La riva bianca, la riva nera


La vremea cînd a ieşit această piesă, ce încă îmi mai face piele de găină, avem un prieten  cu doi ani mai mare, Crişan Lucian, ce era elev la Liceul Militar din Cîmpina.  

Luci, în amintirea vremurilor de demult!

Dependenţa


Chiar dacă nu recunoaştem, cam toţi suntem dependenţi de ceva sau de cineva. Unii mai mult, alţii mai puţin. În ceea ce mă priveşte aş putea să-l parafrazez pe apostolul Pavel care zicea, Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei dependenţi”, dintre care cel dintâi sunt eu„.

Nu o să vă povestesc despre dependenţele mele din copilărie, adolescenţă, etc., etc. Sunt sigur că nu vreţi să le aflaţi în detaliu, aşa după cum nu vreţi să vi se afle dependenţele dvs. Dar, la un timp, am devenit dependent de Cristos. Asta pare mai interesant, nu? Apoi am devenit dependent de Cuvînt. Ei na! Cine n-a devenit??? Şi cum era şi firesc, am devenit dependent de oameni. Nu de toţi, doar de anumiţi oameni.

După cîţiva ani prima dependenţă mi-a atras atenţia că cea de-a treia nu e tocmai bună, chiar dacă mie aşa mi se părea. N-am prea luat în serios semnalele. Apoi mi-a mai tras nişte semnale de m-a durut nu alta!

Am văzut că oamenii nu sunt altceva decît oameni şi asta m-a făcut să fiu mai îngăduitor şi cu mine. Dar tot nu m-a vindecat. M-am fript, cam tare, dar am răbdat.

Apoi am devenit dependent de teologie. O altă greşeală. Veţi spune că una bună. Hai că-i bună! Cu asta m-am cam lămurit repede, dar totuşi era prea tîrziu (amatorilor de sfaturi gratuite, să mă contacteze dacă au şi ei probleme din astea). Pare un paradox, dar cu toate astea, nu e.

Apoi am revenit la vechea dependenţă, cea de oameni, căci, nu-i aşa, omul sfinţeşte biserica. Parcă citez din apocrife! Cu asta a durat, ceva mai mult, şi a dat o dependenţă și mai mare. Cum să nu dea dacă te duci „distrus” la omul care are pîinea şi cuţitul şi el face un gest frumos, îţi dă o pîine, de exemplu. Dar asta nu face decît să dea o dependenţă mai mare de acel om, nu de Cristos. Ar fi trebuit să-l refuz. Dar eram cu cuţitul la os! Nu cuţitul lui, altul, dar la os. Puteam să-l refuz? Atunci nu am putut.

Ciudat. Cînd omul m-a ajutat instantaneu, de parcă era îngerul ce s-a coborît din cer, am rămas profund dependent, profund recunoscător şi profund subiectiv. Pe moment nu am înţeles ce s-a întîmplat.

Apoi mi-a picat fisa: mă făcea dependent de el, nu de Cristos. Tot atunci am înţeles de ce unele „resurse” se plasează apropiaţilor, liderilor, celor în poziţie strategică. Unii zic că este o dependenţă americană pentru că ei au venit cu ideea că dacă liderii bisericilor vor fi influenţaţi, atunci şi biserica va fi influenţată.

Bun în teorie, rău în practică: dependenţa dă dependenţă. În primul rînd, înaintea lor au fost alţii (cei care au botezat popoare întregi pentru că s-a botezat regele sau căpetenia lor – bulgarii şi ruşii au păţit aşa- vezi Africa şi ce s-a ales de ea). Și ajungi să crezi ceva greșit: cînd ajungi la firimiturile ce cad de la masa stăpînilor ai impresia că acestea cad direct din cer! Ce iluzie! Cădeau din buzunarele lui şi dădeau dependenţă. Atîta tot!

Aşa că dependenţa de oameni nu e bună pentru că duce la accentuarea dependenţei.

În urmă cu ceva ani un fost prieten a ajuns atît de dependent de un alt fost prieten, încît au devenit prieteni. Sună bine, nu? Eu am fost prieten cu amîndoi, dar acum nu mai sunt dependent. Ce m-o fi apucat? Am primit nişte sfaturi de bun simţ de la un necreştin.

Hm!

Insensibilule!- mă veţi apostrifa.

Hai că trec peste asta. De exemplu, mi-a spus că nu trebuie să le fiu niciodată recunoscător celor care mă angajează că m-au angajat. N-am înţeles, dar după ce m-am gîndit mai bine, am „realizat”. Angajatorul, prieten sau ne prieten, te angajează ca să faci ceva, ceva din care el trage unele foloase. E adevărat? Mie mi se pare că da. Am lucrat, el şi-a atins obiectivul, ne-au ales cu plata. Am lucrat din răsputeri, iar el a beneficiat de pe urma muncii noastre.

Corect? Cred că da.

De ce să-i mai fi şi recunoscător pentru asta? Ceea ce eu ştiu să fac nu depinde de el, depinde de mine. Atunci cînd plec de la el nu las acolo tot ce sunt şi ştiu să fac. Dimpotrivă, acolo unde mă duc pot să fac cel puţin cît am făcut pînă atunci, ba poate şi mai mult. Şi în plus mă vindec de dependenţă, boala comunismului şi a bisericilor româneşti de la oraşe şi sate.

Am fost şi martorul unor dependenţe duse la extrem: unii s-au cameleonizat, ba chiar au devenit clone. Nu ştiu cum de şi-au pierdut adeneul propriu! Domnul să-i elibereze şi să le dea curaj, personalitate independentă şi  caracter. Vorba unuia mai bătrîn mai deştept ca noi toţi la un loc: veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.

Adio dependenţă! Am rupt lanţul!

PS În toate relaţiile care le-am avut am făcut în aşa fel încît omul să NU fie dependent de mine. Nu de alta dar nu sunt (printre altele) infailibil.

„Ce-ar face Google?” Cine e anticristul? Cînd revine Cristos?


Să vă spun sincer nu prea mă interesează ce face goagle şi nici ceea ce va face în viitor. Pentru că nu ne învîrtim în acelaşi cercuri. Dar cu toate acestea mă afectează ceea ce a făcut şi va face Google. Titlul postului nu este altceva decît titlul cărţii lui Jeff Jarvis, de acum o carte veche despre Internet ce a primit în 2008 distincţia de „Cea mai bună carte despre Internet.”  Iarăşi, dacă e din 2008 în termenii Internetului au trecut …veacuri. Nu am terminat cartea, dar trebuie să spun că am găsit cîteva lucruri bune care vor lovi mai repede sau mai tîrziu (să sperăm că nu niciodată!) ţara noastră. De exemplu, va declanşa reacţia publică la prostie, furt, minciună, aberaţie şi altele de acest gen. Sper că în viitor Internetul o să îşi spună cuvîntul nu numai în numărul de infracţiuni cu autori români, ci şi în modificarea reacţiei faţă de politică, biserică, societate în general.

În deschiderea cărţii există un capitol care poartă tot titlul cărţii şi care printre multe lucruri pe care le-a schimbat Google şi care sunt de bun augur, Jeff Jarvis menţionează ceva ce de fapt există de cînd există omul, dar nu s-a manifestat la talie mondială, atît de rapid, atît de tranşant şi nu a creat un curent de opinie tot mai bine imprimat în conştiinţa omului actual. Enumerînd cîteva dintre noile reguli aplicate de Google, numite „regulile unei noi ere”, Jarvis zice, bineînţeles cu alte cuvinte: „Omul, consumatorul vrea să deţină controlul, să se vadă că el contează, să facă ce-i place.” Cu alte cuvinte masele vor să se exprime, să se vadă puterea democraţiei, ceva ce totdeauna am vrut să facem, dar nu am prea putut. Democraţia este creată de Google printr-o modalitate nouă. Iluzia democraţiei comuniste, care funcţiona doar cu lideri autoritari, sau cea liberală care mimează democraţia dar îndepărtează masele de obiectul democraţiei, deţinerea puterii şi impunerea voinţei, nu mai satisface. Nu mai poate fi nimeni convins de existenţa unor despoţi luminaţi, devreme ce mai toţi au ajuns paranoici, după cum nimeni nu mai poate fi speriat cu bau-baul unui zeu atotputernic ce ar interveni direct ca să, de exemplu, curme un al treilea război mondial, un cutremur cu magnitudinea 9,1 pe scara Richter, lărgirea găurii de ozon sau plimbarea de-aiurea a unuia sau mai multor nori radioactivi prin atmosfera noastră încălzită şi poluată. Cu toate astea, dincolo de scenariile fataliste sau oportuniste, se poate întrevedea cum în curînd Google (sau orice serch-engine asemănător, dar şi superior lui) va putea acţiona şi în sens invers: nu numai de la utilizatori la Google, ci de la Google la utilizatori. Este acelaşi procedeu de hipnoză utilizat de şarpe în grădina Edenului, de mangustă la prinderea cobrei şi de deştepţi la prinderea fraierului la alba-neagra. După ce te obişnuieşti cu o anumită mişcare, idee, etc., intervine o schimbare care te face să nu mai deţi controlul, ci totul să fie exact pe dos şi să …pierzi. Celălalt deţine controlul. Şi atunci te-a înhăţat, nu mai scapi pentru că tu te cramponezi de vechile reguli care de fapt nu mai sunt respectate.

Duminica asta la biserică (da, încă mai merg la biserică), am auzit că anticristul e aici, e el, e la Roma, e …papa! Clar, direct, convins, verde în faţă! Dacă Luther nu o lua razna (ca să mă exprim aşa), de unde am fi ştiut noi asta? Dacă Miller şi White ar fi stat în banca lor, poate papa ar fi scăpat de stigmat şi şi-ar fi văzut el liniştit de biserica lui tot mai mică. Dar aşa? Ei, destul şi cu anticristul şi cu Google. Am devenit confuz, aproape că nu mai înţelegeţi nimic, şi e firesc, pentru că în ultimele zile vor fi atîtea lucruri de neînţeles, încît poate tocmai eu am declanşat fenomenul „ultimelor zile”. Dar să nu mă dau grande, nici Prince, nici Maicăl Gecsăn, că nu garantez că la ora actuală nu i-o fi poftă după picătura aia de apă pe limba care a scăpat de atîtea modificări în beneficiul nasului său tip pinochio mark MCLII.

Deci, Jarvis, ceea ce face Google a făcut omul de milenii, nimic nou, eventual vechi şi de o calitate mai slabă. Deci, oameni, atenţie cu Google, s-ar putea să vi – ni se pregătească o mare surpriză. Şi în final, mărturisesc smerit că nu ştiu cine e anticristul nici nu cunosc data la care se va întoarce Cristos. Cu toate astea citîndu-l din memorie, ah, această memorie ce a ajuns şi pe feisbuc, după cum spunea proful meu de ente şi alte cîteva discipline inventate ca să stea la elbisi că era aşa de bun, dar era american, „Că n-o fi ştiut Fiul? Avea Isus ăsta un simţ al umorului domle…”

PS Nu eu au am pictat chestia aia cu coarne din deschidere 🙂