furtun aşa că după plecarea din Ghioroc spre Arad, la jumătatea drumului dintre Mîndruloc şi Vladimirescu maşina începea să trepideze. Dacă trebuia să încetinesc turaţia motorului scădea, în cele din urmă motorul oprindu-se. Curăţam capacul delcoului de condes şi hai la drum. În cele din urmă mi-a venit ideea să pun furtunul unde îi era locul. Maşina a funcţionat fără ca trepidaţiile să mai apară şi fără opriri. Mi-a mai sărit din cînd cîte o bujie afară, din cauza filetului mîncat de atîtea înşurubări şi deşurubări ale bujiilor, dar în afara unor probleme de pornire tipice pentru Dacia şi la care tot şoferul se pricepe (platine, cabluri, pompă benzină, buji), n-am avut mari evenimente.

Era să uit: am devenit expert în plecarea de pe loc cu discul ambreiajului blocat în treapta I, sau a II-a, am făcut abstracţie de pompa de benzină ce nu mai funcţiona folosind un pet umplut cu benzină. Altima ispravă de genul ăsta a fost parcurgerea distanţei Arad-Ghioroc, în viteza a II, jumătate, în Arad, în prima, cu opririle de rigoare la semafoare şi cu înjurăturile participanţilor la trafic. Dar am ajuns acasă cu mijloacele de bord.

A doua zi am pus-o în pantă şi am plecat în viteza a II-o pînă la Lipova la mecanic. Să nu mai vorbim de cablurile de acceleraţie şi de pedala de abreiaj ruptă, nici de telescoapele şi arcurile schimbate. Vă las pe dumneavoastră să ghiciţi de cîte ori am schimbat bucşele, bieletele şi pivoţii. Toate stopurile o singură dată că îşi pierduseră culoarea, parbrizul intact, lentilele de la faruri (erau 4!) schimbate cel puţin o dată, din cauza nenumăratelor reasfaltări prin înserare de pietriş în astfaltul muiat.

Singura dată cînd nu am ajuns la destinaţie a fost cînd într-o iarnă nu am observat poleiul de pe drum şi am ieşi în decor la circa 89 la oră. Am crezut că mă voi răsturna, dar Dacia doar a raşchetat zăpada cu roţile din dreapta şi s-a oprit. Motorul a pornit, dar fiind întuneric şi zăpadă mare nu am putut observa că ambele roţi de pe dreapta se dezumflaseră datorită impactului cu zăpada îngheţată. În cîteva minute ajutat de un prieten am schimbat o roată, am umflat alta şi cu puţin nisip am plecat. Am înlocuit toba mediană îndoită ca un saxofon şi maşina era bună de drum.

În ceea ce priveşte consumul cea mai substanţială schimbare în bine a apărut după ce Emil Bartoş n-a mai fost decan la UBEO: contabilitatea a decis că maşina mea mai veche de zece ani consumă cu doi litri la sută mai puţin! Decizie de Sus. Cum puteam să vînd o maşină atît de bună: nu consuma ulei, cauciucuri, nimic altceva! Cea mai mare viteză a fost cam 130 la oră, o singură dată, niciodată nu a mai urcat pînă acolo. Avea doar patru viteze. Cea mai dramatică călătorie a fost de la Orada la Oradea între 5 şi 7.50  dimineaţa pe o ceaţă ce o puteai tăia cu drujba. La ieşirea din Ciumeghiu am depăşit un Land Rover ce nu m-a mai ajuns din urmă. Cu 60 sau cu 80 era cam tot aia în cazul unui accident, aşa că am apăsat pe acceleraţia şi am parcurs drumul pînă la Oradea cu 90 la oră.

Cel mai dramatic accident l-am avut după ultimul drum la UBEO cînd mi-am recuperat cartea de muncă şi încărcat cu aproape 150 de kg de cartofi cumpăraţi de la Salonta (să nu cumpăraţi niciodată de la ieşirea din Salonta spre Oradea cartofi, sunt foarte răi, chiar dacă sunt mai ieftini!). Putea să fie şi ultimul meu drum… I-am tăiat calea altei Dacii, mai vechi ce m-a percutat în spatele uşii din drepta spate. Am crezul că mă voi răsturna, dar n-a fost aşa. Geamul a sărit ţăndări, uşa s-a boţit, aripa a tăiat ulteior cauciucul, dar am scăpat viu şi eu şi ei.

Cu toate că celălat şofer n-avea mai mult de 60 la oră (când viteza legală era 50) am devenit pieton pentru şase săptămîni şi am fost uşurat de vreo două sute de lei. Asta-i viaţa! Am schimbat uşa şi după ce am vopsit maşina i-am făcut marea reparaţie descrisă anterior. De banii ăia mai bine mi-aş fi luat o altă maşină…

Dar asta s-a întîmplat după alţi cîţiva ani cînd rugina făcea din Dacia un schelet şi vechimea ne îndemna să ne gîndim că îi va fi mai bine acolo unde va ajunge: la cimitir. Aşa că după ce a depăşit un Ferrari (mergea încet), un Corvette (era drumul în lucru) şi alte BMW-uri, după circa 250 000 de km, între Cluj şi Ghiroc, Ghioroc şi Oradea, de la un copil la trei, cu cîte două scaune de copil în acelaşi timp şi cu groaza fratelui mai mare că dacă ne mai apare un urmaş el nu va mai avea loc, şi după ce conform tradiţiei şoferilor de Dacia am învăţat-o pe din afară, Dacia 1310 TLX neagră ca noaptea ruginie, a plecat remorcată cu baterie de împrumut să se transforme alături de alte două surate într-un Logan nou, nu al meu, ci al unui prieten. Am luat pe Dacia mea 6 lei, iar el a încasat talonul de 3800 de lei după ce timp de aproape un an am ţinut-o pe podul din faţa casei. Eram, prieteni, eram fraţi, aşa că a meritat.

După Dacia 1310 producţie 1989, neagră, a urmat VW Polo verde metalizat 1992. Dar despre asta în episodul următor.