Istoria Bisericii Universale: o lungă trecere în revistă (1)


Există foarte puţine surse independente care atestă începuturile Bisericii. Dependenţa începuturilor de scriptura oficială a aceleiaşi instituţii pune mari semne de întrebare din partea celor care pretind probarea fiecărei afirmaţii făcută în urmă cu aproximativ 2000 de ani. Nu trebuie însă să uităm că la vremea aceea scrierile apăreau peste noapte fără să se facă proba că persoana ce îşi atribuie lucrarea este identică şi cu cea care a conceput-o şi a scris-o.

Asta într-un timp în care apocrifele şi pseudogrifele nu erau prea rare. Dar dincolo de veridicitatea sau lipsa de veridicitate a documentelor creştine, răspîndirea şi dezvoltarea creştinismului nu a fost un accident, ci ceva generat de impulsul iniţial al liderului de marcă ce a fost Isus Cristos (indiferent de care este grafia numelui său), cel care era Fiul lui Dumnezeu, Mesia evreilor şi Mîntuitorul lumii.

În ciuda insuccesului aparent înregistrat de mişcarea sectară, după circa trei ani şi jumătate de „management” şi învăţămînt tutorial în care sunt implicaţi cei 12 ucenici, apostoli sau discipoli mai apropiaţi, Big Bangul mişcării se produce undeva între pogorîrea Duhului sfînt peste ucenici la Rusalii şi împrăştierea cauzată de moartea violentă a lui Ştefan.

Din nou se întîmplă ceva diferit de Templu: pe cînd tot VT spune veniţi la Ierusalim, aduceţi la Templu primele roade, etc., NT spune exact contrariul: „Mergeţi în toată lumea!” Dacă în iudaism era vorba de o implozie spre Ierusalim (ce va fi copiată de Muhammad), evenimentele menţionate puţin mai devreme au dus la o explozie care nu s-a oprit nici măcar în timpurile moderne.

Cu atît mai de neînţeles sunt însă îndemnurile repetate ale unor lideri creştini care se raliază imperativelor VT cerîndu-le credincioşilor să aducă la Biserică (înţelegînd prin aceasta clădirea în care cei credincioşi se adună pentru închinare comună) primele şi cele mai bune roade.

Poate şi din această cauză Biserica nu mai este, nu mai face sau nu mai este înţeleasă că este acea instituţie care a fost intenţionată de Dumnezeu pentru mîntuirea oamenilor, nu pentru îmbogăţirea unora dintre ei sau pentru încîntarea acestora. Ca urmare, definiţia Bisericii dictează nu numai modul cum aceasta funcţionează şi acţionează, ci şi cum este percepută de cei care nu sunt creştini.

În caz că această definiţie face abstracţie de esenţa Bisericii descrisă în NT şi nu mai are legătură cu ceea ce a spus şi făcut Isus Cristos, ea va fi percepută ca un instrument de manipulare a unui lider, a unor lideri, a unor interese de partid sau de stat, în slujba unei familii, a unui individ sau a unei ideologii. Deraierea de la liniile trasate de NT face ca Biserica să fie o caricatură sau chiar să dispară.

Lupta pe care a dus-o Biserica pentru a supravieţui în primele trei secole nu se limitează însă la respectarea unor percepte, a unor dogme sau a unui crez. Lucrurile n-au avut un caracter pur mecanic, cauză-efect, Biserica nefiind o organizaţie sau o instituţie ce urma un lider dispărut spre un obiectiv ce va fi atins prin trasarea de sarcini, atribuiri de roluri şi exercitarea unui sistem de recompense-pedepse în viaţa aceasta şi în cea viitoare. Biserica sau poate mai corect, cel puţin pînă la un moment dat, Bisericile s-au confruntat cu probleme variate, complexe, dificile şi de ce nu, mortale. Oricare dintre acestea ar fi putut duce foarte uşor la dispariţia ei prin dispariţia mesajului, a ortodoxiei sau chiar prin dispariţia fizică.

Iudaismul, gnosticismul, ereziile şi cultul imperial au fost cele mai mari ameninţări la adresa unei „poveşti” care pretindea că liderul executat nu numai că a înviat, ci s-a ridicat la cer.

Dar, în ciuda tuturor ameninţărilor, şi aş spune eu, în ciuda tututor factorilor extrem de favorabili uneori, Bisericile au dus mai departe mesajul şi în cele din urmă au demonstrat superioritatea credinţei în Isus Cristos. Indiferent cît de mare sau de mic a fost numărul martirilor, a celor care au abjurat sau a celor care s-au ţinut tari în credinţă, Bisericile au dovedit că dincolo de acuzaţiile nefondate referitoare la ceremonii incestuoase, canibalice, ilogice, stupide, secrete sau absurde şi a pretenţiilor exclusiviste de a fi deţinătoarea unică a Adevărului, au existat multe motive pentru care civilizaţia greco-romană să o accepte, să o adopte şi să încerce să o perfecţioneze şi să o acapareze.

Bisericile devin destul de repede o Biserică unică, nelăsînd loc pentru variante ale originalului, făcîndu-l pe unul dintre primii teologi să afirme că nu poţi să-l ai pe Dumnezeu ca tată dacă nu ai Biserica ca mamă. Cam tot în aceeaşi perioadă se mai afirma că nu există mai multe Biserici, Biserica este una. Sau faci parte din „adevărata” Biserica sau nu eşti mântuit.

În ziua de azi e greu de argumentat un astfel de caz. Dar tot în acea perioadă s-a mai spus, în condiţii destul de „hot”, că episcopul Romei este primul dintre egali (primo inter pares), toţi episcopii fiind egali între ei. În fine, odată cu decretul de la Milano, Bisericile au drepturi egale cu celelalte culte din Imperiul Roman, şi încetează persecuţiile oficiale. Curînd după aceasta creştinismul se complică, Biserica donatistă din Africa de Nord simţind pe pielea ei ce înseamnă ca o Biserică cu sprijin imperial să persecute o biserică care voia să fie independentă faţă de compromisul cu puterea.

În finalul a trei sute de ani de existenţă lumea a recunoscut că Biserica e superioară, dar oare tocmai de asta avea nevoie Biserica?

3 comentarii la “Istoria Bisericii Universale: o lungă trecere în revistă (1)

  1. „Cu atît mai de neînţeles sunt însă îndemnurile repetate ale unor lideri creştini care se raliază imperativelor VT cerîndu-le credincioşilor să aducă la Biserică (înţelegînd prin aceasta clădirea în care cei credincioşi se adună pentru închinare comună) primele şi cele mai bune roade.”
    Imi aduc aminte de prima aberatie pe care am vazut-o in biserica atunci cand m-am pocait: evanghelizarea la adunare. In loc sa se iasa in lume cu adevarul, crestinii erau rugati sa-si invite rudele, prietenii, vecinii la adunare ca sa auda Evanghelia. Nu era „Mergeti in toata lumea” ci „Aduceti toata lumea la biserica”!
    Dureri de cap …

  2. Niciodata statul – de fapt puterea care diriguieste statul vremelnic nu se va apropia de Biserica decat cel mult din motive de instrumentalizare motive oportuniste de a beneficia de influenta pe care aceasta inca o mai are asupra societatii. XIX incoace inseamna o istorie de lungi abuzuri expropieri prigoniri ale ierarhilor verticali intruziuni in modul in care se face slujba sau in tipul de pictura folosit restrangerea samavolnica a monahismului influentarea in vederea adoptarii unor reforme seculariste etc. Statul este gelos in principal fara sa mentionam agenda secularista de prea multe ori aflata la putere pentru doua lucruri pe care le detine Biserica influenta sociala si proprietatile materiale.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s