Dulciuri comuniste


sursa ilustraţiei: http://starbisnov.blogspot.com/2009_02_01_archive.html

Dincolo de titlu nu se ascund reţete ale fabricilor de dulciuri din România comunistă, nici reţete de succes ale harnicelor sau doar pofticioaselor gospodine din epoca comunistă. Mai degrabă veţi da cu nasul (de fapt ochii) de experienţa mea în materie de orice era dulce pe vremea aceea sau mai bine zis tot cee ce a imprimat creierului o senzaţie de dulce dacă era pus pe limbă.

Să începem cu începutul: A fost o dată, ca niciodată un băieţel ce alerga pe coridorul de la etajul doi al imobilului de pe B-dul V.I.Lenin nr.1 să-şi prindă sora (mai mare cu şase ani) şi tatăl (hm, oare cîţi ani o fi având… vreo 35 de ani) ce, împingîndu-şi cu limba obrazul, se făceau că mănâncă bomboane cu lapte.

Bomboanele cu lapte erau de un singur tip, dar de două feluri: maro, lunguieţe, dar rotunjite la capete, aveau imprimat numele fabricii, Kandia şi erau tari ca piatra şi greu de spart sau moi şi foarte uşor de mestecat. Prin urmare le mestecam ca şi copiii una după alta. Foarte căutate erau bomboanele acrişoare, în multe colori vii, cele mai acrişoare fiind roşiile şi galbenele.

Cu excepţia bomboanelor de ciocolată „Vinga”, ambalate într-o cutie mică (erau doar 6  bomboane), totul se vindea la kilogram, aşa că de obicei cumpăram cam 100-150 de grame de bomboane. Preţul ceva mai mult de un leu, maximum doi. Când mergeai în vizită sau când venea cineva în vizită cam totdeauna se duceau sau se primeau bomboane împachetate într-o punguţă de hîrtie maroniu deschis. Bomboanele se cumpărau din două locuri: Alimentara şi cofetării. Cofetăriile erau singurele magazine deschise duminica după ora 11 dimineaţa.

Nimeni nu mergea în vizită cu suc ce se găsea la sticle de un sfert şi costa 1 leu. Sticlele erau proprietatea celui ce vindea băutura, adică a statului. Despre bomboanele de ciocolată „Vinga” circula o legendă: la naţionalizare sau mai bine spus puţin înainte de a fi pusă în practică, patronul a fugit în străinătate cu reţeta secretă a bomboanelor. De aceea mama zice totdeauna: „A, „Vinga”? Să vezi ce gust bun aveau astea înainte de război!” Înghiţeam în sec şi mai băgam o bomboană în gură, doar-doar mă voi dumiri care să fi fost gustul acela…

Pe lângă bomboanele de lapte erau şi caramelele plate, cu aceleaşi metehne: moi sau tari, dar toate lipicioase de dinţi. Apoi, urmau bomboanele de pom, cele ambalate verzi, galbene, roz sau albe şi cele neambalate ca un inel mare şi gros, dar dulce. Aveau un singur defect: toate aveau acelaşi gust, de zahăr.

Caramelele erau cele acrişoare. Mergeam împreună cu mama la alimentara din centru – ce se va numi Central – şi până când ea aduna de pe la toate raioanele hârtie cu ce trebuia să plătească la casă, o aşteptam lângă casa de marcat. Dacă la casă se nimerea să fie o prietenă a mamei îmi bătea un bon de un leu şi mă trimetea să îmi iau bomboanele preferate la raionul de dulciuri.

Mai erau şi bomboane cu miere pentru gât şi bomboane de cacao sau cele de mătase, aşa-zise, pentru că erau de diferite culori sidefate ca… mătasea, dar umplute cu o cremă de nuci.

Dar dincolo de ceva ce se cumpăra pe bani mai erau unele dulciuri la îndemâna tuturor celor ce nu prea aveau bani. O felie de pâine pe care se picura apă de la robinet şi apoi se turna zahăr, era cea mai ieftină variantă. La noi acasă zahărul ce se cumpăra la kilogram adică „vărsat” s-a găsit ani de zile în acelaşi recipent ce câdva adăpostea Powder Milk american sosit probabil odată cu soldaţii sovietici. Din când în când, adică atunci când simţeam nevoia de ceva dulce, ne umpleam gura cu câte o lingură-două de zahăr tos. Tentaţia a crescut odată cu apariţia zahărului cubic.

Într-una din zilele când tocmai ne delectam cu nuci şi zahăr muiat cu câţiva stropi de apă un ditamai şobolanul trecu nestingherit dintr-o parte în alta a bucătăriei spre uimirea noastră a copiilor. Nu ne-a crezut nimeni.  Tot la categoria asta, dar cu o clasă mai sus se situa nuca prăjită  în zahăr caramelizat, o combinaţie ce merita banii (ce nu îi dădeai) şi plombele ce zburau una după alta la contactul cu obiectul plăcerii bucale.

În anii 70 a apărut şi zahărul candel. Zahărul cristaliza în jurul unei sfori. De obicei la magazin se spărgea cu ciocanul ca să se ajungă la greutatea cerută de cumpărător. Transparent, parcă mai puţin dulce din cauza contactului redus a limbii cu suprafaţa lui, era preferatul unor copii ce îl sugeau mai tot timpul.

Dacă o vizitam pe bunica, aveam totdeauna plăcerea să găsim câteva bomboane muiate de timp în „dolaful” lăsat de familia Lascăr, refugiaţi din Moldova, în timpul războiului. Bomboanele preferate ale bunicii semănau cu nişte boabe enorme de grîu, cu diferenţa că acestea erau verzi la exterior şi albe la interior, cu un pic de suc dulce. Dacă tot am pomenit de bunica, nu pot să nu amintesc grâul de la colivă pentru care toată lumea cu copii se înghesuia la terminarea unui parastas şi de bunicul care se întindea peste capetele tuturor ca să ajungă la cea ce îl împărţea. Chiar şi acasă mama fierbea grîu, un obicei ce a cam dispărut azi, pe care îl mâncam cu cea mai mare poftă de făceam febră musculară de atâta mestecat! După un timp micălăcenii mai făloşi făceau coliva cu cacao şi cu bomboane colorate, nu mai semăna cu cea din copilărie.

Tot la bunica mai găseam în acelaşi loc câte o bucată de halva topită de căldură şi din cauza asta foarte moale. mai ales cea cu cacao.

În fine, tot în faza cea mai fragedă a copilăriei staliniste sau dejiste se poate număra nunta unui văr la care am văzut cele mai mari torturi din lume: îţi lăsa gura apă şi mă tot gândeam când o să mănânc aşa ceva. Era obiceiul ca fiecare familie invitată să vină cu un tort. Era o „buturugă” gigantică ce nu ştiu cine a topit-o! Eu am fost trimis la culcare după ce am tot bătut într-o jumătate de tobă a dubaşului. Când m-am trezit dimineaţa nu mai era picior de tort prin apropiere…

Cam tot atunci erau foarte mult la modă „Mentosanul”. La început se găsea în cutii de carton dreptunghiulare, de o formă paralelipipedică. Alb cu colţurile teşite, de cam doi mm grosime şi pline de salicilat (de parcă s-ar fi stricat), mentosanul era remediul popular al durerilor de gât de la oraşe. Nu pot spune şi de la sate pentru că acolo funcţiona o altă reţetă: se consuma o bucată de zahăr cubic peste care se turna o linguriţă de „Diana”, o soluţie cu alcool pentru frecţii şi… dureri de gât. Pe lângă uzul extern, amatorii se ungeau şi intern.

O altă tentaţie dulce o constituia un „morcov” de celofan în care se găseau sute de  bomboane de dimensiunea unui grăunte de nisip aşezate în diferite straturi colorate şi din care ieşea o acadea tot de zahăr topit. De fapt, semăna mai degrabă cu o umbreluţă închisă. Era precursoarea „pic”-ului socialist din micuţa cutie cilindrică transparentă.

Faza a doua a bomboanelor a venit în timpul şcolii când tovarăşul învăţător  (cum puteai fi tovarăş la vârsta aia cu un adult?) ne-a dat o sută de lei, mie şi unui coleg şi ne-a trimis la Alimentara să luăm câte două kilograme de bomboane de două feluri diferite, de fructe, ambalate. Cu toate că se vindeau la kilogram, erau ambalate. Era sfîrşitul anului şcolar. Fiecare am avut parte de câte două bomboane din fiecare fel. Tocmai intram în faza ceauşistă. Noroc că nu ştiam…

Şi exista ciocolata. Plus prăjiturile şi torturile de la cofetării. 

Operation Dawn of Gulf of Aden


From Wikipedia, the free

Operation Dawn of Gulf of Aden was a naval operation by the Republic of Korea Navy against Somali pirates in the Arabian Sea. The operation was spurred by the pirates’ seizure of the chemical tanker Samho Jewelry. In response the South Korean Navy dispatched a destroyer and 300 naval troops to retake the ship and rescue its crew. After trailing the tanker for several days and fighting an engagement with the pirates, the South Koreans retook the ship by force on 21 January 2011 in a bloody but successful boarding action.
De Alexandru Nădăban Publicat în Ştiri