LBC-LST (9)


Am început primul an de reseach full-time la LBC după ce m-am mutat la Oradea, unde lucram ca preparator la IBEO. Între timp m-am şi căsătorit, aşa că aveam toate condiţiile necesare unei nereuşite de excepţie: oraş nou, biserică nouă, job nou, apartament cu chirie nou. Totul era NOU.

Researchul l-am început practic de la zero, încercînd să dau de literatură ce m-ar fi putut ajuta. Am făcut cîteva vizite la Institutul Teologic Greco-Catolic din Oradea unde am găsit o bibliotecă mică şi neinteresantă, dar unde am găsit o atitudine pozitivă vi-a-vis de subiectul tezei mele. L-am cunoscut şi pe episcopul greco-catolic care mi-a propus să mă trimită la Roma pentru o perioadă de documentare. Visam la bibliotecile Vaticanului şi la Colegiul Irlandez unde îmi propusese să ajung.

Mi s-a promis de către Les Tidball că în locul unei vizite la LBC pentru documentare, voi beneficia de acelaşi lucru în Italia. Trebuia să obţin doar viza şi în acest scop le-am scris celor de la Institutul baptist din Roma, Pietro Valdo. Cu asta am rămas. Am ajuns şi la protopopiatul ortodox unde am descoperit în bibliotecă cîteva broşuri care mă puneau în temă cu Biserica Greco-Catolică. Cel mai mare ajutor l-am primit însă de la unul dintre prietenii din copilărie ai tatălui meu, părintele Pecican, care mi-a împrumutat pînă la terminarea doctoratului Dogmatica din 1900 a lui Vasile Suciu, mitropolitul greco-catolic.

O altă carte ce mi-a deschis ochii la disputa dintre Biserica Ortodoxă şi ce Greco-Catolică a fost cea a lui Stăniloae, Uniatismul din Transilvania încercare de dezmembrare a poporului român. În anul următor am cumpărat cartea lui Damşa, Greco-catolică în perspectivă istorică, un plagiat de zile mari a cărţi mai sus-pomenite a lui Stăniloae.

Cert este că pentru a pune în practică ideea lui Paul Negruţ care mi-a propus să fac cu catolicismul ce a făcut el cu ortodoxia, a trebuit să îi citesc şi teza sa de doctorat. M-a surprins faptul că între cuprinsul cărţii lui Iosif Ţon, Credinţa adevărată şi teza lui Paul exista o paralelă foarte aproapiată, conţinutul fiind foarte diferit. Cine ştie, o fi beneficiat şi Paul de sfaturile lui Iosif Ţon sau poate doar a vrut să-i demonstreze lui Iosif Ţon ce înseamnă în concepţia sa scriere academică. În orice caz, mie mi-a plăcut lucrarea pe care am luat-o drept model, la fel cu cîteva sfaturi de bun simţ, cum ar fi înlocuirea „concluziilor” cu „observaţii”, un termen mai puţin agresiv. 

Primul capitol care l-am predat l-a făcut pe Tony Lane să exclame că acum ştie mii de lucruri noi despre Biserica Greco-Catolică, dar nu m-a încîntat pentru că îmi dădeam seama că între ceea ce voiam eu să scriu şi ceea ce am scris era o prăpastie insurmontabilă. În martie 1995 am plecat pentru a doua oară la Londra după ce eram full time job, full time student şi curînd după sosirea mea la LBC am înţeles că nu numai că eram full time la pătrat, eram şi fool de-a binelea!

La LBC m-am dus direct la bibliotecă, am început operaţiunea scotocirea, şi la scurt timp mi-am dat seama că ceva nu era în regulă. Nu mai vedeam literele, nu mai înţelegeam mare lucru, începea să mă doară capul. Eram complet surmenat. Am înţeles atunci că se impunea o schimbare dramatică din mers, altfel undeva ceva avea să „puşte”. În ciuda concurenţei de a termina cît mai repede şi a obţine doctoratul, de a preda trei cursuri noi şi de a face faţă tuturor situaţiilor noi cu care mă confruntam, printre care şi o situaţii materiale undeva la limita existenţei, cel mai imporatant era să o iau mai încet şi să termin cursa, nu să termin cu orice preţ pe primul loc.

Ca urmare, am trecut de la full time research la part-time, iar de două ori am fost nevoit să iau cîte o pauză de un an, prima dată în 1997 şi a doua oară în 2001. Între timp pentru că Ministerul Educaţiei a refuzat să îmi echivaleze cei trei ani de LBC cu o licenţă în teologie românească, am fost nevoit să devin student la teologie şi cu toate că Paul Negruţ mi-a spus că faptul că nu am o licenţă în teologie nu va conta în detrimentul meu, relaţiile dintre noi, în ceea ce îl priveşte rămînînd la fel, am dat licenţa împreiună cu studenţii cărora le-am predat Istoria Bisericii (am mai scris cîteva eseuri, unul pentru Doru Hnatiuc, două pentru universitate, la literatura universală), avînd ca lucrare de licenţă unul dintre capitolele din teza de doctorat.

De-a dreptul comic. Am terminat şef de promoţie, împreună cu alt student aşa cu care ar trebui să mă duc la întîlnirile alumni de la UBEO. Unul dintre membrii comisiei de licenţă de la Bucureşti m-a întrebat care au fost judeţele Transilvaniei în care se găseau mai mulţi greco-catolici în secolul 18. Nu existau atunci judeţe, dar el era în comisie… Răspunsul său a fost Satul Mare, dar acest județ nu se afla la vremea unirii în Transilvania.

În fine, am aşteptat încă un an ca să nu merg cu doctoratul la echivalat la numai un an de la terminarea licenţei.

La un moment dat aflat sub influenţa textelor academice ortodoxe am ajuns la concluzia nu mai puţin ortodoxă că dacă voiam o teză care să fie recunsocută de comisia ortodoxă din Românaia trebuia să mă angajez în dezbatere şi cu Părinţii bisericii, aşa că am scris un capitol, pe atunci capitolul 4, cu acest scop. A fost primul şi ultimul la care Tony Lane m-a întrebat: „Care este scopul acestui capitol?” După ce i-am explicat despre ce era vorba mi-a spus sec: „Nu e necesar”, iar eu l-am eliminat, tot sec.

Stilul meu de scris era setat pe modul economic, adică cu cît mai puţin şi bine, cu atît mai bine. Nu mai voiam să tai şi să redactez o teză din sute de mii de cuvinte, cum au păţit alţii. Seara de obicei aveam mai mult spor, cîteodată scriind chiar şi 3000 de cuvinte de calitate. Trebuia să insist pentru că a doua zi inspiraţia dispărea. La un moment dat mi-am dat seama că nu este posibil să scriu o teză asemănătoare cu cea a lui Paul Negruţ. În primul rînd pentru că nu aveam atîtea surse, cele greco-catolice fiind greu de obţinut, în al doilea rînd pentru că nu eram Paul Negruţ (asta era evident, nu?) şi înclinaţia mea era către istorie, nu către sistematică şi în al patrulea, dar nu mai puţin important, că exista ceva în interiorul meu care mă făcea să merg în mod natural în altă direcţie, a mea proprie.

Trebuie să recunosc însă că la un moment dat, pe la sfîrşitul doctoratului, aveam mari dubii cu privire la teza mea, dar la ultima citire, la ultima întîlnire cu Tony Lane la Timişoara, după ce mi-a citit toată teza de a început pînă la sfîrşit, mi-a spus: „You have a thesis!” Am răsuflat uşurat pentru că pînă atunci, cu excepţia capitolului pe care l-am abandonat nu mi-a spus nici bine nici rău, habar n-aveam dacă mă duc într-o direcţie bună sau rea. A fost un chin, a fost o suferinţă continuă, a fost ceva care m-a transformat.

În drumurile mele la LBC m-am reîntîlnit cu Cornel Boingeanu, care a terminat o dată cu mine, cu Mircea Mitrofan şi Dorin Axente care au făcut un MA în hermeneutică la LBC înainte de a începe doctoratul, cu Dănuţ Mănăstireanu, Alex Neagoe, cu George Ille şi cu Silviu Rogobete, mai rar cu Tavi Baban şi Daniel Bulzan. Am fost martor suferinţelor lui Costel Gott şi Florin Reţe, doi creştini deosebiţi, dar îndrumaţi necorespunzător de Less Tidball.  O singură dată l-am mai văzut pe Cristi Sigheartău care a mai făcut şi el un MA, deloc pe Marius Mazuru şi foarte puţin pe Gina şi Petrică Bulica.

În anul 1995 s-a deschis Centru Guthrie unde cei ce făceau reseach aveau destinat un spaţiu liniştit, unde erau săli special amenajate pentru seminarii, MA rămînînd tot în spaţiul periodicelor din bibliotecă. Am ţinut un research seminar avînd tema Inochenţie Micu-Klein, undeva în al treilea sau al patrulea an de research, nimic deosebit. Pentru mine cu cîteva excepţii research-ul fost un timp extraordinar, benefic şi plin de har. Mai trebuie să menţionez că tot la LBC l-am reîntîlnit pe un prieten din Sevierville, Tennessee, USA, Charles Strohmer, reuşind să mai vin cu Silviu Tatu şi cu David Cathey pe acolo. Simona şi Sorin Sabou de la UBEO, respectiv Institutul Baptist din Bucureşti au terminat tot la LBC, Simona o dată cu mine.

Cu toate că nu mai eram în termeni buni (seach me why!), l-am informat pe Paul Negruţ, rector la acea dată, că nu am bani de bilet de avion şi că nu o să mă pot prezenta la viva ce era fixată pe 11 iunie 2003. S-a oferit să mă ajute cu un împrumut, cu toate că privirea sa nu mai era aceiaşi. Din fericire nu a mai fost nevoie. După ce înainte cu trei ani îmi tăiase bursa pentru că am întîrziat predarea unui eseu (în treacăt fie spus, n-am predat niciun eseu la termen!) şi după ce nu mai credea că o să finalizez doctoratul, după o păţanie în stilul Procesului lui Kafka, Less Tidball mi-a trimis în cele din urmă prin fax documentele pentru ultima viză UK, am plecat la Bucureşti, am luat viza şi să am ajuns din nou la LBC pentru viva. Dar asta în LBC-LST (10).

Mitul ca vehicul principal al imaginarului colectiv


În ceea ce urmează voi prezenta mai multe definiţii ale mitului. De exemplu Pantiru pretinde că …mitul, dintre toate tipurile de reprezentări sociale, se remarcă prin capacitatea de a îngloba, a organiza şi a exprima emoţiile, viziunile, instinctele, speranţele şi temerile individului sau ale colectivităţii într-o manieră care, la rândul ei, determină emoţii, viziuni, speranţe, temeri şi mai ales acţiuni instinctive. Când este folosit în contexte politice el primeşte atributul ‘politic.’[1]

Definind conceptul mitului este necesar să se ia în considerare punctul de vedere românesc având în vedere că cele mai multe elemente ale acestei cercetări implică probleme româneşti. După cum afirmă Pantiru, un mit politic poate fi un concept (o construcţie imaginară care ar putea declanşa emoţii instinctive sau viziuni), o povestire (una simbolică, încapsulând-o cu un caracter permanent) cu un rol prescriptiv, explicativ, ordonat (distorsionând/interpretând realitatea) sau orice discurs care devine un mit în concordanţă cu modul în care autorul discursului îl exprimă.[2]

Boia defineşze mitul ca fiind ‘…o construcţie imaginară, povestire, reprezentare sau idee, care urmăreşte înţelegerea esenţei fenomenelor cosmice şi sociale în funcţie de valorile intrinseci comunităţii şi în scopul asigurării coeziunii acesteia.’[3]

Parafrazând definiţia lui Reszler, Nicoară numeşte mit ‘O reprezentare iluzoriea lumii şi a omenirii, o explicaţia imaginară a stării lucrurilor, cu elemente de realitate socială şi naturală.’[4]

În cazul Bisericii româneşti din Transilvania şi a perioadei investigate, singura construcţie, care se aliniază definiţiilor menţionate, pare să se refere la biserică. Biserica Ortodoxă Română şi-a organizat întreaga viaţă şi i-a atribuit acesteia valori şi explicaţii într-un astfel de mod încât viaţa românilor avea semnificaţie. Printre comunităţile româneşti tradiţionale din Transilvania cele mai respectate mituri erau cele religioase. Domeniul religios şi categoriile sale dominau viaţa credincioşilor români într-o măsură atât de mare încât sfânt şi curat aveau o profundă semnificaţie.

 De remarcat că cele mai frecvente mituri moderne sunt: conspiraţia, salvatorul, vremurile bune din trecut, unitatea, revoluţia, progresul şi declinul.[5] Din această cauză, ‘progresul şi naţiunea sunt mituri atunci când ele propun o explicaţie a istoriei.’[6] În cazul luat în considerare, toţi autorii (cu excepţia celor care au scris sub regimul comunist) argumentează că explicaţia naţiunii române  şi a progresului ei este biserica. Idealul Bisericii Ortodoxe Române este unitatea dar acest ideal caracterizează de asemenea şi naţiunea-stat. În ceea ce priveşte unitatea dintre Biserica Ortodoxă Română şi poporul român (sau naţiunea română) părerea arhiepiscopului Vadului, Feleacului şi Clujului este reprezentativă pentru întreaga Biserica Ortodoxă Română:

 Nu este nicicând anevoios răspunsul la întrebarea: ‘Cu ce a contribuit Biserica la unitatea poporului român?’ Cu faptul în sine, că deşi despărţiţi sub mai multe stăpîniri politice, românii aparţineau aceleaşi Biserici, cu aceeaşi organizare canonică, foloseau acelaşi ritual liturgic înveşmântat de timpuriu în limba română. Legăturile bisericeşti dintre Mitropoliile din Ţara Românească, Moldova şi Transilvania erau frecvente şi cultivate cu stăruinţă. Ele se vedeau în circulaţia lesnicioasă a carţilor religioase, pelerinajele credincioşilor la mănăstirile şi schiturile din cele trei provincii româneşti.

Ierarhii din Transilvania se hirotoneau în una sau alta din celelalte două ţări româneşti. Vocaţiile călugăreşti ale ardelenilor pioşi, îşi găseau uşor adăpost în mănăstirile de peste munţi. Mutările de episcopi, preoţi şi călugări, dint-o mitropolie în alta, nu erau împiedicate de nici un obstacol bisericesc, şi ele se făceau în mod frecvent cu rezultate pozitive pentru unitatea naţională.[7]

 Pentru perioada luată în considerare (1697-1761), această declaraţie pare să furnizeze un mit mai degrabă decât o realitate. Pericolul ca acest mit nou să fie proiectat în trecut face ca demitologizarea să devină prioritară.

Presiunea de a de-mitifica trecutul, o necesitate între dorinţă şi realizare

În general de-mitologizarea este foarte tentantă. Una dintre tentaţile cele mai pregnante vine din perioada comunistă. Efectul mitologiei comuniste asupra miturilor seculare şi religioase par să ofere teren pentru o restaurare comunistă. Explicaţia pentru lentoarea demitologizării rezidă în faptul că cela mai multe dintre miturile româneşti existente au fost adânc întipărite în imaginaţia colectivă în perioada comunistă. Cu toate acestea, Cioroianu atrage atenţia asupra faptului că o de-mitologizare totală este imposibilă pentru că nu va face altceva decât să ducă la o altă mitologie.[8]

Din această cauză, această teză nu are ca scop fondarea unor noi mituri, ci expunerea unora dintre cele existente, împreună cu deconstrucţia influenţei acestora.

În prezent atât Biserica Ortodoxă Română cât şi Biserica Greco-Catolică par să fie angajate în recrearea conflictului simbolic din trecut, în mod logic un efort absolut futil. Pantiru atrage atenţia asupra imposibilităţii acestui ţel. Unele dintre miturile care persistă şi azi (conspiraţia, salvatorul, unitatea bisericii, originea naţiunii) ar putea fi recompuse datorită memoriei imaginare a poporului român.[9] Miturile bisericii ar putea fi recompuse pe măsură ce biserica îşi redescoperă originea în mitul naţiunii. Din această cauză continuitatea daco-romană de pe teritoriul românesc include şi noţiunea continuităţii bisericii. Ca urmare şi continuitatea ritului în Biserica Ortodoxă Română ar putea să suscite un anumit interes pentru cazul acesta.


[1] Pantiru, ‘Miturile.’ http://www.sfera.50megs.com.

[2] Pantiru, ‘Miturile,’ http://www.sfera.50megs.com

[3] Boia, Pentru, 40.

[4] A. Reszler, ‘Mythe et utopie,’ Revue Europeenne des sciences sociales 53 (1980) 75-76 în S. Nicoară, Mitologiile revoluţiei paşoptiste româneşti. Istorie şi imaginar (Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană, 1999),  vezi 70.

[5] Boia, Pantiru, Nicoară & Nicoară îşi bazează discursul lor pe miturile seculare existente.

[6] Boia, Pentru, vezi 40.

[7] Ş. Pascu, Monumente istorice şi de artă religioasă din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului (Cluj-Napoca: Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Vadului, Feleacului şi Clujului, 1982), 9.

8] Cioroianu, ‘Mit,’ vezi 2.

[9] Memoria poporului român înregistrează faptele într-un mod foarte selectiv. De asemenea respinge faptele chiar şi atunci când acestea sunt dovedite ştiinţific. O astfel de memorie colectivă acceptă mituri mai degrabă decât dovezi obiective (conspiraţia tuturor împotriva românilor, apariţia unui conducător care ar salva naţiunea, unitatea naţiunii şi a Bisericii Ortodoxe Române şi originea daco-romană a naţiunii române).

LBC-LST (8)


Şi a venit şi anul III. Am sosit cu vreo două zile înainte de deschiderea cursurilor şi ţin minte că Graham McFarlane, directorul cu studenţii români, era entuziasmat pentru că la scurt timp aveau să apară restul colegilor din ultimul an, împreună cu un alt coleg la cursul de MA (master). S-a prins că a comis o indiscreţie şi după ce s-a asigurat de discreţia mea, vorba sa, pentru a nu declanşa sentimente inutile de invidie, mi-a destăinuit că Dănuţ Mănăstireanu este alesul datorită faptului că era mult mai avansat în ale teologiei. N-am înţeles cine l-ar fi invidiat, poate cei rămaşi în ţară, pentru că nu cred că printre noi ar fi fost cineva capabil să facă saltul din anul doi direct în MA. Sau poate era doar prudenţa britanică.

În vacanţa de vară pe care am petrecut-o acasă am discutat doar cu unul dintre cei aleşi, Titi Bulzan, care a pus totuşi condiţia să vină însoţit de familie care avea să stea în Plumsted Common, în estul Londrei, acolo unde era şi biserica înfrăţită, o biserică Free Evangelical, The Slade. Dar cum se pare că nu a primit OK din partea factorilor de răspundere (RMS UK, LBC şi cîte or mai fi fost) nu a mai apărut deloc.

Tot în Arad mai era şi Onisim Mladin care nu a venit la LBC, dar credeţi-mă nu mai îmi amintesc motivele. Exista un barem al notelor şi al predării eseurilor, dar nu cred că aceasta ar fi fost cauza. De remarcat că în urmă cu ceva timp, mînat de dorinţa de a-i ajuta pe unii dintre studenţii mai „nevoiaşi” în ale studiului de pe lîngă Galaţi parcă, Les Tidball, directorul Romanian Missionary Society mi-a cerut mie şi unui alt student român să scriem vreo cîteva eseuri pentru cei din ţară. Cum nu mi se părea normal am refuzat, moment din care au început „meciurile” cu acest domn englez. În acelaşi timp l-am înştiinţat pe Graham McFarlane care s-a făcut alb la aflarea veştii, promiţînd „to take care of this”.

Într-o seară am dat cu ochii de noii veniţi: Mircea Mitrofan, Corneliu Boingeanu, Marius Mazuru, Ghiţă (George) Ille, Dorin Axente, la care s-au mai adăugat Florin Reţe şi încă un tînăr din Iaşi a cărui nume îmi scapă (Costel Gott, după cum apare în postul lui Dănuţ Mănăstireanu -vezi poza). Primul şoc pentru mine a fost că au călătorit traversînd Europa într-un microbuz de marfă.

Al doilea şoc a fost pentru mulţi dintre ei la vederea LBC-ului ce părea next door to hell datorită etosului complet diferit de cel românesc. Ţin minte că unul dintre colegii de an era speriat de-a binelea, emanând o evidentă aură de fundamentalism. Dănuţ Mănăstireanu era probabil cel mai relaxat, pe locul doi fiind Dorin Axente, necăsătorit la acea dată. Nu pot uita cît de bucuros a fost Dănuţ cînd şi-a găsit un duhovnic! Suna ortodox, dar suna bine. Un alt şoc a fost atunci cînd Tavi Baban mi-a spus că în ciuda faptului că îi spusesem administratorului colegiului, David Bradley să nu dea altcuiva busa noastră ea a fost ridicată de către Less Tidball fără acordul nostru. Cu alte cuvinte, dacă mergeam la poliţie am fi putut reclama un furt calificat cu complicitate. Aşa cum am mai pomenit ultimii bani rezultaţi în urma acestui furt i-am primit înapoi abia în aprilie. Ca urmare a acestui conflict Tavi Baban a fost catalogat ca element recalcitrant, etc., etc.

În fine am devenit a doua naţiune ca mărime la LBC după englezi şi am început să ne pregătim de „finals”, adică examenele de sfîrşit de an. Am ales opţiunea „long essay” pentru a demonstra că sunt în stare să fac research şi am cravaşat către linia de sosire. Examenele noastre au avut prioritae pentru că trebuia şi evaluarea unui examinator extern aşa că şcoala s-a terminat cu o lună înainte de primirea diplomelor.

Aş fi putut fi primul la ieşirea din sală la cursa pentru trasul clopotului din bibliotecă ce indica că tocmai se ieşise o nouă promoţie, dar i-am lăsat această onoare unei negrese mici, de circa 1.50, dar iute ca argintul viu. A urmat o lună de relaxare. În ultimul trimestru am făcut mai multe analize care de care mai ciudate, incluzînd endoscopie la Mount Vernon Hospital din apropiere datorită faptului că aveam fel de fel de simptome ciudate. Credeam că mi-a sosit sfîrşitul.

Credinţă deşeartă, toate simpomele dispărînd curînd după predarea eseului de 10000 de cuvinte despre conceptul de Satan din Noul Testament. Cine m-a pus să scriu despre aşa ceva? Ulterior doctorul colegiului m-a chemat să mă informeze că nu mi-au găsit nimic, eu spunîndu-i că nu mai simt nimic, aşa că am dat vina pe stress. În ziua cînd s-au comunicat rezultatele am plecat în Londra pentru a face aşteptarea cît mai uşoară.

La venire tot citeam tabelul şi nu înţelegeam în ce categorie eram. M-am liniştit cînd citind a treia oară am înţeles că eram clasificat upper second, deci mă calificasem pentru research. Ca urmare trebuia să vin cu o propunere de research în faţa unei comisii, în cazul meu formată din Tony Lane şi Max Turner. Voiam un subiect în domeniul Istoriei Bisericii, dar singurul specialist era Meic Pierse, care încă nu supraveghea doctorate.

La prima înfăţişare am picat, unele subiecte fiind prea evidente, comisia spunîndu-mi „all Catholic theologians will agree with you” atunci cînd am propus un subiect despre papa Ioan Paul II şi trimiţîndu-mă să mă mai gîndesc. Cum la vremea respectivă eram în termeni foarte buni cu Paul Negruţ care tocmai îşi termina doctoratul, i-am făcut o vizită pentru că locuia foarte aproape de şcoală. În cîteva minute l-am pus în temă şi mi-a dat cîteva idei: mi-a dat o carte despre Biserica Greco-Catolică să mă inspir, mi-a propus să scriu o teză cu un titlul asemănător cu al său în domeniul greco-catolicismului şi mi-a spus să fiu mai hotărît, încercînd să-i pun pe cei din comisie în poziţie de inferioritate, pentru că eu jucam cartea atacului, ei cea a apărării. Zis şi făcut.

La următoarea înfăţişare le-am propus o teză despre biserica Greco-Catolică din Transilvania, foarte asemănătoare cu cea a lui Paul Negruţ: The tension between the dogma and practice in the Greek-Catholic Church of Transilvania şi la întrebarea lor cine îmi va supraveghia mie o astfel de teză, le-am servit fără să clipesc textul „I am sure that given Tony’s experience in research and supervising he will be able to achieve this”… Au rămas o clipă pe gînduri, dar am înţeles că am cîştigat partida atunci cînd nu au putut spune nu. Pe asta am mizat şi eu. Eram oficial înscris la MTh-PhD.

După o croazieră pe Tamisa şi după ceremonia de înmînare a diplomelor, unde am rostit un scurt, dar foarte aplaudat speech, (o fotografie de final, cu toţi românii şi cu Peter Cotterell, principal, pe blogul lui Dănuţ Mănăstireanu, Persona) am plecat spre casă, după ce am petrecut ultima seară cu colegii la pub. Era duminică dimineaţa 3 iulie 1994.

S-a încheiat, un capitol, a început un alt capitol, total diferit.

Pentru cei ce doresc să citească o scurtă istorie a LBC-ului vezi http://en.wikipedia.org/wiki/London_School_of_Theology.

Exorcişti din toate cultele uniţi-vă!


Parafrazînd celebra lozincă a comuniştilor „Proletari din toate ţările uniţi-vă!” preluată din Manifestul Comunist şi aflată pe piatra de mormînt a lui Marx, ce a fost şi deviza de stat a Uniunii Sovietice fiind prezentă pe panglicile roşii ale Stemei URSS, iar, în 1919, tipărită și pe primele ruble ale Rusiei bolșevice (unde era scrisă în limbile rusă, germană, franceză, japoneză, engleză şi arabă), încerc să pun întrebarea: cum de lumea asta spirituală este percepută dualist: aia bună a lui Dumnezeu, aia rea a lui Satan, dar în acelaşi timp persoane diferite au experienţe diferite referitoare la întîlnirile cu cei care aparţin ambelor domenii.

Pe de altă parte mai există (din vechi timpuri) şi cei are spun că în final pînă şi Satan va primi iertarea de la Dumnezeu. Recent, căutîndu-l pe Ioan Gabor pe youtube, am dat de trei relatări care mi-au atras atenţia: una în engleză a unui american ce nu iese din tiparul cunoscut pînă acum , a doua a unei tinere din România care în mod clar prezintă nişte detalii foarte interesante http://www.youtube.com/watch?v=Trl0QY2gZmE&feature=related şi în cele din urmă a unei femei, tot din România care confirmă unele informaţii deja ştiute, dar care deschide o fereastră într-un unives total diferit şi în mare parte necunoscut: cel al sataniştilor http://www.youtube.com/watch?v=FjeHuKIqVio&feature=related.

Aş vrea să mai fac cîteva precizări: în urmă cu aproape 20 de ani spuneam că viitorul bisericii va fi unul charismatic, adică unul în care Dumnezeu va acţiona dincolo de limitele cunoscute de om pînă în momentul actual. Aceasta nu m-a făcut să devin „charismatic”, ci să fiu atent şi să îl recunosc pe Dumnezeu la lucru. În acelaşi timp, mi-am dat seama că există mulţi diletanţi în materie de spiritual combat, acest adevăr fiind prezent chiar în bisericile penticostale. Pe de altă parte am fost uimit să aflu că unii creştini, la fel ca şi ateii, exclud existenţa lumii spirituale malefice şi efectele sale în viaţa oamenilor. Pe de altă parte recunosc că aşa-numita „teologie a blestemelor” care spune că blestemele rostite au efect asupra omului (indiferent care ar fi acesta) nu are un fundament bine conturat şi că există destule mărturii şi argumente pentru a o contracara. În acelaşi timp însă ce ne facem cu realitatea: de ce spiritele malefice acţionează şi de ce nu putem, ca să zic aşa, „să le venim de hac”?

Există în această direcţie două direcţii mari, diferite: una spune că nu te angajezi în luptă cu lumea spirituală malefică, ci o eviţi, fugind de eventuale urmări. A doua ce spune că nu numai că nu trebuie să fugi, ci să le cucereşti terenul în Numele lui Isus Cristos. Pe cînd prima spune că eşti sub protecţia sîngelui lui Cristos, pentru că eşti creştin, cea de-a doua spune că trebuie să adopţi o mentalitate vecină cu cea a fariseilor ce spălau toate vasele şi dădeau zeciuială şi din mentă, just in case… fiind oricînd şi oriunde sub atacul lor. Depinde de cine eşti, de ce fel de creştin eşti, de ce îngeri te protejează sau de ce?

În ceea ce mă priveşte nu am avut de-a face cu „bătălii” sau cu mari încercări în domeniu, partizanii celei de-a doua variante vor spune că nu pune Domnul bază pe mine nici cît pe un copil, şi aici s-ar putea să se înşele, pentru că aş avea cîte ceva de povestit în domeniu. Tot în aceste două concepţii se încadrează modul cum este percepută lumea spirituală malefică: unii spun că Dumnezeu ţine totul sub control, Sanat neputînd să facă mai mult decît îl lasă el, şi aici există argumente în Scriptură. Alţii, mai activi, spun că Satan are slujitorii săi care vin şi îi culeg pe cei răi în ceasul morţii ca să îi ducă acolo unde trebuie. Şi aici există unele referinţe în viziunile unor creştini din antichitate pînă în ziua de azi. Interesant că Isus i-a trimis pe demoni în Adînc, dar nu există niciunde menţiunea în Scriptură că acolo ei ar fi şefi, ci că sunt şi ei chinuiţi.

Deci, suntem biruitori, intangibili şi activi sau supuşi atacurilor demonilor, totdeauna în pericol, vorba lui Pavel şi gata să ripostăm ca la karate „simţind pericolul”? Sau depinde de situaţie?

Istoria pe baricade: despre unirea Bisericii Ortodoxe din Transilvania cu Biserica Romano-Catolică (1)


Biserica Ortodoxă Română din Transilvania a acceptat unirea cu Biserica Romano-Catolică între anii 1697 şi 1701. Astfel a apărut Biserica Română unită cu Roma sau Biserica Greco-Catolică.

Teza ortodoxă cu privire la unire şi la cei şaizeci de ani după unire pretinde că:

 1. Măsurile protestante din vremea Reformei luate împotriva Bisericii Ortodoxe Române au avut ca scop distrugerea acesteia, dar credinţa comunităţilor rurale a păstrat intactă atât dogma cât şi practica ei.

2. În perioada Contra-reformei atât habsburgii cât şi Biserica Romano-Catolică au pus la cale o dublă conspiraţie: distrugerea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania şi separarea românilor ortodocşi din Transilvania de fraţii lor în credinţă dinMoldova şi ŢaraRomânească. Pentru ca Biserica Ortodoxă Română să accepte unirea de la finele secolului XVII, aceasta a fost minţită, iezuiţii falsificând documentele unirii.

3. Între anii 1701-1761 a existat o puternică influenţă Romano-Catolică asupra Bisericii Greco-Catolice.

Împotriva tezei ortodoxe, se va demonstra că:

1. A existat doar un impact protestant superficial şi inconsistent asupra Bisericii Ortodoxe Române în vremea Reformei.

2. Teza conspiraţiei propusă de Biserica Ortodoxă Română este un mit. Unirea a fost acceptată după cum documentele existente confirmă.

3. Introducerea şi influenţa dogmei şi practicii romano-catolice au fost nesemnificative înainte de 1761.

 Teza Bisericii Greco-Catolice pretinde că:

1. Biserica Ortodoxă Română a fost la un pas de a fi distrusă total datorită unei alterări adânci şi ireversibile a dogmei şi practicii ei din perioada Reformei.

2. După unire nu au apărut tensiuni între dogma şi practica Bisericii Greco-Catolice din Transilvania. Bazată pe prevederile sinodului de la Florenţa şi pe promisiunile Imperiului habsburgic, unirea a fost un rezultat natural, ea realizându-se de bună credinţă şi de aceea ea a dus la dispariţia totală şi imediată a Bisericii Ortodoxe Române (1697-1701).

3. Atât protestanţii maghiari aflaţi în poziţii de autoritate în Transilvania cât şi patriarhul ortodox sârb de Carlovăţ (care reuşise să îi inducă în eroare pe români să acţioneze împotriva propriei lor biserici, cea greco-catolică) au acţionat în vederea sabotării unirii.

 Împotriva tezei Greco-Catolice se va demonstra că:

1. Nu a existat o alterare totală şi ireversibilă a dogmei şi practicii Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania în perioada Reformei, ci doar schimbări inconsistente şi superficiale într-o direcţie  protestantă nespecifică.

2. Unirea s-a realizat pe baza documetelor care o atestă, dar nu a fost vorba de o dispariţie subită şi totală a Bisericii Ortodoxe Române la 1701.

3. Nu a existat o mutaţie greco-catolică în 1701, ci Biserica Greco-Catolică s-a afirmat ca instituţie de sine-stătătoare doar după separarea fizică dintre credincioşii greco-catolici şi cei ortodocşi începând cu1761.

4. Unirea a fost respinsă datorită incompetenţei politice şi a slăbiciunii religioase a dizidenţilor greco-catolici.

 Tezele Bisericii Greco-Catolice şi a Bisericii Ortodoxe Române pretind că episcopul Inochentie Micu Klein a fost un personaj puternic cu o clară conştiinţă naţională. Din contră, se va demonstra că Inochentie Micu Klein nu a fost un lider naţional în sensul modern al cuvântului, ci un episcop Romano-Catolic tipic, conservator, un papă în miniatură.

Independent de tezele greco-catolice şi cele ortodoxe mai apare:

1. O reinterpretare obiectivă a situaţiei socio-politice şi eclesiale extrem de complexe dintre 1600 şi 1761, punînd în evidenţă puternica caracteristica română de rezistenţă faţă de schimbările eclesiale.

2. Evidenţierea caracteristicii mitice a istoriei ca provenind dintr-o interpretare politică.

3. Sugestia că Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Greco-Catolică au co-existat timp de şaizeci de ani în Transilvania.

Date importante din Istoria Bisericii


Aprilie 30 moartea lui Isus Cristos

32                               convertirea lui Pavel

înainte de 44 primii barbari devin creştini

49                               conciliul de la Ierusalim; misiunea la barbari aprobată

62/63                    martirajul lui Iacov, fratele lui Isus

64-65                    persecuţia lui Nero de la Roma, martirajul lui Petru

BISERICA SE ORIENTEAZĂ: CĂDEREA IERUSALIMULUI

70                                 distrugerea Ierusalimului de către Titus

117                             martirajul lui Ignaţie la Roma

140                             activitatea lui Marcion la Roma

155                           martirajul lui Polycarp de Smirna

177                           persecutarea creştinilor în Galia de către Marcus Aurelius

180-200             standardizarea creştinismului: canonul Noului Testament, credeul, autoritatea episcopilor

249-251     prima mare persecuţie în întregul imperiu roman

312/313 legalizarea creștinismului în imperiu după bătălia de la podul peste Milvius

325 REALITĂŢILE IMPERIULUI: CONCILIUL DE LA NICEEA

330          Constantin mută capitala imperială de la Roma la Constantinopol, a doua Romă

358           Vasile supranumit cel Mare fondează mănăstirea Annesos în Pont, conform monahismului răsăritean; monahismul aliniat bisericii tradiționale.

380            Creştinismul devine credinţa oficială a Imperiului Roman în vremea împăratului Teodosie supranumit cel Mare

387              de Paşte,   botezul lui Augustin

391-92      închiderea prin lege a tuturor templelor necreștine din Imperiu

410             cucerirea Romei de către Alaric, regele arian al vizigoţilor

451 DOCTRINĂ, POLITICĂ ŞI VIAŢA CONFORM CUVÂNTULUI: CONCILIUL DE LA CHALCEDON, papa Leon I

476              ultimul împărat roman de apus detronat de ostrogoţi

482            împăratul Zenon I emite edictul Henotikon încercînd reconcilierea dintre ortodocşi şi monofiziţi.

496              creştinarea lui Alaric, regele francilor

529              Benedict de Nursia, fondează mănăstirea Monte-Casino; universitatea păgână din Atena este închisă şi înlocuită cu cea creştină din Constantinopol.

530 SALVAREA MONASTICĂ A BISERICII: REGULA BENEDICTINĂ

534              este publicat Codul lui Iustinian, creştinismul este religia de stat a imperiului.

553             Al cincilea Sinod Ecumenic  de la Constantinopol, încearcă împăcarea dintre calcedonieni şi ne-calcedonieni. Este condamnat ca eretic Origen (decedat deja).

589            Sinodul din Toledo, formula ex patre filioque este adăugată la Crezul Niceo-Constantinopolitan pentru a combate arianismul.

590-604                papa Grigore supranumit cel Mare

iunie 622          Hegira, fuga lui Muhammad de la Mecca la Medina, începutul islamului

636                    cucerirea Ierusalimulului de arabii musulmani după bătălia de la Yarmouk

moare Isidor de Sevilla, părintele bisericesc cu care se încheie perioada patristicii de limbă latină.

646                Alexandria este cucerită de arabii musulmani, punând capăt la aproape zece secole de civilizaţie greco-romană în Egipt

674-78        Primul asediu arab al Constantinopolului

680-681      Al şaselea Sinod Ecumenic (de la Constantinopol) condamnă erezia monotelistă (o variantă a ereziei monofizite).

685                primii monahi pe Muntele Athos

715                construirea Marii Moschei din Damasc peste Catedrala Sfântului Ioan Botezătorul; moscheea Al-Aqsa este construită deasupra Bisericii Sfânta Maria a lui Iustinian.

732/733              Carol Martel îi înfrânge pe arabii musulmani în bătălia de la Tours (Poitiers)

749                 moare Ioan Damaschin, cel mai însemnat iconodul (apărător al icoanelor) în disputa iconoclastă din secolul al VIII-lea. Cu el se încheie perioada patristică.

750                 Falsul document Donaţia lui Constantin este folosit de Papa Ştefan al II-lea pentru a justifica pretenţiile teritoriale şi jurisdicţionale ale episcopului Romei.

787                 Al Şaptelea Sinod Ecumenic  de la Niceea condamnă iconoclasmul și stabilește cinstirea icoanelor: declarînd că adorarea (latreia) îi este datorată doar lui Dumnezeu, iar cinstirea (doulia) icoanelor

Crăciun 800   CULMEA CREŞTINĂTĂŢII de vest: încoronarea lui Carol cel Mare de către papa Leon III

861               Chiril şi Metodie pleacă din Constantinopol pentru a-i converti pe slavi

870             convertirea sârbilor.

1000            creştinarea Groenlandei şi Islandei.

1008              convertirea Suediei.

1054              DESPĂRŢIREA FORMALĂ DINTRE EST ŞI VEST: marea schismă (din diverse și vechi cauze)

1073                Hildebrand devine Papa Grigore al VII-lea şi începe reformele gregoriene (celibatul clerului, primatul papal faţă de imperiu, dreptul papei de a-i destitui pe împăraţi)

1099                 cucerirea Ierusalimului de către cruciaţi

1204                 cruciaţii celei de a IV-a cruciade cuceresc Constantinopolul, ruinând oraşul; se consideră că acest act a definitivat schisma.

1198-1216         Inocenţiu III,  zenitul puterii papale

1280                    sfârşitul (formal) al cruciadelor

1309-1377       papii de la Avignon

1338                   Sfântul Grigorie Palama (1296-1359): Triadele în apărarea Sfinților Isihaști

1410                  Andrei Rubliov pictează Sfânta Treime.

6 iulie 1415  arderea pe rug a lui Jan Huss la Conciliul de la Constanţa; ia sfârşit schisma occidentală

1438-9             Sinodul ecumenic de la Ferrara-Florenţa

1444              Lorenzo Valla dovedește că Donaţia lui Constantin este falsă.

1448              Biserica Ortodoxă Rusă îşi declară unilateral independenţa faţă de Constantinopol.

1452              Unirea Bisericilor Romano-Catolică şi Ortodoxă în Haghia Sophia urmând condițiile Apusului, când împăratul Constantin al XI-lea Paleologul cere proclamarea unirii.

1453             Constantinopolul este cucerit de către turcii otomani, punând capăt Imperiului Roman; Haghia Sophia este transformată în moschee.

1480             Instituirea Inchiziţiei spaniole

31 oct 1517  Martin Luther afişează cele 95 de teze ce pun sub semnul întrebării indulgenţele

1521           ÎNCEPUTUL PROTESTANTISMULUI: DIETA DE LA WORMS

1530       Henric VIII rupe biserica din Anglia de Roma declarându-se capul bisericii naţionale

1534            O NOUĂ EUROPĂ: ACTUL ENGLEZ AL SUPREMAŢIEI

1536             Jean Calvin publică Instituţiile Religiei Creştine.

1540            REFORMA CATOLICĂ ŞI CURSA PENTRU CONVERTIREA LUMII LA CREŞTINISM: sept 1540 Societatea lui Isus (iezuiţii) aprobată de papă

1541-1564  Calvin la Geneva

1543                moartea lui Nicolaus Copernicus şi publicarea lucrării sale despre mișcarea planetelor

1545-1563     conciliul de la Trent

1551                  Sinodul celor O Sută de Capitole din Rusia

1555                  pacea de la Ausburg

1589                   autocefalia Bisericii Rusiei recunoscută; Întîistătătorul primeşte titlul de patriarh.

1596                   Unirea de la Brest-Litovsk, prin care câteva milioane de creştini ortodocşi ucraineni şi bieloruşi, sub guvernare poloneză, părăsesc ortodoxia şi recunosc autoritatea papei de la Roma, fără să-şi abandoneze liturghia bizantină şi obiceiurile, luând fiinţă astfel biserica Unită cu Roma

1642                  Sinodul de la Iaşi revizuieşte Mărturisirea de credinţă a lui Petru Moghilă, prin îndepărtarea pasajelor de strictă inspirație catolică şi confirmarea canonicităţii unor cărţi deuterocanonice.

1646                  Unirea de la Uzgorod, 63 de preoți ortodocşi din Maramureş, care țineau atunci de Regatul Ungariei, se alătură Bisericii Catolice în termeni similari celor prevăzuți prin Uniunea de la Brest din 1596.

1648                    pacea de la Westfalia, sfârşitul Războiului de 30 de ani

1672                   Sinodul de la Ierusalim este convocat de Patriarhul Dositei Notara: este combătură Mărturisirea de credință de inspirație calvină a lui Chiril Loukaris şi este definită poziţia doctrinară ortodoxă față de cea romano-catolică şi protestantă, se defineşte canonul biblic ortodox; hotărârile sinodului sunt ulterior semnate de toţi cei cinci patriarhi (inclusiv Rusia); ediţia din 1911 a Encyclopædia Britannica numeşte Sinodul din Ierusalim ,,cea mai importantă mărturisire de credinţă a Bisericii Ortodoxe din ultimii 1000 de ani.”

1698-1701         Unirea Bisericii Ortodoxe din Transilvania cu Biserica Romano-Catolică, apariţia Bisericii Greco-Catolice din Transilvania

1721                    ţarul Petru I al Rusiei înlocuieşte instituția patriarhatului cu aceea a Sfântului Sinod.

1738                    NOUA PIETATE: CONVERTIREA FRAŢILOR WESLEY

1782                    Prima ediţie a Filocaliei

1789                     constituţia USA prevede libertatea religioasă şi separarea religiei de stat

1789                     REVOLUŢIA FRANCEZĂ

1830                  În Rusia începe mişcarea slavofilă care încearcă să întărească valorile creştine ortodoxe şi tradiţiile culturale slave, denunţând „occidentalizarea” promovată de Petru cel Mare şi Ecaterina cea Mare, favorizând mistica rusă împotriva raţionalismului occidental.

1848               Scrisoarea Patriarhilor Răsăriteni condamnă filioque ca erezie, declară Biserica Romano- Catolică eretică, schismatică şi în apostazie, repudiază ultramontanismul şi declară Sinodul lui Fotie din 879-880, „Al Optulea Sinod Ecumenic.”

1854                apariția dogmei Imaculatei Concepţii a Fecioarei Maria în Biserica Catolică

1856-1939           Sigmund Freud

1859                       Ch Darwin (1809-1882) publică Originea speciilor

1863                        secularizarea averilor mănăstireşti în Principatele Unite

1865                       Biserica României îşi declară independenţa faţă de Biserica Constantinopolului

1870                      Conciliul Vatican I. Papa infailibil ex cathedra

1872                    Sinodul de la Constantinopol condamnă erezia etnofiletismului (discriminarea pe motive etnice, precum și certurile cu caracter național din sânul Bisericii).

25 aprilie 1885  recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române de către Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol

1906                   fenomenul Azusa Street: începutul penticostalismului

1910   O CREDINŢĂ PENTRU TOATĂ LUMEA: CONFERINŢA MISIONARĂ DIN EDINBURGH

30 iulie 1925    BOR este ridicată la rang de patriarhie, iar primul patriarh e Miron Cristea.

1948                  fondarea WCC la Amsterdam
1962-1965      Conciliul Vatican II

1968                  moare Karl Barth

1993                 moare Dumitru Stăniloae

2005                moare Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea

Surse medievale despre cei ce mor ca martiri


Mai toate religiile au avut martiri. Chiar şi unele ideologii au avut martiri sau şi i-au confecţionat pentru a manipula masele. Totul a început cu respectarea cu stricteţe a unor anumite percepte. În Daniel ni se spune că împăratul a rămas cu buzele umflate de căldură şi avea vedenii pentru că trei evrei au decis să nu se supună poruncii sale preferînd să moară. N-au murit. Daniel a adoptat nişte lei ca pets ca să le facă în ciudă unora care îi doreau postul. Probabil că testul ăsta ar trebui re-introdus, la fel şi pedeapsa în caz de nereuşită. Cu toate astea, în perioada Ptolemeilor, evreii ce ţineau sabatul şi mureau pentru că preferau să respecte legea în loc să lupte, ridicau evident multe semne de întrebare. Atunci s-a dat liber la martiraj, spun unii, şi la lupta de sabat, şi s-a spus că cei ce mureau se duceau direct, aţi ghicit, în sînul lui Avram. Apoi au apărut creştinii. Isus nu se încadrează la această categorie că nu s-a supus regulilor obişnuite: el a înviat şi s-a ridicat la cer. Dar Ştefan nu l-a mai imitat. Cum el a văzut dincolo de realitatea fizică, aceasta a fost garanţia că cei ce mor ca martiri au garantată intrarea în rai. În perioada ilegalistă a creştinismului, au existat cazuri în care creştinii se ofereau să moară pentru Cristos, pentru că astfel era garantat accesul în rai. Ce să ne mai caute ei şi să ne ascundem, să ne fie frică? Mergem noi la ei şi să vedem dacă au curajul să ne expedieze exact acolo unde vrem noi să ajungem. Le facem în ciudă. Metoda chiar a funcţionat. Parcă Henryk Sienkiewicz a avut un punct de vedere diferit, dar ce să faci, era catolic.

Martirajul islamic a avut o altă nuanţă, fiind setat pe a muri pentru cauza monoteismului arab, şi mai recent a unei concepţii medievale ce a fost distorsionată de extremişti. În fine, în secolul IX s-a pus ordine şi în ceea ce priveşte moartea creştinilor cu arma în mînă pentru extinderea împărăţiei. Iată cîteva documente din acea vreme. Poate ar trebui actualizate.

Medieval Sourcebook: Leo IV (847-855): Forgiveness of Sins for Those Who Dies in Battle With the Heathen

Papa Leon IV, către armata francă: Iertarea păcatelor celor ce mor în bătăliile cu păgînii

Sperăm că niciunul dintre voi nu va fi ucis, dar dorim să ştiţi că Împărăţia lui Dumnezeu va fi dată tututor acelora care vor muri în acest război. Pentru că Cel Atotputernic ştie că v-aţi pierdut vieţile luptând pentru adevărata credinţă, pentru apărarea ţării şi a creştinilor. Şi de aceea Dumnezeu vă va da răsplata pe care am menţionat-o.

În Migne, Patrologia Latina, 115: 656-657, and 161:720,

trans. Oliver J. Thatcher, and Edgar Holmes McNeal, eds., A Source Book for Medieval History, (New York: Scribners, 1905), 511-12

Indulgenţa papei Ioan VIII pentru cei ce luptă împotriva păgînilor.

Ioan VIII, tuturor episcopilor din tărîmurile lui Ludovic II (Bîlbîitul)

V-aţi exprimat dorinţa de a afla dacă cei care au murit nu demult în război, luptând pentru apărarea bisericii lui Dumnezeu şi pentru apărarea religiei creştine şi a statului, sau cei care vor fi în aceeaşi postură în viitor, pot obţine indulgenţă pentru păcatele lor. Răspundem cu siguranţă acelora care din dragoste pentru credinţa creştină, vor muri în bătălii luptând curajos împotriva păgânilor sau necredincioşilor, vor primi viaţa veşnică. Pentru că Domnul a zis prin vocea prorocului său:  “În orice vreme se va converti păcătosul, eu nu îmi voi aduce aminte de păcatele sale.” Prin mijlocirea Sf Petru care are puterea de a lega şi a dezlega atât în cer cât şi pe pământ, noi absolvim, cu toată permisiunea toate acestea şi le încredinţăm în rugăciune Domnului.

Medieval Sourcebook: Pope John VIII: Indulgence for Fighting the Heathen, 878

În cele din urmă toate astea ne duc la pămînturi, bani, putere, comerţ şi deci, iarăşi bani. Şi apoi ne duc la chestii mai eficiente cum ar fi ghetouri, lagăre de concentrare, asasinate în masă (ca cel al armenilor) şi justificarea că Dumnezeu este cel care nu numai că ne dă victoria asupra semenului nostru, ci ne asigură că nu am păcătuit cu nimic, ba mai mult am îndeplinit voia lui şi că avem un loc asigurat acolo sus. Hmmm… Recent am citit o carte de mărturii despre holocaustul evreilor români, în Moldova, Transnistria şi Ardealul de nord. Am rămas cu impresia că oricînd se poate reedita aşa ceva. Vorba aia, omul e un animal superior, cel care s-a căţărat cel mai sus pe scara evoluţiei şi este o fiinţă plină de bunătate, compasiune şi grijă faţă de semenul său, de la naştere pînă la moarte. Poate chiar şi dincolo de ea. Cum mă cunosc un pic pe mine, îmi dau sema că nu prea sunt aşa. Cam pe dos. Ei, sunt şi eu modest. Dacă aş fi trăit în alt secol, dacă aş fi avut un pic de putere, dacă… Are vreo legătură cu credinţa, Dumnezeu sau ceva sfînt? Din contră.

Istoria Bisericii Universale: o lungă trecere în revistă (3)


După răspîndirea creştinismului în Imperiul roman, după despărţirea definitivă a bisericii de creştinismul iudeu, şi după depăşirea obstacolului ce s-a numit gnosticismul (un fel de New Age al antichităţii) şi după slăbirea în intensitate a marcionismului şi montanismului, Biserica a început să definească în termenii civilizaţiei „moderne” (la vremea respectivă) cine era Isus Cristos, care era locul lui, fără să se intereseze prea mult de  (pare ciudat pentru acea vreme atît de aproape de origini), Duhul Sfînt, ce este menţionat atît de puţin sau chiar deloc. Nu ştiu cum justifică alţii importanţa actuală a botezului cu Duhul Sfînt, cînd aceasta lipsea.

Să se fi pierdut atît de repede a practică sau o credinţă esenţială? Faptele Apostolilor nu menţionează prea multe amănunte cu privire la mîntuirea creştinilor dintre neamuri, dar trebuie menţionat, că în ciuda extremei importanţei sale de acum, conciliul de la Ierusalim nu impune botezul cu Duhul Sfînt, nici alte manifestări charismatice ca şi o condiţie esenţială a mîntuirii. Evident, nu poate fi vorba de o omisiune, dacă aceste condiţii ar fi trebuit să fie vitale pentru mîntuire. Vorba aceea, nici măcar Isus nu a vorbit în limbi! Dar cine ştie, poate botezul să fi fost atît de important încît nu mai trebuia fi menţionat, el subînţelegîndu-se automat.

În fine în secolul patru şi mai tîrziu creştinii ajunseseră să îşi zboare capetele pe motive specifice religiei lor: donatiştii cu ne-donatiştii, partizanii lui Arie cu cei care spuneau că Isus a existat din veşnicie, urmînd o serie întreagă de puneri în scaunele patriarhale şi demiteri, cu sau fără sinod. În acest context intră pe scenă şi se face remarcat Ioan  Hrisostom sau Gură-de-Aur, cel care face Antiohia să se pocăiască după distrugerea statuii împăratului. Cum deja scaunele de înalt rang bisericesc erau rîvnite datorită influenţei şi puterii lor şi cum călcase pe bătăturile împăratului, dar mai ales cele ale împărătesei, Hrisostom este tîrît afară din catedrala Sf Sofia din Constantinopol în Duminica de Paşte cînd trebuia să prezideze botezul a 1000 de noi creştini şi îşi sfîrşeşte viaţa în exil.

De cealaltă parte a Imperiului, la Milano, Amrozie, cel care îl botează pe Augustin, este mai puţin expus şi îşi impune punctul de vedere, care pare mai mult legendă decît realitate: nu îi permite împăratului să ia cina după ce acesta omorîse drept represalii cîteva mii de civili în Tesalonic, nu cedează ca una dintre bisericile sale să fie dată arienilor şi neagă dreptul statului de a se amesteca în treburile Bisericii. Cu alte cuvinte, dacă în urmă cu destul de puţin timp statul atenta fără impunitate la viaţa credincioşilor, confisca clădirile bisericii, scripturile ei şi nu exista nimeni care să apere Biserica, Biserica pretinde că această stare de lucruri s-a inversat: nu numai că statul nu are putere asupra ei, ci ea fiind superioară, are dreptul, ba chiar datoria, de a face ce este drept în ochii lui Dumnezeu, disciplinînd statul sau reprezentanţii acestuia.

Cam tot în acea perioadă însă îşi face apariţia un curent care avea să ridice multe şi importante semne de întrebare în creştinism, acestea rămănînd fără răspuns pînă în ziua de azi. Ca urmare a instituţionalizării Biserici, a influenţei lumii asupra Bisericii, unii creştini preferă să se izoleze total de ceea ce ei pretindeau că este o alianţă a lumii şi a religiei. Astfel a apărut timid, dar sigur, monasticismul. Iniţial la marginea aşezărilor omeneşti, apoi în deşert şi apoi în aşezăminte organizate după reguli dintre care cele mai vestite sunt cele ale lui Vasile cel Mare şi Benedict, acest curent manifestă cea mai mare influenţă asupra Bisericii încît pare să îl rupă în două: o Biserică integrată în civilizaţie şi una independentă de aceasta. Problema monasticismului era că ascetismul a devenit din ce în ce mai extremist, pietatea fiind confundată cu străduinţa. Curăţenia a fost neglijată: Atanasie se lauda cu faptul ca Anton nu şi-a schimbat niciodata camaşa şi că nu s-a spălat niciodată pe picioare. Regula lui Pacomie interzicea spalarea picioarelor cu excepţia cazurilor de boală. Marjorie Strachey comentează plină de realism: „Putoarea sfinţeniei din acele mănăstiri şi schituri trebuie să fi avut un ciudat efect descurajator asupra nasurilor religioase.”

Cazul credinţei şi al istoriei: Biserica Greco-Catolică din Transilvania.


Două perspective pentru cercetare: memoria şi istoria

În urmă cu puţin timp au apărut în spaţiul editorial românesc cîteva cărţi care aruncă lumină asupra trecutului religios al naţiunii noastre. Cum acestea nu se conformează tiparelor acceptate pînă acum, au dat naştere, după cum era de aşteptat, la unele reacţii, pro şi contra. În ceea ce urmează aş vrea să aduc în lumină un alt caz, mai puţin cunoscut, dar nu mai puţin interesant, cel al Bisericii Greco-Catolice din Transilvania, respectiv, după Marea Unire, din România. Acest text are o vechime de peste 10 ani, şi nu este modernizat, el constituind cîndva Cursul de teologie comparată de la Facultatea Betania din Arad. Pentru a intra în atmosferă propun două modalităţi de a percepe evenimentele ce s-au desfăşurat cîndva: memoria şi istoria. Cele două ne joacă feste, ne dispun sau ne indispun. Rămîne întrebarea: ce contează, memoria sau istoria? Sau, care este mai importantă, prima, a doua, ambele sau niciuna?

În Europa de Răsărit, post-modernitatea aduce noi valori, noi criterii şi reconsiderarea trecutului. Acum Europa îşi caută o nouă identitate în Europa de Răsărit. Acest spaţiu adăposteşte multe naţiuni ce pînă mai ieri se aflau în conflict. Pentru a realiza această nouă identitate este necesară concilierea unei mari varietăţi de referinţe istorice, simboluri şi mituri creaţionale. Dar sarcina rezolvării existenţei acestor conflicte de legitimare concurenţială este una extrem de dificilă.[1]

În aceste circumstanţe, acest text pare mai degrabă să ridice noi probleme. În sensul strict al cuvîntului, din punct de vedere strict metodologic, această afirmaţie este corectă pentru că într-o oarecare măsură istoria nu este doar o chestiune de înscrisuri oficiale.

Problema de-mitologizării istoriei trebuie să ia în considerare memoria pentru că toată cultura umană, inclusiv istoria se bazează pe memorie. Teologia istorică nu pare să fie o excepţie de la acestă regulă. A uita sau a îţi aminti, ce să uiţi sau ce să îţi aminteşti despre evenimente, oameni şi documente pare să impună o percepţie dualistă asupra datelor. Dar această impresie este una falsă atât timp cât memoria şi istoria sunt complementare una alteia: …două perspective diferite pe care memoria şi istoria ni le oferă asupra aceluiaşi ‘item’ istoric: în timp ce istoria se situează în exteriorul evenimentului şi generează astfel o abordare mai cu seamă critică, memoria este plasată chiar in eveniment… Memoria intră în acord şi devine contemporană cu ceea ce transmite, în timp ce istoria incearcă o continuă distanţare, …încercând să extragă din el substanţa unui sens (direcţie şi semnificaţie).[2]

În ceea ce priveşte memoria, cercetarea ajunge să îşi dea seama că indiferent de cadrul istoric toţi autorii greco-catolici îşi prezintă punctul lor de vedere faţă de unire şi că disidenţii greco-catolici au re-înfiinţat Biserica Ortodoxă Română din Transilvania. Memoria pare să fie mai importantă decât istoria în acest caz.

Potrivit lui Bédarida, ţelul memoriei este fidelitatea în vreme ce ţelul istoriei este adevărul. Din această cauză pericolul pentru istorie este falsitatea, iar pentru memorie este uitarea. Ţelurile lor sunt similare, dar nu identice.[3] Asocierea pe care o face Bédarida funcţionează foarte bine şi în cazul Bisericii Greco-Catolice. Această asociere se generalizează în cazul acestui conflict: românii greco-catolici, ortodoşi sau comunişti au devenit toţi foarte selectivi în ceea ce priveşte unele evenimente. De pildă, memoria greco-catolică reţine schimbarea ritului naţional, de la cel latin la cel bizantin, în vreme ce ortodocşii nici măcar nu menţionează această problemă. Dezbaterea despre necesitatea unirii dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Romano-Catolică cade în zona istoriei făcând lucrurile mult mai radicale. Unirea poate fi doar falsă sau adevărată pentru că nu a putut fi eradicată din memoria colectivă, bisericile româneşti fiind într-adevăr influenţate profund de unire. Doar comuniştii au încercat să  scoată unirea din istorie. Pentru ei a fost bineânţeles adevărată, dar pentru că nu a putut fi anulată din punct de vedere teoretic, ea a trebuit să fie uitată. Ca să fie eficienţi în acest domeniu, comuniştii au modificat istoria.

Comuniştii au făcut aceasta atât pe plan teoretic cât şi pe cel practic. Dacă pe cel teoretic ei “au uitat” unirea omiţând-o din manualele de istorie naţională, pe cel practic au distrus pur şi simplu Biserica Greco-Catolică. Observarea acestui fenomen a fost punctul de plecare a acestei investigaţii, împreună cu rolurile complementare ale istoriei şi memoriei. Astfel Biserica Greco-Catolică a fost pusă într-o poziţie antitetică faţă de Biserica Ortodoxă Română.încă de la început.

O astfel de folosire a istoriei combinată cu o memorie selectivă plasează în mod obişnuit cercetarea în domeniul miturilor. Pantiru atrage atenţia că

Fiecare conflict politic (război, revolutie, etc.) este însoţit in planul imaginarului de anumite reprezentări (simboluri, mituri) ce susţin şi amplifică valorile apărate, scopurile râvnite. De aceea confruntările se derulează în mod necesar şi în planul imaginarului, sub formă de conflicte simbolice şi se reflectă în discursurile reprezentanţilor puterilor implicate. Cele două confruntări (cea concretă şi cea simbolică) nu sunt consecutive ci simultane; astfel imaginarul este şi el locul conflictului politic.[4]

Conflictul dintre Biserica Greco-Catolică şi Biserica Ortodoxă Română nu îşi are rădăcinile doar în contextul religios. Încă înainte de evenimentele care au precedat clivajul oficial dintre Apus şi Răsărit, anumite raţiuni politice au generat conflicte. Unul dintre cele mai semnificative conflicte, care au expus atât imaginarul cât şi concretul, a fost înfiinţarea Imperiului latin la Constantinopol.

Eforturile episcopilor greco-catolici pentru consolidarea Bisericii Greco-Catolice pare să releve o clară orientare romano-catolică, dar mult timp luptele pentru fortificarea Bisericii Greco-Catolice au aparţinut domeniului simbolic. În ceea ce priveşte geneza Bisericii Greco-Catolice din Transilvania au existat încă de la început două partide în opoziţie: vechea Biserica Ortodoxă Română şi noua Biserica Greco-Catolică. Unirea a fost precedată de conflicte simbolice dintre care cel mai semnificativ a fost cel dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Protestantă. Conflictele simbolice tind să releve lupta pentru legitimitate a puterilor care se confruntă. Pentru a-i mobiliza pe oameni la luptă acestea folosesc tot felul de simboluri şi mituri.[5]

În această fază este foarte important să fie introdusă noţiunea mitului.


[1] Boia, Pentru, vezi 206.

[2] Cioroianu, ‘Mit,’ 2.

[3] Cioroianu, ‘Mit,’ vezi 3.

[4] C. M. Pantiru, ‘Miturile politice ale Revolutiei din 1989,’ Sfera Politicii 91-92, http://www.sfera.50megs.com.

[5] Pantiru, ‘Miturile.’ http://www.sfera.50megs.com.

Sănătate? Sănătatea ţi-o dă Domnul! (1)


Cu toţii, mai puţin politicienii de la guvernare, ştim că sistemul de sănătate din România este pe cale de a sucomba. Sau poate că deja a facut-o şi ceea ce vedem este o fantomă a unui sistem care în urmă cu ani buni de zile „duduia” de …sănătate”! În ceea ce urmează voi încerca să expun cîteva dintre cele mai interesante şi înfiorătoare experienţa avute cu sistemul de sănătate, fără a le uita pe cele care m-au marcat „pozitiv”, cu toate că în sistem un astfel de termen îţi dă fiori de cele mai multe ori…

Nu ştiu care a fost experienţa mamei mele la naştere, dar trebuie să menţionez că spitalul din Lipova încă mai există. După mutarea la Arad, cel mai des am fost dus la Policlinica CFR şi la Policlinica de copii din Arad. Am fost internat de trei ori la Spitalul de copii, prima şi a doua oară la secţia de boli contagioase, iar a doua oară la secţia cardio şi apoi la secţia TBC. Am făcut toate bolile copilăriei mai puţin scarlatina, aşa că în mod normal ar trebui să am un sistem imunitar solid. Basme! Ei, ca să nu o iau chiar de la început, amintind de acest sistem de sănătate pe care eu l-am perceput ca malefic pentru că s-a răsfrînt asupra personalităţii mele un timp prea îndelungat, voi scurta părţile pomenite într-una dintre postările din categoria istoria a la Alax (vă las pe dvs să descoperiţi care) şi voi încerca o analiză avînd în vedere starea de azi a sistemului.

Deci, să începem printr-un deci mare şi tare ca tot românul care ştie ce vrea să zică, şi prin urmare, am cam dat cu unele părţi ale corpului (mai mult sau mai puţin nobile) în ace de toate grosimile şi toate lungimile. La vremea aceea nu conta mai mult cine mi le înfingea, ci unde şi cum. M-am urît de atîtea analize, dar trebuie să spun că se făceau bine, nu se inventau. Nimănui nu-i trecea prin minte să facă asta, cum se mai întîmplă acum cînd se plăteşte pentru aşa ceva. Doctorul pediatru era cam habarnist, dar cel puţin era activ. Cu foarte mici excepţii, era totdeauna la post, nu întîrzia, că în vremea copilăriei mele întîrzierea era considerată o ruşine ireparabilă. Acum stai după doctor pînă nu mai poţi, n-ai curajul să pleci, pentru că de cele mai multe ori nu dai peste un alt doctor mai bun.

Totul strălucea de curăţenie şi nu existau toalete insalubre. Sanepidul era tartorul cel mare care putea să-ţi pună punct carierei indiferent cine erai şi ce făceai (sau cel puţin aşa se vehicula pe atunci). În spital mîncarea avea gust destul de bun cu toate că era de regim, aşa că şi acum îmi place supa de zarzavat cu toate că mi-a fost servită patru săptămîni fără nici o abatere. Încă mai duc dorul laptelui acru de spital a cărui gust nu l-am mai regăsit niciodată după externare, şi chiar şi orezul cu lapte era ceva ce mi-a stîrnit interesul, cu toate că acasă nu mîncam aşa ceva.

La secţia TBC mîncarea era „intensivă”, trebuia să ne pună pe picioare şi exista o grijă deosebită pentru bolnav pentru că TBC-ul era monitorizat, fiind considerat unul dintre indicatorii de sănătate a populaţiei în acea vreme, o moştenire a regimului burghezo-moşieresc. Nimeni nu mai aminteşte azi că în acea perioadă s-au realizat totuşi neşte lucruri. Na, că mă apucă nostalgia după comunism!

În 1976 l-am vizitat pe fiul naşului meu, habar n-am ce îmi era mie, Adi, la Rodna, lîngă Bistriţa şi el fiind doctor, împreună cu soţia sa, tot doctoriţă, mîncau la dispensarul-spital din localitate, ce nu avea nici un internat, dar avea bucătăreasă, mîncare făcută ca la mama-acasă. Nu mai ţin minte cum era mîncarea la spitalul de adulţi la secţia interne în 1976, dar dacă mi-ar fi lăsat o impresie negativă precis aş fi ţinut minte, nici în mai 1989 la spitalul judeţean, dar nu voi uita niciodată duhoarea de urină ce pătrundea în micul salon de la urgenţă din w.c.-ul aferent, după cum nu voi uita că în toiul crizei de fiere nu s-a găsit nici doctor, nici calmant. Vorba aia, lucrurile s-au împuţit!

Totuşi trebuie să menţionez şi de unul dintre spitalele din Timişoara, cel din centru de lingă Politehnică, unde am dus un copil prin intervenţia unor prieteni prin 1987-88, dar nu am amintiri prea colorate despre acesta. În saloanele în care am fost oamenii mureau bine mersi, dar veneau acolo cu dignosticuri foarte grave. Am văzut şi un bătrîn de peste 75 de ani ce s-a pus pe picioare după o operaţie destul de grea, fără plimbările care se fac azi pe coridor. La fel cum am văzut un tănăr care s-a pus foarte repede pe picioare cu o pneumonie în ultimul hal. Trebuia să faci rost de unele medicamente, dar la vremea respectivă era ceva firesc. De multe ori auzeam de cazuri de bătrăni care erau internaţi, tăiaţi şi externaţi că aveau rac sau altfel zis, cancer. În acelaşi timp vedeam filme documentare româneşti despre implanturi cu oase de viţel în domeniul stomatologic.

Şi bineînţeles că toată lumea vorbea despre maternitate. Maternitatea era un fel de secţie a securităţii, unde se făceau şi se desfăceau multe. Am cunoscut o mamă care i-a oferit doctorului verigheta să-i scape de sarcină fiica minoră însărcinată în luna a cincea şi doctorul, asumându-şi riscurile, a făcut avortul pe gratis, dar şi soţii de doctor care s-au răzbunat pe soţi indicînd Securităţii locul din casă unde îşi ţinea soţul instrumentele pentru avort pentru a se răzbuna pe soţul prea aventuros. În fine am cunoscut doctori foarte bine pregătiţi şi care erau căutaţi, dar şi doctori care strămbau din nas cînd te vedeau din nou pentru că nu aveau nici o soluţie, dacă nu prezentai un interes, altul decît cel medical.

La stomatologie era de groază: cui nu-i era frică de stomatologie? Tatăl meu se ducea la un dentist pe nume Friedman, particular, dar ca şi copil, soluţia era cabinetul de la Policlinica de copii. Apoi cea mai bună experienţă am avut-o cu o doctoriţă, Aida nu-mai-ştiu-cum care mi-a lucrat vreo 20 de plombe chiar înainte de a pleca în armată cîte patru-cinci o dată şi se minuna cum pot să stau aşa liniştit. Trebuia, altfel aş fi rămas fără dinţi în următoarele luni. Prima lucrare, o punte din gaudent, înlocuitorul românesc al aliajului pentru dinţi din import mi-a fost pus în gură prin 87-88, de către aceiaşi doctoriţă şi trebuie să menţionez că e tot acolo. De atunci am fost la dentişti chiar şi în Anglia, m-au văzut dentişti americani, dar lucrările autohtone au fost lăudate. Englezii lucrează mai rapid, mai industrial să zic aşa, erau mai moderni în 1993. Acum nu sunt mai departe ca noi că am recuperat. Dar în orice caz cu două excepţii, cînd mi-a lucrat o obturaţie din topor şi alta cînd am avut o extracţie, nu am mai apelat la serviciile dentiştilor de la policlinicile de stat.

Am beneficiat de trei ori de serviciul de ambulanţă: prima dată cînd am făcut prima criză de fiere în liceu şi nimeni nu a ştiu ce s-a întîmplat, medicul tînăr de pe ambulanţă revenind spre seară să vadă cum mă simt. Ne-a impresionat pe toţi chestia asta, era prin 1972. A doua oară cînd am ajuns dus pe braţe la telefonul de la urgenţele stomatologice de Luci Crişan tot cu o criză de fiere, fiind preluat de o salvare. Nimeni nu ştia ce e era, cu toate analizele de la urgenţă, asistentele mă descoseau, aveau impresia că am luat „ceva”! Pe mine mă tot enerva şoferul tînăr ce mă mîngăia pe cap, eu voind să-l strîng de gît. Ei, la ora aia nu eram încă creştin, aşa că nu se pune… Şi încă o dată în copilărie, dar era vorba de transportul la sanatoriul de la Lipova, aşa că era doar o plimbare de plăcere, nimic altceva. În achimb, am cunoscut doi doctori de pe salvare, primul, fiind atît de bun încît atunci cînd am venit la el cu un coleg de lucru care avea cîteva simtome îngrijorătoare, i-a spus şi ce a mîncat cu două zile înainte! Deci Salvarea e pozitivă.

Poveşti cu doctori mai ştiu, dar s-ar putea să fie influenţat negativ de faptul că pe la 12 ani unul dintre unchii mei a fost accidentat mortal de un doctor ce s-a pierdut cu firea la volanpe un drum drept ca-n palmă. În orice caz, în perioada comunistă doctorii erau un fel de mici dictatori. Nimeni nu îţi spunea ce se întîmplă cu tine, ce îţi va face sau ce s-ar putea să fie problema ta de sănătate. Erau secretoşi. În 1974 ultimul bunic a murit acasă cu un blocaj de rinichi, ceilalţi decedînd de bătrăneţe în condiţii normale. Doar una dintre bunici îl mai blestema din cînd în cînd pe doctorul Bejan, chirurg, care a operat-o la unul dintre degete şi nu şi-a mai putut îndoi degetul. Niciodată nu amintea că operaţia i-a salvat viaţa. Despre doctorul ăsta puteţi afla şi din povestirea fratelui Ioan Gabor, ce a fost salvat miraculos din baia de leşie a Combinatului chimic din Vladimirescu după ce a suferit arsuri de gradul 4 la picioare (http://www.rtbromania.it/ro/2006/06/04/ioan-gabor-din-oradea-moarte-clinica/).  După cum i-am cunoscut şi pe ceilalţi doctori menţionaţi: Frimu, Simu, etc.

Farmaciile erau bine aprovizionate şi nu îţi se făcea atîta caz de reţetă. De cele mai multe ori mă duceam la doctorul de la dispensarul întreprinderii, luam reţeta şi nu luam medicamentele. În general medicamentele erau ieftine, dacă nu erau din trăinătate. Tot la capitolul ăsta trebuie să menţionez şi concediile medicale. Eram deja luat în evidenţă ca bolnav cronic, aşa că două zile de concediu primeam relativ uşor.

Am descoperit şi tehnica cea mai bună: te duceai la dispensar cu o mină amărîtă, dar îmbrăcat în hainele cele mai bune, nu în cele de lucru. Asistenta făcea o mină de om jignit cînd dădea de vreo salopetă mirositoare, aşa că proletariatul nu era prea bine văzut. Nici acum. Am ajuns să iau concediu medical chiar atunci cînd mă duceam la un studiu underground, doctorul prevenindu-mă că s-ar putea ca diagnosticul să se împlinească în cazul meu. A fost profet: înainte de a pleca spre locul întrunirii am căzut de pe bicicletă şi abia am putut să îmi mişc mîna dreaptă.

Copiii de doctor erau bine văzuţi, dar nu pot spune că am suferit din cauza asta, suferinţa fiind din cauza unor puşlamale mai mari la care nu conta că tata sau mama depusese jurămîntul lui Hipocrat. În cele din urmă nu am ajuns pastor, aşa că nu m-am căsătorit cu o doctoriţă, cum era moda prin anii 80. Probabil că cel mai rău mi-a părut că ştiam multă anatomie, dar nu aveam chef să ajung doctor. Ceea ce în cele din urmă nu pot spune că nu am ajuns…

LBC-LST (7)


Cum pe vremea BA-ului nu existau încă celulare, fiecare student făcea de serviciu la telefonul din holul de la etajul I, cam de două ori pe trimestru. Aşteptai, răspundeai la cele două telefoane publice şi preluai mesajul sau te duceai şi căutai studenta sau studentul respectiv. Asta între orele 18 şi 21. În rest mai existau acţiuni sporadice la care se căutau voluntari. O dată m-am dus cu cîteva scrisori din partea şcolii la vecinii „noştri” ca să îi anunţăm că în zilele următoare se vor face lucrări şi va fi zgomot, ne cerem scuze. Era o plimbare după masa de prînz. În rest nimeni nu ne-a pus să cărăm ceva, să curăţăm zăpada, să spălăm pe jos sau pe sus, să facem cor, să umplem capela că vin „sponsorii” sau ceva de genul ăsta. Era o lume liberă nu numai în cuvînt, ci şi în faptă. Exista doar presiunea de a studia, de a citi, de a nu te face de rîs şi de a nu face notă discordantă.

Examenele veneau şi treceau, la fel şi eseurile şi seminariile. Citeam ca apucaţii, căutam cărţile prin bibliotecă adulmecîndu-i pe cei care nu le restituiau la timp şi ne împiedicau să ne scriem eseurile.

Apoi în ultimul trimestru urma o perioadă de două săptămîni pentru recapitulare, apoi examenele. Recapitularea materiei ţi-o făceai singur, nu existau cursuri pentru aşa ceva, dar te puteai asocia cu alţi 4-5 studenţi şi pe baza subiectelor date în anii precedenţi (care stăteau cuminţi în biblioraftul cu examene din bibliotecă) și puteai să concepi o temă asemănătoare. În loc ca fiecare să conceapă 4-5 fiecare concepea una şi apoi se făcea schimb. Echitabil, mai ales că făceai economie de timp.

Eu nu am recurs la astfel de grupuri, aşa că preferam să îmi organizez materialul singur. Era o metodă eficientă, pentru că în afara eseurilor şi a seminariilor din cursul trimestrului nu reuşeam să învăţ mare lucru. E drept că nici nu făceam mari eforturi în direcţia asta.

Într-una dintre zilele în care învăţam cu geamul deschis, pe la ora 11 dimineaţa, aud voci de bărbat jos, între gardul şcolii şi clădire. Mă uit şi ce văd? Cam cinci-şase studenţi, unii din an cu mine, alţii din ani mai mari, încărcaţi cu găleţi pline cu apă. Au tras în mine cu un pistol cu apă, dar nu m-au atins, geamul interpunîndu-se între noi. Mi-au făcut semn să tac din gură, dar curios să aflu ce se va întîmpla, am coborît din cameră, am traversat biblioteca şi m-am căţărat pe scara de incendiu ce ieşea la etajul întîi al bibliotecii unde uşa era deschisă din cauza căldurii. Studenţii se grupaseră la baza bibliotecii gata de atac în direcţia terenului de tenis, unde pe două terenuri diferite jucau tenis de cîmp două studente din anul II şi Graham McFarlane, proful de etică şi cristologie  şi proaspăta sa soţie. Studenţii au atacat, fetele au fugit în colţul terenului ţipînd cu mîinile sus, dar studenţii s-au îndreptat spre prof şi i-au tras un duş pe cinste. Am rămas mască! În orice şcoală românească întreg grupul ar fi fost imediat exmatriculat. Aici Graham s-a dus să se schimbe şi a făcut abstracţie de eveniment, băieţii din Aldis (aşa se numea pavilionul unde erau cazaţi) avînd o rîcă mai veche cu el din vremea cînd el nu era încă căsătorit, dar care era la nivelul glumelor, unele mai bune, altele mai lichide. L-am întrebat ce o să le pregătească, dar Graham, dînd dovadă de o detaşare totală, mi-a răspuns foarte prozaic: „Nothing.” Să pici pe jos! A fost o lecţie pe care am ţinut-o minte restul vieţii: niciodată nu am urmărit un student, indiferent de motivele mele sau ale lui. Cine a picat, a picat că nu a ştiut, cine a trecut, a trecut pe ştiinţă sau prin har. Nu m-a interesat să primesc nimic de la nimeni (cu toate că au existat tentative), după cum n-am dat nimic nimănui. În cei trei ani de BA nu am auzit ca cineva să fi copiat sau să fi avut fiţuică, după cum nu ştiu ca cineva să fi fost dat afară din examen pentru că a şoptit. La fel şi în cazul eseurilor. Nimeni nu a fost prins plagiind.

Nu acelaşi lucru pot să îl mărturisec despre şcolile din România pe la care m-am perindat, mai ales în ultimele două, unde etica învăţatului, a scrierii eseurilor şi a dării unui examen era înfiorătoare. La o şcoală catalogată ceva mai tîrziu liberală standardele erau creştine, pe cînd la o şcoală creştină, garantată de prezenţa Duhului Sfânt standardele erau absolut libertine. Ciudat!

Prima vacanţă de vară a venit puţin mai tîrziu, datorită faptului că biletul de avion a sosit mai tîrziu. Crezînd că mă scald în bani responsabilul cu biletele nu avea de gînd să îmi dea unul. Eu făcusem grava greşeală de a-l întreba dacă în caz că îmi iau maşină o să îmi plătească benzina dus-întors. Plănuiam să merg în misiune în Franţa şi să îmi iau de acolo (din bursa economisită) un R 12 sau ceva asemănător. Am găsit în Londra o Lada 1200 albă cu 180 de lire sterline negociabil, dar asigurarea era înfiorătoare, depăşind cu mult costul maşinii. Pe la jumătatea trimestrului al treilea şcoala ne-a spus că mai trebuie să primim bursa pe trimestrul doi şi trei, aşa că am devenit brusc „bogat”. Pentru mine era o adevărată avere, niciodată neavînd atîţia bani.

Chiar am mers pe la ambasadele Germaniei, Beneluxului şi Franţei, unde am renunţat, avînd în vedere ce scumpă era viza şi că mai trebuia să plătesc o traversare dublă cu feribotul, pe „continent”. După circa o lună de stat în estul Londrei, am plecat la Bucureşti cu Taromul şi apoi la Arad cu Dacia tatălui meu ce mă aşteptase la Otopeni. O altă lume, o altă civilizaţie. Ajuns în Arad, m-am pomenit la farmacie că vorbesc în limba engleză. Era straniu, nu spuneau bancuri românii care uitaseră limba. Era firesc, gîndeam în engleză, vorbeam în engleză.

Toamna am luat-o în sens invers fiind bucuros că începe din nou şcoala. Anul II promitea, mai ales că apăruseră Gina şi Petrică Bulica şi Silviu Rogobete cu soţia, toţi din Timişoara. Familiştii însă nu erau cazaţi în campus, ci unii în Pinner, relativ aproape de şcoală. Am început activitatea de la penitenciarul din Bovingdon. A sosit şi Alex Neagoe din Ţara Galilor şi Cristi Sigheartău din Vulcan (venit pe o altă filieră) în anul I.

Ali Tariq şi Benazir Bhutto, între „Ciocnirea fundamentalismelor. Cruciade, jihaduri şi modernitate” şi „Reconcilierea. Islamul, democraţia şi Occidentul.”


Hans Kung spune în cartea sa “Global Responsibility”, că nu poate exista “pace între naţiuni fără să existe pace între religii”.

Tariq Ali, provine dintr-o familie de moşieri pakistanezi (Punjab). El mărturiseşte că este ateu, dar dincolo de ateismul declarat se poate observa un apologet al islamului. Spre deosebire de occidentali care se leapădă de orice fel de credinţă cu excepţia ateismului, Tariq nu poate fi acuzat că este ateu convins, ci doar că este ateu declarat în care sălăşuieşte cultura islamului pe care o apără contra tuturor celor care o atacă: imperialişti de tot felul, extremişti religioşi islamici sau creştini, lideri politici (de dreapta mai ales) cu interese pe termen scurt sau lung. De obicei ateii occidentali nu apără creştinsimul, fiind eventual doar naţionalişti, dar Tariq nu se încadrează în această categorie din ce în ce mai largă, el criticînd doar islamul de tip arab, catalogîndu-l ca naţionalism şi susţinînd naţionalismul de stînga în detrimentul celui de dreapta. Printre toate cîte le spune, şi credeţi-mă spune multe, Tariq susţine că în islam nu există cler ca în creştinism. Aici probabil trebuie să îi dăm dreptate, că nici la noi nu există, în principiu, dar ce mai contează un principiu vechi cînd trebuie să respectăm alte cîteva mii mai noi. Tot el se declară umanist, aducînd vorba de mulahii batjocoriţi de musulmanii copilăriei sale, de folclorul local. Şi aici stăm bine, şi noi ne batjocorim popii şi papii. Tariq este stabilit în Marea Britanie şi căsătorit cu o britanică, ceea ce nu îl califică ca fundamentalist, dar faptul că scrie despre acest subiect nu îl califică în mod neapărat ca şi specialist în domeniu.

Benazir Bhutto (născută în Karachi, într-o familie de suniţi de origine kurdo-persană), era fiica cea mai mare a lui Zulfikar Ali Bhutto, fost prim-ministrului al Pakistanului, preşedinte al PPP (Partidului Popular din Pakistan), executat după un simulacru de proces, după lovitura de stat a generalului Zia-ul Haq. Prim-ministru de două ori, îndepărtată ca urmare a acuzaţiilor de corupţie încă nedovedite, Benazir îşi aminteşte de primii pantofi cu toc în vremea adolescenţei. Renunţarea la burka vine la doar o zi după ce a constatat că o sufoca, decizia fiind acceptată de tatăl său, deja general, urmată de renunţarea mamei sale. Harvard şi Oxford au fost două universităţi de prestigiu care au marcat personalitatea sa, după cum şi Occidentul a imprimat dorinţa de libertate, democraţie şi adevăr. Rămas văduv după asasinarea soţiei sale Benazir Bhutto, Asif Ali Zardari este la ora actuală preşedintele Pakistanului. Reconcilierea se deschide cu marşul triumfal marcat de atentatul ce a curmat viaţa a zeci de oameni în ziua cînd Benazir se reîntoarcea în Pakistan în vremea regimului generalului Musharraf. În ciuda acestui atentat şi a tuturor ameninţărilor Benazir îşi pune întrebarea „Este inevitabilă ciocnirea civilizaţiilor?” încheind cu capitolul Reconcilierea. La vremea respectivă spera că acest lucru este posibil, dar nu a mai supravieţuit să vadă ce s-a întîmplat pentru că a fost asasinată la 27 decembrie 2007 într-un atentat combinat că bombă şi lunetişti.

Nu se poate să nu reacţionezi imediat la titlul cărţii lui Tariq, ce încă de pe copertă îţi atrage atenţia: cruciadele sunt plasate înaintea jihadurilor, cu toate că la început a fost… jihadul. Criticînd modernismul Tariq cade în păcatul postmodernismului. Într-o carte care face uz de date istorice, de propriile amintiri cu privire la evenimentele din Orient (cu precădere Pakistan, India şi Orientul Mijlociu), el inserează pasaje dintr-un roman care, prin definiţie, nu constituie o dovadă imparţială şi obiectivă referitoare la istorie, fiind expresia sentimentelor, crezului sau orientării(lor) scriitorului respectiv.

Dar, bineînţeles, care istorie mai e obiectivă în ziua de azi? Deci, Tariq distorsionează din start istoria pe care o prezintă, inserînd date care nu ar avea ce căuta într-un astfel de gen de carte. Apoi el face uz de Coran, o carte care a distorsionat istoria biblică și a pretins că este unica revelaţie nedistorsionată în detrimentul celei ebraice şi creştine. Perioada islamului arab expansiv din secolele 7-8 este idealizată, Carol Martel fiind menţionat ca „bastardul care a oprit expensiunea firească a islamului în Europa”.

„Povestea” lui Tariq se screme, ca să zic aşa, să atingă un obiectiv evident pentru toată lumea: antiteza dintre Occident şi Orient, cea dintre civilizaţia post-creştină şi cea islamică. Aruncate în oarecare ordine istorică, capitolele nu prea explică ce îşi propune, astfel că întreaga carte pare să fie o versiune pakistaneză de stînga a celebrei culegeri de basme orientale „O mie şi una de nopţi”! Ca să întărească această impresie, Tariq preia pretenţia Coranului, aceea de a fi singura şi ultima revelaţie nepervertită.

Cu toate acestea, scriind după apariţia eseului lui Huntington „Ciocnirea civilizaţiilor”, cartea nu aduce nimic nou, din contră, se foloseşte de un titlu devenit celebru. Tariq vrea să demonstreze că el nu acceptă  fundamentalism islamic sau creştin sau de altă factură. El îşi interpune propriile amintiri şi considerente în cadrul unui peisaj deja consacrat, mizînd pe cartea fricii. Pe aceiaşi carte a mizat Khomeini când a ocupat ambasada USA din Iran, fundamentaliştii islamici care s-au aruncat în aer cu bombe sau avioane şi Occidentul cînd a răspuns cu aceiaşi monedă.

Reconcilierea. Islamul, democraţia şi occidentul” scrisă de Benazir Bhutto şi apărută ceva mai tărziu decît cartea sa îndeamnă la meditaţie, şi de ce nu la o asumare a religiei în conformitate cu spiritul, nu cu litera ei. Spre deosebire de Tariq, pakistaneza Bhutto susţine o teză sensibil diferită, plecînd de la premize destul de asemănătoare. Lipsa de substanţă a lui Tariq se poate vedea mai ales la partea de teologie a islamului şi a creştinismului.

Beneficiari ai unei educaţii academice occidentale, cei doi autori cu două agende politice diferite ajung, în mod normal, la două concluzii diferite. Dar cu toate că Tariq are în mînă o carte de care trebuie să îţi fie frică, Bhutto pare să fie în avantaj. În finalul cărţii soţul şi copiii doamnei Bhutto scriu un cuvînt de încheiere:  „Această carte este despre tot ce ucigaşii ei nu au putut înţelege: democraţie, toleranţă, raţionalitate, speranţă, şi mai presus de toate, adevăratul mesaj al Islamului. Sau poate că au înţeles aceste lucruri şi s-au temut de ele, şi astfel s-au temut de ea. Ea a fost cel mai urît coşmar al fanaticilor. … Ne vom dedica viaţa transformării mesajului acestei cărţi în moştenirea ei, gîndindu-ne la viitorul unui Pakistan democratic. Şi suntem siguri că vom reuşi., fiindcă după cum spunea, „Timpul, dreptatea şi forţele istoriei sunt de partea noastră”. 

Tariq a fost deseori prezent pe micul ecran pentru a-şi susţine cauza. Dar, spre deosebire de Bhutto, care a murit pentru cauza pentru care a trăit, Tariq nici măcar nu reuşeşte să trăiască pentru cauza pentru care pretinde că o susţine. Tariq a scris o carte care se vinde pentru că a mizat pe frică, un sentiment instinctiv, primar, al fiecărei vieţuitoare, de la insectă la om. Bhutto a scris o carte ce face apel la valorile superioare ale omului ce transcend religia, fie acesta Islamul, creştinismul sau hinduismul. Ceea ce toată lumea poate înţelege, dar nu toată lumea poate accepta. „Coşmarul cel mai urît al fanaticilor” nu este pe gustul celui care vrea să pună în evidenţă fundamentalismul. Evident cei doi nu vorbesc aceeaşi limbă, cu toate că vorbesc despre acelaşi subiect. Dar pentru a înţelege Pakistanul şi pentru a ne face o imagine inteligibilă despre ceea ce se întîmplă acum în islam, ne lipseşte varianta militarilor şi a celor care sunt caracterizaţi fundamentalişti şi fanatici.

Adeptă a islamului, Benazir Bhutto pare mai în măsură să vorbească despre islam, decît Ali Tariq ce se declară ateu. Ali şi Benazir se ciocnesc la modul cum este interpretată perioada Bhutto, dar se aseamănă în mare parte la descrierea crizei ce a dus în final la apariţia statului Bangladesh. Cu toate acestea per ansamblu se remarcă deosebirea esenţială de perspectivă, hai să-i spunem la scară mai mare, strategică, în gîndire, faţă de Tariq care nu depăşeşte scara evenimentelor imediate, să zicem tactică. Amîndoi abordează terorismul islamic şi fac legătura dintre islam, masele manipulate, talibani, mujahedini şi interesele străine. Cu toate acestea, pe cînd Tariq joacă pe cartea teoriei conspiraţiilor în care totul se leagă tainic, el fiind singurul insaider care ne face cunoscut adevărul, Bhutto o joacă pe cea a idealurilor civilizaţiei superioare pentru care şi-a dat viața.

Care mesaj este mai veridic, care este cel care va cîştiga? Înclin să cred că schimbările declanşate recent în lumea arabă sunt cauzate mai degrabă de alternativa Bhutto, pentru care cineva este dispus să îşi dea viaţa, partizanii teoriilor conspiraţiei ascunzîndu-se pe sub paturi pentru a profita de pe urma sîngelui deja vărsat.

La riva bianca, la riva nera


La vremea cînd a ieşit această piesă, ce încă îmi mai face piele de găină, avem un prieten  cu doi ani mai mare, Crişan Lucian, ce era elev la Liceul Militar din Cîmpina.  

Luci, în amintirea vremurilor de demult!

Dependenţa


Chiar dacă nu recunoaştem, cam toţi suntem dependenţi de ceva sau de cineva. Unii mai mult, alţii mai puţin. În ceea ce mă priveşte aş putea să-l parafrazez pe apostolul Pavel care zicea, Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei dependenţi”, dintre care cel dintâi sunt eu„.

Nu o să vă povestesc despre dependenţele mele din copilărie, adolescenţă, etc., etc. Sunt sigur că nu vreţi să le aflaţi în detaliu, aşa după cum nu vreţi să vi se afle dependenţele dvs. Dar, la un timp, am devenit dependent de Cristos. Asta pare mai interesant, nu? Apoi am devenit dependent de Cuvînt. Ei na! Cine n-a devenit??? Şi cum era şi firesc, am devenit dependent de oameni. Nu de toţi, doar de anumiţi oameni.

După cîţiva ani prima dependenţă mi-a atras atenţia că cea de-a treia nu e tocmai bună, chiar dacă mie aşa mi se părea. N-am prea luat în serios semnalele. Apoi mi-a mai tras nişte semnale de m-a durut nu alta!

Am văzut că oamenii nu sunt altceva decît oameni şi asta m-a făcut să fiu mai îngăduitor şi cu mine. Dar tot nu m-a vindecat. M-am fript, cam tare, dar am răbdat.

Apoi am devenit dependent de teologie. O altă greşeală. Veţi spune că una bună. Hai că-i bună! Cu asta m-am cam lămurit repede, dar totuşi era prea tîrziu (amatorilor de sfaturi gratuite, să mă contacteze dacă au şi ei probleme din astea). Pare un paradox, dar cu toate astea, nu e.

Apoi am revenit la vechea dependenţă, cea de oameni, căci, nu-i aşa, omul sfinţeşte biserica. Parcă citez din apocrife! Cu asta a durat, ceva mai mult, şi a dat o dependenţă și mai mare. Cum să nu dea dacă te duci „distrus” la omul care are pîinea şi cuţitul şi el face un gest frumos, îţi dă o pîine, de exemplu. Dar asta nu face decît să dea o dependenţă mai mare de acel om, nu de Cristos. Ar fi trebuit să-l refuz. Dar eram cu cuţitul la os! Nu cuţitul lui, altul, dar la os. Puteam să-l refuz? Atunci nu am putut.

Ciudat. Cînd omul m-a ajutat instantaneu, de parcă era îngerul ce s-a coborît din cer, am rămas profund dependent, profund recunoscător şi profund subiectiv. Pe moment nu am înţeles ce s-a întîmplat.

Apoi mi-a picat fisa: mă făcea dependent de el, nu de Cristos. Tot atunci am înţeles de ce unele „resurse” se plasează apropiaţilor, liderilor, celor în poziţie strategică. Unii zic că este o dependenţă americană pentru că ei au venit cu ideea că dacă liderii bisericilor vor fi influenţaţi, atunci şi biserica va fi influenţată.

Bun în teorie, rău în practică: dependenţa dă dependenţă. În primul rînd, înaintea lor au fost alţii (cei care au botezat popoare întregi pentru că s-a botezat regele sau căpetenia lor – bulgarii şi ruşii au păţit aşa- vezi Africa şi ce s-a ales de ea). Și ajungi să crezi ceva greșit: cînd ajungi la firimiturile ce cad de la masa stăpînilor ai impresia că acestea cad direct din cer! Ce iluzie! Cădeau din buzunarele lui şi dădeau dependenţă. Atîta tot!

Aşa că dependenţa de oameni nu e bună pentru că duce la accentuarea dependenţei.

În urmă cu ceva ani un fost prieten a ajuns atît de dependent de un alt fost prieten, încît au devenit prieteni. Sună bine, nu? Eu am fost prieten cu amîndoi, dar acum nu mai sunt dependent. Ce m-o fi apucat? Am primit nişte sfaturi de bun simţ de la un necreştin.

Hm!

Insensibilule!- mă veţi apostrifa.

Hai că trec peste asta. De exemplu, mi-a spus că nu trebuie să le fiu niciodată recunoscător celor care mă angajează că m-au angajat. N-am înţeles, dar după ce m-am gîndit mai bine, am „realizat”. Angajatorul, prieten sau ne prieten, te angajează ca să faci ceva, ceva din care el trage unele foloase. E adevărat? Mie mi se pare că da. Am lucrat, el şi-a atins obiectivul, ne-au ales cu plata. Am lucrat din răsputeri, iar el a beneficiat de pe urma muncii noastre.

Corect? Cred că da.

De ce să-i mai fi şi recunoscător pentru asta? Ceea ce eu ştiu să fac nu depinde de el, depinde de mine. Atunci cînd plec de la el nu las acolo tot ce sunt şi ştiu să fac. Dimpotrivă, acolo unde mă duc pot să fac cel puţin cît am făcut pînă atunci, ba poate şi mai mult. Şi în plus mă vindec de dependenţă, boala comunismului şi a bisericilor româneşti de la oraşe şi sate.

Am fost şi martorul unor dependenţe duse la extrem: unii s-au cameleonizat, ba chiar au devenit clone. Nu ştiu cum de şi-au pierdut adeneul propriu! Domnul să-i elibereze şi să le dea curaj, personalitate independentă şi  caracter. Vorba unuia mai bătrîn mai deştept ca noi toţi la un loc: veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.

Adio dependenţă! Am rupt lanţul!

PS În toate relaţiile care le-am avut am făcut în aşa fel încît omul să NU fie dependent de mine. Nu de alta dar nu sunt (printre altele) infailibil.

„Ce-ar face Google?” Cine e anticristul? Cînd revine Cristos?


Să vă spun sincer nu prea mă interesează ce face goagle şi nici ceea ce va face în viitor. Pentru că nu ne învîrtim în acelaşi cercuri. Dar cu toate acestea mă afectează ceea ce a făcut şi va face Google. Titlul postului nu este altceva decît titlul cărţii lui Jeff Jarvis, de acum o carte veche despre Internet ce a primit în 2008 distincţia de „Cea mai bună carte despre Internet.”  Iarăşi, dacă e din 2008 în termenii Internetului au trecut …veacuri. Nu am terminat cartea, dar trebuie să spun că am găsit cîteva lucruri bune care vor lovi mai repede sau mai tîrziu (să sperăm că nu niciodată!) ţara noastră. De exemplu, va declanşa reacţia publică la prostie, furt, minciună, aberaţie şi altele de acest gen. Sper că în viitor Internetul o să îşi spună cuvîntul nu numai în numărul de infracţiuni cu autori români, ci şi în modificarea reacţiei faţă de politică, biserică, societate în general.

În deschiderea cărţii există un capitol care poartă tot titlul cărţii şi care printre multe lucruri pe care le-a schimbat Google şi care sunt de bun augur, Jeff Jarvis menţionează ceva ce de fapt există de cînd există omul, dar nu s-a manifestat la talie mondială, atît de rapid, atît de tranşant şi nu a creat un curent de opinie tot mai bine imprimat în conştiinţa omului actual. Enumerînd cîteva dintre noile reguli aplicate de Google, numite „regulile unei noi ere”, Jarvis zice, bineînţeles cu alte cuvinte: „Omul, consumatorul vrea să deţină controlul, să se vadă că el contează, să facă ce-i place.” Cu alte cuvinte masele vor să se exprime, să se vadă puterea democraţiei, ceva ce totdeauna am vrut să facem, dar nu am prea putut. Democraţia este creată de Google printr-o modalitate nouă. Iluzia democraţiei comuniste, care funcţiona doar cu lideri autoritari, sau cea liberală care mimează democraţia dar îndepărtează masele de obiectul democraţiei, deţinerea puterii şi impunerea voinţei, nu mai satisface. Nu mai poate fi nimeni convins de existenţa unor despoţi luminaţi, devreme ce mai toţi au ajuns paranoici, după cum nimeni nu mai poate fi speriat cu bau-baul unui zeu atotputernic ce ar interveni direct ca să, de exemplu, curme un al treilea război mondial, un cutremur cu magnitudinea 9,1 pe scara Richter, lărgirea găurii de ozon sau plimbarea de-aiurea a unuia sau mai multor nori radioactivi prin atmosfera noastră încălzită şi poluată. Cu toate astea, dincolo de scenariile fataliste sau oportuniste, se poate întrevedea cum în curînd Google (sau orice serch-engine asemănător, dar şi superior lui) va putea acţiona şi în sens invers: nu numai de la utilizatori la Google, ci de la Google la utilizatori. Este acelaşi procedeu de hipnoză utilizat de şarpe în grădina Edenului, de mangustă la prinderea cobrei şi de deştepţi la prinderea fraierului la alba-neagra. După ce te obişnuieşti cu o anumită mişcare, idee, etc., intervine o schimbare care te face să nu mai deţi controlul, ci totul să fie exact pe dos şi să …pierzi. Celălalt deţine controlul. Şi atunci te-a înhăţat, nu mai scapi pentru că tu te cramponezi de vechile reguli care de fapt nu mai sunt respectate.

Duminica asta la biserică (da, încă mai merg la biserică), am auzit că anticristul e aici, e el, e la Roma, e …papa! Clar, direct, convins, verde în faţă! Dacă Luther nu o lua razna (ca să mă exprim aşa), de unde am fi ştiut noi asta? Dacă Miller şi White ar fi stat în banca lor, poate papa ar fi scăpat de stigmat şi şi-ar fi văzut el liniştit de biserica lui tot mai mică. Dar aşa? Ei, destul şi cu anticristul şi cu Google. Am devenit confuz, aproape că nu mai înţelegeţi nimic, şi e firesc, pentru că în ultimele zile vor fi atîtea lucruri de neînţeles, încît poate tocmai eu am declanşat fenomenul „ultimelor zile”. Dar să nu mă dau grande, nici Prince, nici Maicăl Gecsăn, că nu garantez că la ora actuală nu i-o fi poftă după picătura aia de apă pe limba care a scăpat de atîtea modificări în beneficiul nasului său tip pinochio mark MCLII.

Deci, Jarvis, ceea ce face Google a făcut omul de milenii, nimic nou, eventual vechi şi de o calitate mai slabă. Deci, oameni, atenţie cu Google, s-ar putea să vi – ni se pregătească o mare surpriză. Şi în final, mărturisesc smerit că nu ştiu cine e anticristul nici nu cunosc data la care se va întoarce Cristos. Cu toate astea citîndu-l din memorie, ah, această memorie ce a ajuns şi pe feisbuc, după cum spunea proful meu de ente şi alte cîteva discipline inventate ca să stea la elbisi că era aşa de bun, dar era american, „Că n-o fi ştiut Fiul? Avea Isus ăsta un simţ al umorului domle…”

PS Nu eu au am pictat chestia aia cu coarne din deschidere 🙂

Istoria Bisericii Universale: o lungă trecere în revistă (2)


Imperiul nu a fost primul sosit în cursa pentru folosirea Bisericii. Înaintea lui a fost Armenia care a devenit regat creştin cu cîţiva ani înainte, mai precis în 301. Cele mai multe dintre discuţiile referitoare la relaţia dintre Biserică şi stat încep cam de aici, în ceea ce priveşte istoria, pentru că în ceea ce priveşte dogma, etica şi credinţa, Isus Cristos scoate biserica de sub influenţa naţionalismului iudeu. Este clar pentru toată lumea că Templul, sinagoga şi politica deveniseră subiectele fierbinţi ale iudeilor, iscînd certe, rivalităţi marcate prin răscoale, asasinate, intervenţii armate şi răzbunări pline de cruzime.

Cu toate că Isus venise după declaraţia  sa la ,,oile pierdute ale lui Israel”, el nu a dus la extrem această misiune. Samariteanca, centurionul, femeia cananită nu sunt victimele colaterale ale unui mediau naţionalist, după cum nici leproşii, orbii, ciungii, bolnavii şi îndrăciţii nu sunt obiectivul principal al unui plan de sănătate naţională dictat de o  politică de inspiraţie celestă. Dincolo de această practică impozitul plătit după prinderea unui peşte ce conţinea două monezi, identificarea cezarului ca fiind altcineva decît părintele israeliţilor, cît şi judecarea şi executarea lui Isus Cristos de establishmentl zilei, nu încetăţeneşte ideea că biserica şi stăpînirea (sau stăpînirile) ar avea prea mult în comun. Cu toate acestea în 325 este convocat de Constantin primul conciliu ecumenic, o primă reprezentaţie a „concertului” dintre stat şi Biserică, un concert ce nu a încetat pînă în ziua de azi. Probabil că din această dată se poate vorbi despre „biserici dizidente” şi tot de atunci afurisenia ereticilor la închiderea unui sinod, conciliu, a devenit o normă, alunecînd pe panta executorie a dreptăţii divine Biserica şi deci implicit, creştinii, a început să creadă şi să facă ceva ce vorba aia, „nici lui Cristos nu i-ar fi trecut prin minte”!

Au existat mai mulţi eretici în acea perioadă, dar cel mai vestit dintre aceştia trebuie să fi fost Arie. Nu trebuie negată ameninţarea care venea din direcţia ereziei sale, dar trebuie menţionat faptul că Arie a murit din cauze naturale (e drept nu prea frumoase). Un alt eretic, care a fost pedepsit pentru îndrăzneala de a gîndi dincolo de vremurile sale a fost Origen. Aici se evidenţiază obtuzitatea unor creştini  care mult după moartea sa, îi dezgroapă şi îi ard scheletul. Oare trebuie puşi la acelaşi nivel cu fii tunetului care au cerut foc din cer sau nu? Dar răspunsul lui Isus i se potriveşte şi lor, nu?

Deci, Biserica a acumulat putere şi pentru că puterea atrage şi corupe, Biserica va cunoaşte o altă traiectorie decît cea iniţiată de Isus Cristos. Biserica devine puternică, Biserica devine bogată, Biserica devine ceva de temut. Şi normal, împreună cu ea şi cei ce o conduc, cei ce au influenţă.

Geografia, mişcarea popoarelor migratoare, cultura în sine şi nu în cele din urmă căderea Romei şi prăbuşirea Împeriului Roman în partea de vest a Europei, va schimba pentru totdeauna Biserica. La conciliile ecumenice din est vor apărea tot mai puţini reprezentanţi ai vestului, episcopul Romei, spun unii istorici, devine tot mai influent. Nu aş fi de acord cu o declaraţie atât de tranşantă, probabil că influenţa sau lipsa influenţei acestui episcop numit şi papa, variază la începutul Evului Mediu, urcînd şi coborînd, ca apoi, prin secolul 12-13 să ajungă la apogeu. Odată atins apogeul, puterea, influenţa şi  bogăţia papei va descreşte, astfel că după terminarea itempestivă a conciliului Vatican I, papa rămîne „prizonier” la Vatican pînă la semnarea acordului cu statul italian după venirea la putere a lui Mussolini.

Atît în Răsărit, cît şi în Occident au loc concilii regionale ce iau hotărîri diferite cu privire la o sumedenie de aspecte ale creştinismului, imprimînd acestei credinţe două traiectorii diferite ca formă. (Nu trebuie uitat că după conciliul de la Chalcedon, apar în est bisericile nechalcedoniene, un lucru ce trebuie neapărat menţionat avînd în vedere pretenţia de monolit a Bisericii Ortodoxe.) De exemplu, preoţii aveau o înfăţişare diferită, barba fiind extrem de importantă în est, limba liturgică este diferită, icoanele capătă o importanţă vitală în est, pe cînd în vest statuile pot să reprezinte foarte bine ceea ce icoanele fac în est. Apa sfinţită diferă, felul cum se desfăşoară liturghia diferă, etc. etc., aşa încît pe bună dreptate oamenii se întreabă din nou „Ce trebuie să fac să fiu mîntuit?”

În ceea ce priveşte strict teologia, dincolo de subtilităţile limbii greceşti şi de căutarea unor termeni echivalenţi în limba latină, dincolo de influenţa neo-platonismului sau aristotelianismului, creştinului de rînd îi păsa dacă va ajunge sau nu în rai. Ca urmare el era interesat de aspectele mai vizibile, mai palpabile ale credinţei. Dar aceste deosebiri îi pun la lucru pe teologii care încep să scrie amplificînd avantajele propriei credinţe în detrimentul celeilalte. În cele din urmă, după cîteva sute de ani de conveţuire, concurenţă şi dispute, occidentalii le spun adio răsăritenilor printr-o anatemizare colectivă lăsată la altarul biserici Sf Sofia din Constantinopol. Celebrul text se încheia cu „Matanata! Maranata! Maranata!”, ce se voia, în opinia unor istorici catolici, o anatemizare mai serioasă, dar care în acelaşi timp trăda absenţa cunoştiinţelor în materie a reprezentantului occidental, Humbert da Silva Candida.

Patriarhul ecumenic a reacţionat şi în cîteva zile toţi creştinii occidentali erau şi ei anatemizaţi. Vorba aia, dacă Isus Cristos ar fi fost un simplu om care a conceput şi iniţiat această mişcare ce se numeşte Biserica, s-ar fi răsucit în mormînt la aflarea veştii despre anatemizare! Dincolo de despărţirea care s-a produs de facto mult înainte de acest act, şi despre care mulţi creştini nu au avut habar mult timp, diferenţele care stau la baza schismei (dacă chiar a fost una) există şi azi şi nu s-a putut face abstracţie de ele după ridicarea anatemelor reciproce în secolul XX. Indiferent ce vor face părţile implicate, e greu, dacă nu chiar imposibil, de realizat o re-unire după atîţia ani de masive deversări de materiale contra părţii adverse.

Şi aici oricine poate să înceapă o lungă şi inutilă discuţie referitoare la unitatea creştină, la asemănările şi deosebirile dintre una sau mai multe biserici. În privinţa asta rămîn un conservator desăvîrşit, susţinînd că „un Domn, o credinţă, un botez” este singurul lucru pe are îl avem în comun, dincolo de asta fiind deschis la cooperarea cu orice creştin de pe suprafaţa globului pămîntesc. Interesant mi se pare că în cealaltă extremă se află cei care îşi definesc toate chichiţele credinţei optînd să conlucreze doar cu cei ca ei. Pînă şi Isus Cristos ar fi exclus pentru că el nu a avut un crez cu privire la ineranţă, la conducerea Bisericii, la ce variantă de Biblie trebuie folosită, cîte colţuri să aibă baticul sau ce fel de muzică trebuie cîntată în biserică.

Istoria Bisericii Universale: o lungă trecere în revistă (1)


Există foarte puţine surse independente care atestă începuturile Bisericii. Dependenţa începuturilor de scriptura oficială a aceleiaşi instituţii pune mari semne de întrebare din partea celor care pretind probarea fiecărei afirmaţii făcută în urmă cu aproximativ 2000 de ani. Nu trebuie însă să uităm că la vremea aceea scrierile apăreau peste noapte fără să se facă proba că persoana ce îşi atribuie lucrarea este identică şi cu cea care a conceput-o şi a scris-o.

Asta într-un timp în care apocrifele şi pseudogrifele nu erau prea rare. Dar dincolo de veridicitatea sau lipsa de veridicitate a documentelor creştine, răspîndirea şi dezvoltarea creştinismului nu a fost un accident, ci ceva generat de impulsul iniţial al liderului de marcă ce a fost Isus Cristos (indiferent de care este grafia numelui său), cel care era Fiul lui Dumnezeu, Mesia evreilor şi Mîntuitorul lumii.

În ciuda insuccesului aparent înregistrat de mişcarea sectară, după circa trei ani şi jumătate de „management” şi învăţămînt tutorial în care sunt implicaţi cei 12 ucenici, apostoli sau discipoli mai apropiaţi, Big Bangul mişcării se produce undeva între pogorîrea Duhului sfînt peste ucenici la Rusalii şi împrăştierea cauzată de moartea violentă a lui Ştefan.

Din nou se întîmplă ceva diferit de Templu: pe cînd tot VT spune veniţi la Ierusalim, aduceţi la Templu primele roade, etc., NT spune exact contrariul: „Mergeţi în toată lumea!” Dacă în iudaism era vorba de o implozie spre Ierusalim (ce va fi copiată de Muhammad), evenimentele menţionate puţin mai devreme au dus la o explozie care nu s-a oprit nici măcar în timpurile moderne.

Cu atît mai de neînţeles sunt însă îndemnurile repetate ale unor lideri creştini care se raliază imperativelor VT cerîndu-le credincioşilor să aducă la Biserică (înţelegînd prin aceasta clădirea în care cei credincioşi se adună pentru închinare comună) primele şi cele mai bune roade.

Poate şi din această cauză Biserica nu mai este, nu mai face sau nu mai este înţeleasă că este acea instituţie care a fost intenţionată de Dumnezeu pentru mîntuirea oamenilor, nu pentru îmbogăţirea unora dintre ei sau pentru încîntarea acestora. Ca urmare, definiţia Bisericii dictează nu numai modul cum aceasta funcţionează şi acţionează, ci şi cum este percepută de cei care nu sunt creştini.

În caz că această definiţie face abstracţie de esenţa Bisericii descrisă în NT şi nu mai are legătură cu ceea ce a spus şi făcut Isus Cristos, ea va fi percepută ca un instrument de manipulare a unui lider, a unor lideri, a unor interese de partid sau de stat, în slujba unei familii, a unui individ sau a unei ideologii. Deraierea de la liniile trasate de NT face ca Biserica să fie o caricatură sau chiar să dispară.

Lupta pe care a dus-o Biserica pentru a supravieţui în primele trei secole nu se limitează însă la respectarea unor percepte, a unor dogme sau a unui crez. Lucrurile n-au avut un caracter pur mecanic, cauză-efect, Biserica nefiind o organizaţie sau o instituţie ce urma un lider dispărut spre un obiectiv ce va fi atins prin trasarea de sarcini, atribuiri de roluri şi exercitarea unui sistem de recompense-pedepse în viaţa aceasta şi în cea viitoare. Biserica sau poate mai corect, cel puţin pînă la un moment dat, Bisericile s-au confruntat cu probleme variate, complexe, dificile şi de ce nu, mortale. Oricare dintre acestea ar fi putut duce foarte uşor la dispariţia ei prin dispariţia mesajului, a ortodoxiei sau chiar prin dispariţia fizică.

Iudaismul, gnosticismul, ereziile şi cultul imperial au fost cele mai mari ameninţări la adresa unei „poveşti” care pretindea că liderul executat nu numai că a înviat, ci s-a ridicat la cer.

Dar, în ciuda tuturor ameninţărilor, şi aş spune eu, în ciuda tututor factorilor extrem de favorabili uneori, Bisericile au dus mai departe mesajul şi în cele din urmă au demonstrat superioritatea credinţei în Isus Cristos. Indiferent cît de mare sau de mic a fost numărul martirilor, a celor care au abjurat sau a celor care s-au ţinut tari în credinţă, Bisericile au dovedit că dincolo de acuzaţiile nefondate referitoare la ceremonii incestuoase, canibalice, ilogice, stupide, secrete sau absurde şi a pretenţiilor exclusiviste de a fi deţinătoarea unică a Adevărului, au existat multe motive pentru care civilizaţia greco-romană să o accepte, să o adopte şi să încerce să o perfecţioneze şi să o acapareze.

Bisericile devin destul de repede o Biserică unică, nelăsînd loc pentru variante ale originalului, făcîndu-l pe unul dintre primii teologi să afirme că nu poţi să-l ai pe Dumnezeu ca tată dacă nu ai Biserica ca mamă. Cam tot în aceeaşi perioadă se mai afirma că nu există mai multe Biserici, Biserica este una. Sau faci parte din „adevărata” Biserica sau nu eşti mântuit.

În ziua de azi e greu de argumentat un astfel de caz. Dar tot în acea perioadă s-a mai spus, în condiţii destul de „hot”, că episcopul Romei este primul dintre egali (primo inter pares), toţi episcopii fiind egali între ei. În fine, odată cu decretul de la Milano, Bisericile au drepturi egale cu celelalte culte din Imperiul Roman, şi încetează persecuţiile oficiale. Curînd după aceasta creştinismul se complică, Biserica donatistă din Africa de Nord simţind pe pielea ei ce înseamnă ca o Biserică cu sprijin imperial să persecute o biserică care voia să fie independentă faţă de compromisul cu puterea.

În finalul a trei sute de ani de existenţă lumea a recunoscut că Biserica e superioară, dar oare tocmai de asta avea nevoie Biserica?

Un alt fel de introducere în Istoria Bisericii Universale


Ce bine ar fi fost dacă unuia dintre primii creştini ar fi avut ideea să consemneze ce s-a întîmplat de la intrarea pe scenă a lui Isus Cristos. Dar nici unul dintre ei n-a avut această idee sau chiar dacă ar fi avut-o nu prea ştia ce şi cum să o pună în aplicare. Semn, din nou, că nimeni nu avea impresia că formula 12+1 avea să devină după cîteva secole cea mai mare instituţie din lumea ,,civilizată,” înlocuind mai apoi din mers cel mai tare imperiu, însuşindu-şi practic ambele capitale, Roma la vest şi Constantinopolul la est.

În lupta lor cu erezia, gnosticismul şi cultul imperial creştinii nu au pretins că sunt superiori, nici că vor avea cîndva soarta imperiului sau a lumii în mîini. A muri pentru Cristos era mult mai important decât a stăpîni pentru el sau pentru biserică. De aici lipsa de proprietăţi a bisericii, instituţia care va deveni atât ortodoxă, cît şi catolică, universală.

Pe lîngă lipsa de proprietăţi nu pot să nu mai amintesc lipsa funcţiilor plătite, a hainelor speciale pentru cei ce aveau o importanţă mai mare decât credinciosul de rînd, adică diaconii, presbiterii şi episcopii.

Dincolo de discuţia cu privire la diferenţa sau asemănarea, chiar identitatea între aceste poziţii, rămîne de văzut şi explicat cum într-o biserică asemănătoare, dar în acelaşi timp diferită de sinagogă, a apărut o nouă clasă de creştini, preoţii. Aceasta ar fi cu atît mai interesant de explicat cu cît în iudaism preoţii nu existau în sinagogi, ci doar la Templu.

Cu atît mai interesant este acest lucru, cu cît Isus Cristos, cei doisprezece apostoli şi Pavel nu au recomandat adoptarea unui oficiu, a unei astfel de slujbe. Ironia este că după dispariţia Templului şi a preoţilor iudei, acelaşi oficiu a apărut în creştinism. Ciudat, nu?

Majoritatea autorilor vreunei cărţi de istorie a bisericii filtrează istoria prin prisma denominaţiei din care fac parte. Ar fi hilar să pretind că eu nu fac parte din aceeaşi categorie, dar dincolo de această asumare, este necesară evidenţierea faptului că fiecare autor încearcă să explice sau să impună trăsăturile specifice bisericii lui încă de la întemeiere. Astfel pentru catolici Petru a fost şi este încă primul papă. Evanghelicii se consideră urmaşii ucenicilor lui Isus Cristos, chiar dacă nu există o legătură fizică directă între aceştia şi ei.

Ortodocşii, şi nu numai ei, spun că între apostoli şi ei există o succesiune neîntreruptă de episcopi încă de la apostolul Andrei (acelaşi lucru îl pretinde şi Biserica Ortodoxă din Ucraina), existînd astfel o legătură spirituală manifestată prin „ungerea” în scaun. Probabil că şi charismaticii ar trebui să tresalte la această veste, dacă tot fac caz de ungere, după cum şi penticostalii, avînd în vedere că biserica lor se numeşte şi apostolică.

Pretenţia acestei succesiuni, reală sau închipuită contrazice însă succesiunea din genealogia lui Isus Cristos în care sunt incluşi unii/unele ce nu făceau parte inițial din poporul lui Dumnezeu. Deci nu legătura fizică, atingerea sau moştenirea directă contează atît de mult, ci duhul, spiritul, atitudinea sau simţirea inimii care a dus la acceptarea Duhului şi la înfierea venită prin Isus Cristos, de la Dumnezeu Tatăl.

Seminarul de …marţi?


Dragi prieteni,

împreună cu Daniela Nădăban, psiholog clinician şi psihoterapeut, vrem sa oferim crestinilor din Arad un ajutor in lumea sec XXI. In acest scop avem o rugaminte: fara a va implica in vreun fel, va rugam raspundeti urmatoarelor intrebari. Acestea au scopul de a ne ajuta sa stabilim cateva detalii pt seminarul ce-l pregatim.

  1. Care credeti ca ar fi cea mai potrivita zi din saptamana pentru un seminar?
  2. Ce preferati: 

 a) 1 ora 30 minute de seminar concentrat sau

b) 2 ore 30 minute lejere

  1. Care sunt orele cele mai potrivite pentru o astfel de activitate? 
  2. Care din urmatoarele teme vi se par mai atractive? Indicati ordinea preferintei: 1 pentru cea care este preferata, 2- pt tema care va starneste interesul, dar mai puteti astepta, si cu 3- tema care este cea mai putin preferata din cele trei).

1. Sexualitate in familia crestina din secolul XXI

2. Politica si finante in familia crestina din sec. XXI

3. Ce mostenire lasam urmasilor nostri in sec. XXI

Menţionăm că aceste întîlniri nu se află sub umbrela unei organizaţii sau biserici, fiind rodul propriilor noastre preocupări.

Va multumim pt cooperare tuturor celor care ne-ati raspuns la intrebari.