Dependenţa


Chiar dacă nu recunoaştem, cam toţi suntem dependenţi de ceva sau de cineva. Unii mai mult, alţii mai puţin. În ceea ce mă priveşte aş putea să-l parafrazez pe apostolul Pavel care zicea, Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei dependenţi”, dintre care cel dintâi sunt eu„.

Nu o să vă povestesc despre dependenţele mele din copilărie, adolescenţă, etc., etc. Sunt sigur că nu vreţi să le aflaţi în detaliu, aşa după cum nu vreţi să vi se afle dependenţele dvs. Dar, la un timp, am devenit dependent de Cristos. Asta pare mai interesant, nu? Apoi am devenit dependent de Cuvînt. Ei na! Cine n-a devenit??? Şi cum era şi firesc, am devenit dependent de oameni. Nu de toţi, doar de anumiţi oameni.

După cîţiva ani prima dependenţă mi-a atras atenţia că cea de-a treia nu e tocmai bună, chiar dacă mie aşa mi se părea. N-am prea luat în serios semnalele. Apoi mi-a mai tras nişte semnale de m-a durut nu alta!

Am văzut că oamenii nu sunt altceva decît oameni şi asta m-a făcut să fiu mai îngăduitor şi cu mine. Dar tot nu m-a vindecat. M-am fript, cam tare, dar am răbdat.

Apoi am devenit dependent de teologie. O altă greşeală. Veţi spune că una bună. Hai că-i bună! Cu asta m-am cam lămurit repede, dar totuşi era prea tîrziu (amatorilor de sfaturi gratuite, să mă contacteze dacă au şi ei probleme din astea). Pare un paradox, dar cu toate astea, nu e.

Apoi am revenit la vechea dependenţă, cea de oameni, căci, nu-i aşa, omul sfinţeşte biserica. Parcă citez din apocrife! Cu asta a durat, ceva mai mult, şi a dat o dependenţă și mai mare. Cum să nu dea dacă te duci „distrus” la omul care are pîinea şi cuţitul şi el face un gest frumos, îţi dă o pîine, de exemplu. Dar asta nu face decît să dea o dependenţă mai mare de acel om, nu de Cristos. Ar fi trebuit să-l refuz. Dar eram cu cuţitul la os! Nu cuţitul lui, altul, dar la os. Puteam să-l refuz? Atunci nu am putut.

Ciudat. Cînd omul m-a ajutat instantaneu, de parcă era îngerul ce s-a coborît din cer, am rămas profund dependent, profund recunoscător şi profund subiectiv. Pe moment nu am înţeles ce s-a întîmplat.

Apoi mi-a picat fisa: mă făcea dependent de el, nu de Cristos. Tot atunci am înţeles de ce unele „resurse” se plasează apropiaţilor, liderilor, celor în poziţie strategică. Unii zic că este o dependenţă americană pentru că ei au venit cu ideea că dacă liderii bisericilor vor fi influenţaţi, atunci şi biserica va fi influenţată.

Bun în teorie, rău în practică: dependenţa dă dependenţă. În primul rînd, înaintea lor au fost alţii (cei care au botezat popoare întregi pentru că s-a botezat regele sau căpetenia lor – bulgarii şi ruşii au păţit aşa- vezi Africa şi ce s-a ales de ea). Și ajungi să crezi ceva greșit: cînd ajungi la firimiturile ce cad de la masa stăpînilor ai impresia că acestea cad direct din cer! Ce iluzie! Cădeau din buzunarele lui şi dădeau dependenţă. Atîta tot!

Aşa că dependenţa de oameni nu e bună pentru că duce la accentuarea dependenţei.

În urmă cu ceva ani un fost prieten a ajuns atît de dependent de un alt fost prieten, încît au devenit prieteni. Sună bine, nu? Eu am fost prieten cu amîndoi, dar acum nu mai sunt dependent. Ce m-o fi apucat? Am primit nişte sfaturi de bun simţ de la un necreştin.

Hm!

Insensibilule!- mă veţi apostrifa.

Hai că trec peste asta. De exemplu, mi-a spus că nu trebuie să le fiu niciodată recunoscător celor care mă angajează că m-au angajat. N-am înţeles, dar după ce m-am gîndit mai bine, am „realizat”. Angajatorul, prieten sau ne prieten, te angajează ca să faci ceva, ceva din care el trage unele foloase. E adevărat? Mie mi se pare că da. Am lucrat, el şi-a atins obiectivul, ne-au ales cu plata. Am lucrat din răsputeri, iar el a beneficiat de pe urma muncii noastre.

Corect? Cred că da.

De ce să-i mai fi şi recunoscător pentru asta? Ceea ce eu ştiu să fac nu depinde de el, depinde de mine. Atunci cînd plec de la el nu las acolo tot ce sunt şi ştiu să fac. Dimpotrivă, acolo unde mă duc pot să fac cel puţin cît am făcut pînă atunci, ba poate şi mai mult. Şi în plus mă vindec de dependenţă, boala comunismului şi a bisericilor româneşti de la oraşe şi sate.

Am fost şi martorul unor dependenţe duse la extrem: unii s-au cameleonizat, ba chiar au devenit clone. Nu ştiu cum de şi-au pierdut adeneul propriu! Domnul să-i elibereze şi să le dea curaj, personalitate independentă şi  caracter. Vorba unuia mai bătrîn mai deştept ca noi toţi la un loc: veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.

Adio dependenţă! Am rupt lanţul!

PS În toate relaţiile care le-am avut am făcut în aşa fel încît omul să NU fie dependent de mine. Nu de alta dar nu sunt (printre altele) infailibil.

5 comentarii la “Dependenţa

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s