LBC-LST (7)


Cum pe vremea BA-ului nu existau încă celulare, fiecare student făcea de serviciu la telefonul din holul de la etajul I, cam de două ori pe trimestru. Aşteptai, răspundeai la cele două telefoane publice şi preluai mesajul sau te duceai şi căutai studenta sau studentul respectiv. Asta între orele 18 şi 21. În rest mai existau acţiuni sporadice la care se căutau voluntari. O dată m-am dus cu cîteva scrisori din partea şcolii la vecinii „noştri” ca să îi anunţăm că în zilele următoare se vor face lucrări şi va fi zgomot, ne cerem scuze. Era o plimbare după masa de prînz. În rest nimeni nu ne-a pus să cărăm ceva, să curăţăm zăpada, să spălăm pe jos sau pe sus, să facem cor, să umplem capela că vin „sponsorii” sau ceva de genul ăsta. Era o lume liberă nu numai în cuvînt, ci şi în faptă. Exista doar presiunea de a studia, de a citi, de a nu te face de rîs şi de a nu face notă discordantă.

Examenele veneau şi treceau, la fel şi eseurile şi seminariile. Citeam ca apucaţii, căutam cărţile prin bibliotecă adulmecîndu-i pe cei care nu le restituiau la timp şi ne împiedicau să ne scriem eseurile.

Apoi în ultimul trimestru urma o perioadă de două săptămîni pentru recapitulare, apoi examenele. Recapitularea materiei ţi-o făceai singur, nu existau cursuri pentru aşa ceva, dar te puteai asocia cu alţi 4-5 studenţi şi pe baza subiectelor date în anii precedenţi (care stăteau cuminţi în biblioraftul cu examene din bibliotecă) și puteai să concepi o temă asemănătoare. În loc ca fiecare să conceapă 4-5 fiecare concepea una şi apoi se făcea schimb. Echitabil, mai ales că făceai economie de timp.

Eu nu am recurs la astfel de grupuri, aşa că preferam să îmi organizez materialul singur. Era o metodă eficientă, pentru că în afara eseurilor şi a seminariilor din cursul trimestrului nu reuşeam să învăţ mare lucru. E drept că nici nu făceam mari eforturi în direcţia asta.

Într-una dintre zilele în care învăţam cu geamul deschis, pe la ora 11 dimineaţa, aud voci de bărbat jos, între gardul şcolii şi clădire. Mă uit şi ce văd? Cam cinci-şase studenţi, unii din an cu mine, alţii din ani mai mari, încărcaţi cu găleţi pline cu apă. Au tras în mine cu un pistol cu apă, dar nu m-au atins, geamul interpunîndu-se între noi. Mi-au făcut semn să tac din gură, dar curios să aflu ce se va întîmpla, am coborît din cameră, am traversat biblioteca şi m-am căţărat pe scara de incendiu ce ieşea la etajul întîi al bibliotecii unde uşa era deschisă din cauza căldurii. Studenţii se grupaseră la baza bibliotecii gata de atac în direcţia terenului de tenis, unde pe două terenuri diferite jucau tenis de cîmp două studente din anul II şi Graham McFarlane, proful de etică şi cristologie  şi proaspăta sa soţie. Studenţii au atacat, fetele au fugit în colţul terenului ţipînd cu mîinile sus, dar studenţii s-au îndreptat spre prof şi i-au tras un duş pe cinste. Am rămas mască! În orice şcoală românească întreg grupul ar fi fost imediat exmatriculat. Aici Graham s-a dus să se schimbe şi a făcut abstracţie de eveniment, băieţii din Aldis (aşa se numea pavilionul unde erau cazaţi) avînd o rîcă mai veche cu el din vremea cînd el nu era încă căsătorit, dar care era la nivelul glumelor, unele mai bune, altele mai lichide. L-am întrebat ce o să le pregătească, dar Graham, dînd dovadă de o detaşare totală, mi-a răspuns foarte prozaic: „Nothing.” Să pici pe jos! A fost o lecţie pe care am ţinut-o minte restul vieţii: niciodată nu am urmărit un student, indiferent de motivele mele sau ale lui. Cine a picat, a picat că nu a ştiut, cine a trecut, a trecut pe ştiinţă sau prin har. Nu m-a interesat să primesc nimic de la nimeni (cu toate că au existat tentative), după cum n-am dat nimic nimănui. În cei trei ani de BA nu am auzit ca cineva să fi copiat sau să fi avut fiţuică, după cum nu ştiu ca cineva să fi fost dat afară din examen pentru că a şoptit. La fel şi în cazul eseurilor. Nimeni nu a fost prins plagiind.

Nu acelaşi lucru pot să îl mărturisec despre şcolile din România pe la care m-am perindat, mai ales în ultimele două, unde etica învăţatului, a scrierii eseurilor şi a dării unui examen era înfiorătoare. La o şcoală catalogată ceva mai tîrziu liberală standardele erau creştine, pe cînd la o şcoală creştină, garantată de prezenţa Duhului Sfânt standardele erau absolut libertine. Ciudat!

Prima vacanţă de vară a venit puţin mai tîrziu, datorită faptului că biletul de avion a sosit mai tîrziu. Crezînd că mă scald în bani responsabilul cu biletele nu avea de gînd să îmi dea unul. Eu făcusem grava greşeală de a-l întreba dacă în caz că îmi iau maşină o să îmi plătească benzina dus-întors. Plănuiam să merg în misiune în Franţa şi să îmi iau de acolo (din bursa economisită) un R 12 sau ceva asemănător. Am găsit în Londra o Lada 1200 albă cu 180 de lire sterline negociabil, dar asigurarea era înfiorătoare, depăşind cu mult costul maşinii. Pe la jumătatea trimestrului al treilea şcoala ne-a spus că mai trebuie să primim bursa pe trimestrul doi şi trei, aşa că am devenit brusc „bogat”. Pentru mine era o adevărată avere, niciodată neavînd atîţia bani.

Chiar am mers pe la ambasadele Germaniei, Beneluxului şi Franţei, unde am renunţat, avînd în vedere ce scumpă era viza şi că mai trebuia să plătesc o traversare dublă cu feribotul, pe „continent”. După circa o lună de stat în estul Londrei, am plecat la Bucureşti cu Taromul şi apoi la Arad cu Dacia tatălui meu ce mă aşteptase la Otopeni. O altă lume, o altă civilizaţie. Ajuns în Arad, m-am pomenit la farmacie că vorbesc în limba engleză. Era straniu, nu spuneau bancuri românii care uitaseră limba. Era firesc, gîndeam în engleză, vorbeam în engleză.

Toamna am luat-o în sens invers fiind bucuros că începe din nou şcoala. Anul II promitea, mai ales că apăruseră Gina şi Petrică Bulica şi Silviu Rogobete cu soţia, toţi din Timişoara. Familiştii însă nu erau cazaţi în campus, ci unii în Pinner, relativ aproape de şcoală. Am început activitatea de la penitenciarul din Bovingdon. A sosit şi Alex Neagoe din Ţara Galilor şi Cristi Sigheartău din Vulcan (venit pe o altă filieră) în anul I.

Ali Tariq şi Benazir Bhutto, între „Ciocnirea fundamentalismelor. Cruciade, jihaduri şi modernitate” şi „Reconcilierea. Islamul, democraţia şi Occidentul.”


Hans Kung spune în cartea sa “Global Responsibility”, că nu poate exista “pace între naţiuni fără să existe pace între religii”.

Tariq Ali, provine dintr-o familie de moşieri pakistanezi (Punjab). El mărturiseşte că este ateu, dar dincolo de ateismul declarat se poate observa un apologet al islamului. Spre deosebire de occidentali care se leapădă de orice fel de credinţă cu excepţia ateismului, Tariq nu poate fi acuzat că este ateu convins, ci doar că este ateu declarat în care sălăşuieşte cultura islamului pe care o apără contra tuturor celor care o atacă: imperialişti de tot felul, extremişti religioşi islamici sau creştini, lideri politici (de dreapta mai ales) cu interese pe termen scurt sau lung. De obicei ateii occidentali nu apără creştinsimul, fiind eventual doar naţionalişti, dar Tariq nu se încadrează în această categorie din ce în ce mai largă, el criticînd doar islamul de tip arab, catalogîndu-l ca naţionalism şi susţinînd naţionalismul de stînga în detrimentul celui de dreapta. Printre toate cîte le spune, şi credeţi-mă spune multe, Tariq susţine că în islam nu există cler ca în creştinism. Aici probabil trebuie să îi dăm dreptate, că nici la noi nu există, în principiu, dar ce mai contează un principiu vechi cînd trebuie să respectăm alte cîteva mii mai noi. Tot el se declară umanist, aducînd vorba de mulahii batjocoriţi de musulmanii copilăriei sale, de folclorul local. Şi aici stăm bine, şi noi ne batjocorim popii şi papii. Tariq este stabilit în Marea Britanie şi căsătorit cu o britanică, ceea ce nu îl califică ca fundamentalist, dar faptul că scrie despre acest subiect nu îl califică în mod neapărat ca şi specialist în domeniu.

Benazir Bhutto (născută în Karachi, într-o familie de suniţi de origine kurdo-persană), era fiica cea mai mare a lui Zulfikar Ali Bhutto, fost prim-ministrului al Pakistanului, preşedinte al PPP (Partidului Popular din Pakistan), executat după un simulacru de proces, după lovitura de stat a generalului Zia-ul Haq. Prim-ministru de două ori, îndepărtată ca urmare a acuzaţiilor de corupţie încă nedovedite, Benazir îşi aminteşte de primii pantofi cu toc în vremea adolescenţei. Renunţarea la burka vine la doar o zi după ce a constatat că o sufoca, decizia fiind acceptată de tatăl său, deja general, urmată de renunţarea mamei sale. Harvard şi Oxford au fost două universităţi de prestigiu care au marcat personalitatea sa, după cum şi Occidentul a imprimat dorinţa de libertate, democraţie şi adevăr. Rămas văduv după asasinarea soţiei sale Benazir Bhutto, Asif Ali Zardari este la ora actuală preşedintele Pakistanului. Reconcilierea se deschide cu marşul triumfal marcat de atentatul ce a curmat viaţa a zeci de oameni în ziua cînd Benazir se reîntoarcea în Pakistan în vremea regimului generalului Musharraf. În ciuda acestui atentat şi a tuturor ameninţărilor Benazir îşi pune întrebarea „Este inevitabilă ciocnirea civilizaţiilor?” încheind cu capitolul Reconcilierea. La vremea respectivă spera că acest lucru este posibil, dar nu a mai supravieţuit să vadă ce s-a întîmplat pentru că a fost asasinată la 27 decembrie 2007 într-un atentat combinat că bombă şi lunetişti.

Nu se poate să nu reacţionezi imediat la titlul cărţii lui Tariq, ce încă de pe copertă îţi atrage atenţia: cruciadele sunt plasate înaintea jihadurilor, cu toate că la început a fost… jihadul. Criticînd modernismul Tariq cade în păcatul postmodernismului. Într-o carte care face uz de date istorice, de propriile amintiri cu privire la evenimentele din Orient (cu precădere Pakistan, India şi Orientul Mijlociu), el inserează pasaje dintr-un roman care, prin definiţie, nu constituie o dovadă imparţială şi obiectivă referitoare la istorie, fiind expresia sentimentelor, crezului sau orientării(lor) scriitorului respectiv.

Dar, bineînţeles, care istorie mai e obiectivă în ziua de azi? Deci, Tariq distorsionează din start istoria pe care o prezintă, inserînd date care nu ar avea ce căuta într-un astfel de gen de carte. Apoi el face uz de Coran, o carte care a distorsionat istoria biblică și a pretins că este unica revelaţie nedistorsionată în detrimentul celei ebraice şi creştine. Perioada islamului arab expansiv din secolele 7-8 este idealizată, Carol Martel fiind menţionat ca „bastardul care a oprit expensiunea firească a islamului în Europa”.

„Povestea” lui Tariq se screme, ca să zic aşa, să atingă un obiectiv evident pentru toată lumea: antiteza dintre Occident şi Orient, cea dintre civilizaţia post-creştină şi cea islamică. Aruncate în oarecare ordine istorică, capitolele nu prea explică ce îşi propune, astfel că întreaga carte pare să fie o versiune pakistaneză de stînga a celebrei culegeri de basme orientale „O mie şi una de nopţi”! Ca să întărească această impresie, Tariq preia pretenţia Coranului, aceea de a fi singura şi ultima revelaţie nepervertită.

Cu toate acestea, scriind după apariţia eseului lui Huntington „Ciocnirea civilizaţiilor”, cartea nu aduce nimic nou, din contră, se foloseşte de un titlu devenit celebru. Tariq vrea să demonstreze că el nu acceptă  fundamentalism islamic sau creştin sau de altă factură. El îşi interpune propriile amintiri şi considerente în cadrul unui peisaj deja consacrat, mizînd pe cartea fricii. Pe aceiaşi carte a mizat Khomeini când a ocupat ambasada USA din Iran, fundamentaliştii islamici care s-au aruncat în aer cu bombe sau avioane şi Occidentul cînd a răspuns cu aceiaşi monedă.

Reconcilierea. Islamul, democraţia şi occidentul” scrisă de Benazir Bhutto şi apărută ceva mai tărziu decît cartea sa îndeamnă la meditaţie, şi de ce nu la o asumare a religiei în conformitate cu spiritul, nu cu litera ei. Spre deosebire de Tariq, pakistaneza Bhutto susţine o teză sensibil diferită, plecînd de la premize destul de asemănătoare. Lipsa de substanţă a lui Tariq se poate vedea mai ales la partea de teologie a islamului şi a creştinismului.

Beneficiari ai unei educaţii academice occidentale, cei doi autori cu două agende politice diferite ajung, în mod normal, la două concluzii diferite. Dar cu toate că Tariq are în mînă o carte de care trebuie să îţi fie frică, Bhutto pare să fie în avantaj. În finalul cărţii soţul şi copiii doamnei Bhutto scriu un cuvînt de încheiere:  „Această carte este despre tot ce ucigaşii ei nu au putut înţelege: democraţie, toleranţă, raţionalitate, speranţă, şi mai presus de toate, adevăratul mesaj al Islamului. Sau poate că au înţeles aceste lucruri şi s-au temut de ele, şi astfel s-au temut de ea. Ea a fost cel mai urît coşmar al fanaticilor. … Ne vom dedica viaţa transformării mesajului acestei cărţi în moştenirea ei, gîndindu-ne la viitorul unui Pakistan democratic. Şi suntem siguri că vom reuşi., fiindcă după cum spunea, „Timpul, dreptatea şi forţele istoriei sunt de partea noastră”. 

Tariq a fost deseori prezent pe micul ecran pentru a-şi susţine cauza. Dar, spre deosebire de Bhutto, care a murit pentru cauza pentru care a trăit, Tariq nici măcar nu reuşeşte să trăiască pentru cauza pentru care pretinde că o susţine. Tariq a scris o carte care se vinde pentru că a mizat pe frică, un sentiment instinctiv, primar, al fiecărei vieţuitoare, de la insectă la om. Bhutto a scris o carte ce face apel la valorile superioare ale omului ce transcend religia, fie acesta Islamul, creştinismul sau hinduismul. Ceea ce toată lumea poate înţelege, dar nu toată lumea poate accepta. „Coşmarul cel mai urît al fanaticilor” nu este pe gustul celui care vrea să pună în evidenţă fundamentalismul. Evident cei doi nu vorbesc aceeaşi limbă, cu toate că vorbesc despre acelaşi subiect. Dar pentru a înţelege Pakistanul şi pentru a ne face o imagine inteligibilă despre ceea ce se întîmplă acum în islam, ne lipseşte varianta militarilor şi a celor care sunt caracterizaţi fundamentalişti şi fanatici.

Adeptă a islamului, Benazir Bhutto pare mai în măsură să vorbească despre islam, decît Ali Tariq ce se declară ateu. Ali şi Benazir se ciocnesc la modul cum este interpretată perioada Bhutto, dar se aseamănă în mare parte la descrierea crizei ce a dus în final la apariţia statului Bangladesh. Cu toate acestea per ansamblu se remarcă deosebirea esenţială de perspectivă, hai să-i spunem la scară mai mare, strategică, în gîndire, faţă de Tariq care nu depăşeşte scara evenimentelor imediate, să zicem tactică. Amîndoi abordează terorismul islamic şi fac legătura dintre islam, masele manipulate, talibani, mujahedini şi interesele străine. Cu toate acestea, pe cînd Tariq joacă pe cartea teoriei conspiraţiilor în care totul se leagă tainic, el fiind singurul insaider care ne face cunoscut adevărul, Bhutto o joacă pe cea a idealurilor civilizaţiei superioare pentru care şi-a dat viața.

Care mesaj este mai veridic, care este cel care va cîştiga? Înclin să cred că schimbările declanşate recent în lumea arabă sunt cauzate mai degrabă de alternativa Bhutto, pentru care cineva este dispus să îşi dea viaţa, partizanii teoriilor conspiraţiei ascunzîndu-se pe sub paturi pentru a profita de pe urma sîngelui deja vărsat.