Dulciuri comuniste


sursa ilustraţiei: http://starbisnov.blogspot.com/2009_02_01_archive.html

Dincolo de titlu nu se ascund reţete ale fabricilor de dulciuri din România comunistă , nici reţete de succes ale harnicelor sau doar pofticioaselor gospodine din epoca comunistă. Mai degrabă veţi da cu nasul (de fapt ochii) de experienţa mea în materie de orice era dulce pe vremea aceea sau mai bine zis tot cee ce a imprimat creierului o senzaţie de dulce dacă era pus pe limbă.

Să începem cu începutul: A fost o dată, ca niciodată un băieţel ce alerga pe coridorul de la etajul doi al imobilului de pe B-dul V.I.Lenin nr.1 să-şi prindă sora (mai mare cu şase ani) şi tatăl (hm, oare cîţi ani o fi avînd… vreo 35 de ani) ce, împingîndu-şi cu limba obrazul, se făceau că mănîncă bomboane cu lapte.

Bomboanele cu lapte erau de un singur tip, dar de două feluri: maro, lunguieţe, dar rotunjite la capete, aveau imprimat numele fabricii, Kandia şi erau tari ca piatra şi greu de spart sau moi şi foarte uşor de mestecat. Prin urmare le mestecam ca şi copiii una după alta. Foarte căutate erau bomboanele acrişoare, în multe colori vii, cele mai acrişoare fiind roşiile şi galbenele.

Cu excepţia bomboanelor de ciocolă “Vinga”, ambalate într-o cutie mică (erau doar 6  bomboane), totul se vindea la kilogram, aşa că de obicei cumpăram cam 100-150 de grame de bomboane. Preţul ceva mai mult de un leu, maximum doi. Cînd mergeai în vizită sau cînd venea cineva în vizită cam totdeauna se duceau sau se primeau bomboane împachetate într-o punguţă de hîrtie maroniu deschis. Bomboanele se cumpărau din două locuri: Alimentara şi cofetării. Cofetăriile erau singurele magazine deschise duminica după ora 11 dimineaţa.

Nimeni nu mergea în vizită cu suc ce se găsea la sticle de un sfert şi costa 1 leu. Sticlele erau proprietatea celui ce vindea băutura, adică a statului. Despre bomboanele de ciocolată “Vinga” circula o legendă: la naţionalizare sau mai bine puţin înainte de a fi pusă în practică, patronul a fugit în străinătate cu reţeta secretă a bomboanelor. De aceea mama zice totdeauna: “A, “Vinga”? Să vezi ce gust bun aveau astea înainte de război!” Înghiţeam în sec şi mai băgam o bomboană în gură, doar-doar mă voi dumiri care să fi fost gustul acela… Pe lângă bomboanele de lapte erau şi caramelele plate, cu aceleaşi metehne: moi sau tari, dar toate lipicioase de dinţi. Apoi, urmau bomboanele de pom, cele ambalate verzi, galbene, roz sau albe şi cele neambalate ca un inel mare şi gros, dar dulce. Aveau un singur defect: toate aveau acelaşi gust, de zahăr.

Dar dincolo de ceva ce se cumpăra pe bani mai erau unele dulciuri la îndemîna tuturor celor ce nu aveau bani. O felie de pîine pe care se picura apă de la robinet şi apoi se turna zahăr, era cea mai ieftină variantă. La noi acasă zahărul ce se cumpăra la kilogram adică “vărsat” s-a găsit ani de zile în acelaşi recipent ce cîndva adăpostea Powder Milk american sosit probabil odată cu soldaţii sovietici. Din cînd în cînd, adică atunci cînd simţeam nevoia de ceva dulce, ne umpleam gura cu cîte o lingură-două de zahăr tos. Tentaţia a crescut odată cu apariţia zahărului cubic.

Într-una din zilele cînd tocmai ne delectam cu nuci şi zahăr muiat cu cîţiva stropi de apă un ditamai şobolanul trecu nestingherit dintr-o parte în alta a bucătoriei spre uimirea noastră a copiilor. Nu ne-a crezut nimeni.  Tot la categoria asta, dar cu o clasă mai sus se situa nuca prăjită  în zahăr caramelizat, o combinaţie ce merita banii (ce nu îi dădeai) şi plombele ce zburau una după alta la contactul cu obiectul plăcerii bucale.

Dacă o vizitam pe bunica aveam totdeauna plăcerea să găsim cîteva bomboane muiate de timp în “dolaful” lăsat de familia Lascăr, refugiaţi din Moldova, în timpul războiului. Bomboanele preferate de bunica semănau cu nişte boabe enorme de grîu, cu diferenţa că acestea erau verzi la exterior şi albe la interior, cu un pic de suc dulce. Dacă tot am pomenit de bunica, nu pot să nu amintesc grîul de la colivă pentru care toată lumea cu copii se înghesuia la terminarea unui parastas şi de bunicul care se întindea peste capetele tuturor ca să ajungă la cea ce îl împărţea. Chiar şi acasă mama fierbea grîu, un obicei ce a cam dispărut azi, pe care îl mîncam cu cea mai mare poftă de făceam febră musculară de atîta mestecat! După un timp micălăcenii mai făloşi făceau coliva cu cacao şi cu bomboane colorate, nu mai semăna cu cea din copilărie.

În fine, tot în faza cea mai fragedă a copilăriei staliniste sau dejiste se poate număra nunta unui văr la care am văzut cele mai mari torturi din lume: îţi lăsa gura apă şi mă tot gîndeam cînd o să mănînc aşa ceva. Era obiceiul ca fiecare familie invitată să vină cu un tort. Era o “buturugă” gigantică ce nu ştiu cine a topit-o! Eu am fost trimis la culcare după ce am tot bătut într-o jumătate de tobă a dubaşului.

Cam tot atunci erau foarte mult la modă “Mentosanul”. La început în cutii de carton, de o formă paralelipipedică cu colţurile teşite, de cam doi mm grosime şi pline de salicilat (de parcă s-ar fi stricat), mentosanul era remediul popular al durerilor de gât de la oraşe. Nu pot spune şi de la sate că acolo funcţiona o altă reţetă: se consuma o bucată de zahăr cubic peste care se turna o linguriţă de “Diana”, o soluţie cu alcool pentru frecţii şi… dureri de gât. Pe lîngă uzul extern, amatorii se ungeau şi intern.

O altă tentaţie dulce o constituia un “morcov” de celofan în care se găseau sute de  bomboane de dimensiunea unui grăunte de nisip aşezate în diferite straturi colorate şi din care ieşea o acadea tot de zahăr topit. De fapt, semăna mai degrabă cu o umbreluţă închisă. Era precursoarea “pic”-ului socialist din micuţa cutie cilindrică transparentă.

Faza a doua a bomboanelor a venit în timpul şcolii cînd tovarăşul învăţător  (cum puteai fi tovarăş la vîrsta aia cu un adult?) ne-a dat o sută de lei, mie şi unui coleg şi ne-a trimis la Alimentara să luăm cîte două kilograme de bomboane de două feluri diferite, de fructe, ambalate. Cu toate că se vindeau la kilogram, erau ambalate. Era sfîrşitul anului şcolar. Fiecare am avut parte de cîte două bomboane din fiecare fel. Tocmai intram în faza ceauşistă. Noroc că nu ştiam…

Advertisements

4 comments on “Dulciuri comuniste

  1. Pentru mine climaxul perioadei comuniste in materie de dulciuri a fost “Gumela”. Un prieten canadian a venit la noi in sat, in vizita; si-a facut stocuri, era indragoistit de ea, chit ca era tare ca lemnul si se sfarma in gura … L-a impresionat faptul ca scria “Marca inregistrata”, garantie a calitatii la ei, o mare gogoasa pe plaiurile noastre …
    Cand am pus si eu in gura pentru prima oara o guma de mestecat straina, adusa de la sarbi de catre bisnitari, mi s-a parut comedie mare: tot a noastra era mai buna! Ce vremuri …

  2. pentu ca sintem de virste apropiate ciocoloata cu pricina imi creaza si mie nostalgii evidente . Si pentru ca am locuit prin ani ’60 ’70 in Vinga , imi amintesc ca am avut niste vecine mai in virsta care au lucrat efectiv la “fabricuta” respectiva si povesteau ele cum patronul se inchidea singur intr o incapere atunci cind prepara reteta minune … Iar dupa plecarea patronului cu reteta cu tot, s a mai fabricat la Kandia TM. pastrind doar numle de ‘Vinga’ fara aroma , dulceata originala si costa parca 6 lei cutia … traian atl. ga.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s