Un alt fel de introducere în Istoria Bisericii Universale


Ce bine ar fi fost dacă unuia dintre primii creştini ar fi avut ideea să consemneze ce s-a întîmplat de la intrarea pe scenă a lui Isus Cristos. Dar nici unul dintre ei n-a avut această idee sau chiar dacă ar fi avut-o nu prea ştia ce şi cum să o pună în aplicare. Semn, din nou, că nimeni nu avea impresia că formula 12+1 avea să devină după cîteva secole cea mai mare instituţie din lumea ,,civilizată,” înlocuind mai apoi din mers cel mai tare imperiu, însuşindu-şi practic ambele capitale, Roma la vest şi Constantinopolul la est.

În lupta lor cu erezia, gnosticismul şi cultul imperial creştinii nu au pretins că sunt superiori, nici că vor avea cîndva soarta imperiului sau a lumii în mîini. A muri pentru Cristos era mult mai important decât a stăpîni pentru el sau pentru biserică. De aici lipsa de proprietăţi a bisericii, instituţia care va deveni atât ortodoxă, cît şi catolică, universală.

Pe lîngă lipsa de proprietăţi nu pot să nu mai amintesc lipsa funcţiilor plătite, a hainelor speciale pentru cei ce aveau o importanţă mai mare decât credinciosul de rînd, adică diaconii, presbiterii şi episcopii.

Dincolo de discuţia cu privire la diferenţa sau asemănarea, chiar identitatea între aceste poziţii, rămîne de văzut şi explicat cum într-o biserică asemănătoare, dar în acelaşi timp diferită de sinagogă, a apărut o nouă clasă de creştini, preoţii. Aceasta ar fi cu atît mai interesant de explicat cu cît în iudaism preoţii nu existau în sinagogi, ci doar la Templu.

Cu atît mai interesant este acest lucru, cu cît Isus Cristos, cei doisprezece apostoli şi Pavel nu au recomandat adoptarea unui oficiu, a unei astfel de slujbe. Ironia este că după dispariţia Templului şi a preoţilor iudei, acelaşi oficiu a apărut în creştinism. Ciudat, nu?

Majoritatea autorilor vreunei cărţi de istorie a bisericii filtrează istoria prin prisma denominaţiei din care fac parte. Ar fi hilar să pretind că eu nu fac parte din aceeaşi categorie, dar dincolo de această asumare, este necesară evidenţierea faptului că fiecare autor încearcă să explice sau să impună trăsăturile specifice bisericii lui încă de la întemeiere. Astfel pentru catolici Petru a fost şi este încă primul papă. Evanghelicii se consideră urmaşii ucenicilor lui Isus Cristos, chiar dacă nu există o legătură fizică directă între aceştia şi ei.

Ortodocşii, şi nu numai ei, spun că între apostoli şi ei există o succesiune neîntreruptă de episcopi încă de la apostolul Andrei (acelaşi lucru îl pretinde şi Biserica Ortodoxă din Ucraina), existînd astfel o legătură spirituală manifestată prin „ungerea” în scaun. Probabil că şi charismaticii ar trebui să tresalte la această veste, dacă tot fac caz de ungere, după cum şi penticostalii, avînd în vedere că biserica lor se numeşte şi apostolică.

Pretenţia acestei succesiuni, reală sau închipuită contrazice însă succesiunea din genealogia lui Isus Cristos în care sunt incluşi unii/unele ce nu făceau parte inițial din poporul lui Dumnezeu. Deci nu legătura fizică, atingerea sau moştenirea directă contează atît de mult, ci duhul, spiritul, atitudinea sau simţirea inimii care a dus la acceptarea Duhului şi la înfierea venită prin Isus Cristos, de la Dumnezeu Tatăl.