Sănătate? Sănătatea ţi-o dă Domnul! (1)


Cu toţii, mai puţin politicienii de la guvernare, ştim că sistemul de sănătate din România este pe cale de a sucomba. Sau poate că deja a facut-o şi ceea ce vedem este o fantomă a unui sistem care în urmă cu ani buni de zile „duduia” de …sănătate”! În ceea ce urmează voi încerca să expun cîteva dintre cele mai interesante şi înfiorătoare experienţa avute cu sistemul de sănătate, fără a le uita pe cele care m-au marcat „pozitiv”, cu toate că în sistem un astfel de termen îţi dă fiori de cele mai multe ori…

Nu ştiu care a fost experienţa mamei mele la naştere, dar trebuie să menţionez că spitalul din Lipova încă mai există. După mutarea la Arad, cel mai des am fost dus la Policlinica CFR şi la Policlinica de copii din Arad. Am fost internat de trei ori la Spitalul de copii, prima şi a doua oară la secţia de boli contagioase, iar a doua oară la secţia cardio şi apoi la secţia TBC. Am făcut toate bolile copilăriei mai puţin scarlatina, aşa că în mod normal ar trebui să am un sistem imunitar solid. Basme! Ei, ca să nu o iau chiar de la început, amintind de acest sistem de sănătate pe care eu l-am perceput ca malefic pentru că s-a răsfrînt asupra personalităţii mele un timp prea îndelungat, voi scurta părţile pomenite într-una dintre postările din categoria istoria a la Alax (vă las pe dvs să descoperiţi care) şi voi încerca o analiză avînd în vedere starea de azi a sistemului.

Deci, să începem printr-un deci mare şi tare ca tot românul care ştie ce vrea să zică, şi prin urmare, am cam dat cu unele părţi ale corpului (mai mult sau mai puţin nobile) în ace de toate grosimile şi toate lungimile. La vremea aceea nu conta mai mult cine mi le înfingea, ci unde şi cum. M-am urît de atîtea analize, dar trebuie să spun că se făceau bine, nu se inventau. Nimănui nu-i trecea prin minte să facă asta, cum se mai întîmplă acum cînd se plăteşte pentru aşa ceva. Doctorul pediatru era cam habarnist, dar cel puţin era activ. Cu foarte mici excepţii, era totdeauna la post, nu întîrzia, că în vremea copilăriei mele întîrzierea era considerată o ruşine ireparabilă. Acum stai după doctor pînă nu mai poţi, n-ai curajul să pleci, pentru că de cele mai multe ori nu dai peste un alt doctor mai bun.

Totul strălucea de curăţenie şi nu existau toalete insalubre. Sanepidul era tartorul cel mare care putea să-ţi pună punct carierei indiferent cine erai şi ce făceai (sau cel puţin aşa se vehicula pe atunci). În spital mîncarea avea gust destul de bun cu toate că era de regim, aşa că şi acum îmi place supa de zarzavat cu toate că mi-a fost servită patru săptămîni fără nici o abatere. Încă mai duc dorul laptelui acru de spital a cărui gust nu l-am mai regăsit niciodată după externare, şi chiar şi orezul cu lapte era ceva ce mi-a stîrnit interesul, cu toate că acasă nu mîncam aşa ceva.

La secţia TBC mîncarea era „intensivă”, trebuia să ne pună pe picioare şi exista o grijă deosebită pentru bolnav pentru că TBC-ul era monitorizat, fiind considerat unul dintre indicatorii de sănătate a populaţiei în acea vreme, o moştenire a regimului burghezo-moşieresc. Nimeni nu mai aminteşte azi că în acea perioadă s-au realizat totuşi neşte lucruri. Na, că mă apucă nostalgia după comunism!

În 1976 l-am vizitat pe fiul naşului meu, habar n-am ce îmi era mie, Adi, la Rodna, lîngă Bistriţa şi el fiind doctor, împreună cu soţia sa, tot doctoriţă, mîncau la dispensarul-spital din localitate, ce nu avea nici un internat, dar avea bucătăreasă, mîncare făcută ca la mama-acasă. Nu mai ţin minte cum era mîncarea la spitalul de adulţi la secţia interne în 1976, dar dacă mi-ar fi lăsat o impresie negativă precis aş fi ţinut minte, nici în mai 1989 la spitalul judeţean, dar nu voi uita niciodată duhoarea de urină ce pătrundea în micul salon de la urgenţă din w.c.-ul aferent, după cum nu voi uita că în toiul crizei de fiere nu s-a găsit nici doctor, nici calmant. Vorba aia, lucrurile s-au împuţit!

Totuşi trebuie să menţionez şi de unul dintre spitalele din Timişoara, cel din centru de lingă Politehnică, unde am dus un copil prin intervenţia unor prieteni prin 1987-88, dar nu am amintiri prea colorate despre acesta. În saloanele în care am fost oamenii mureau bine mersi, dar veneau acolo cu dignosticuri foarte grave. Am văzut şi un bătrîn de peste 75 de ani ce s-a pus pe picioare după o operaţie destul de grea, fără plimbările care se fac azi pe coridor. La fel cum am văzut un tănăr care s-a pus foarte repede pe picioare cu o pneumonie în ultimul hal. Trebuia să faci rost de unele medicamente, dar la vremea respectivă era ceva firesc. De multe ori auzeam de cazuri de bătrăni care erau internaţi, tăiaţi şi externaţi că aveau rac sau altfel zis, cancer. În acelaşi timp vedeam filme documentare româneşti despre implanturi cu oase de viţel în domeniul stomatologic.

Şi bineînţeles că toată lumea vorbea despre maternitate. Maternitatea era un fel de secţie a securităţii, unde se făceau şi se desfăceau multe. Am cunoscut o mamă care i-a oferit doctorului verigheta să-i scape de sarcină fiica minoră însărcinată în luna a cincea şi doctorul, asumându-şi riscurile, a făcut avortul pe gratis, dar şi soţii de doctor care s-au răzbunat pe soţi indicînd Securităţii locul din casă unde îşi ţinea soţul instrumentele pentru avort pentru a se răzbuna pe soţul prea aventuros. În fine am cunoscut doctori foarte bine pregătiţi şi care erau căutaţi, dar şi doctori care strămbau din nas cînd te vedeau din nou pentru că nu aveau nici o soluţie, dacă nu prezentai un interes, altul decît cel medical.

La stomatologie era de groază: cui nu-i era frică de stomatologie? Tatăl meu se ducea la un dentist pe nume Friedman, particular, dar ca şi copil, soluţia era cabinetul de la Policlinica de copii. Apoi cea mai bună experienţă am avut-o cu o doctoriţă, Aida nu-mai-ştiu-cum care mi-a lucrat vreo 20 de plombe chiar înainte de a pleca în armată cîte patru-cinci o dată şi se minuna cum pot să stau aşa liniştit. Trebuia, altfel aş fi rămas fără dinţi în următoarele luni. Prima lucrare, o punte din gaudent, înlocuitorul românesc al aliajului pentru dinţi din import mi-a fost pus în gură prin 87-88, de către aceiaşi doctoriţă şi trebuie să menţionez că e tot acolo. De atunci am fost la dentişti chiar şi în Anglia, m-au văzut dentişti americani, dar lucrările autohtone au fost lăudate. Englezii lucrează mai rapid, mai industrial să zic aşa, erau mai moderni în 1993. Acum nu sunt mai departe ca noi că am recuperat. Dar în orice caz cu două excepţii, cînd mi-a lucrat o obturaţie din topor şi alta cînd am avut o extracţie, nu am mai apelat la serviciile dentiştilor de la policlinicile de stat.

Am beneficiat de trei ori de serviciul de ambulanţă: prima dată cînd am făcut prima criză de fiere în liceu şi nimeni nu a ştiu ce s-a întîmplat, medicul tînăr de pe ambulanţă revenind spre seară să vadă cum mă simt. Ne-a impresionat pe toţi chestia asta, era prin 1972. A doua oară cînd am ajuns dus pe braţe la telefonul de la urgenţele stomatologice de Luci Crişan tot cu o criză de fiere, fiind preluat de o salvare. Nimeni nu ştia ce e era, cu toate analizele de la urgenţă, asistentele mă descoseau, aveau impresia că am luat „ceva”! Pe mine mă tot enerva şoferul tînăr ce mă mîngăia pe cap, eu voind să-l strîng de gît. Ei, la ora aia nu eram încă creştin, aşa că nu se pune… Şi încă o dată în copilărie, dar era vorba de transportul la sanatoriul de la Lipova, aşa că era doar o plimbare de plăcere, nimic altceva. În achimb, am cunoscut doi doctori de pe salvare, primul, fiind atît de bun încît atunci cînd am venit la el cu un coleg de lucru care avea cîteva simtome îngrijorătoare, i-a spus şi ce a mîncat cu două zile înainte! Deci Salvarea e pozitivă.

Poveşti cu doctori mai ştiu, dar s-ar putea să fie influenţat negativ de faptul că pe la 12 ani unul dintre unchii mei a fost accidentat mortal de un doctor ce s-a pierdut cu firea la volanpe un drum drept ca-n palmă. În orice caz, în perioada comunistă doctorii erau un fel de mici dictatori. Nimeni nu îţi spunea ce se întîmplă cu tine, ce îţi va face sau ce s-ar putea să fie problema ta de sănătate. Erau secretoşi. În 1974 ultimul bunic a murit acasă cu un blocaj de rinichi, ceilalţi decedînd de bătrăneţe în condiţii normale. Doar una dintre bunici îl mai blestema din cînd în cînd pe doctorul Bejan, chirurg, care a operat-o la unul dintre degete şi nu şi-a mai putut îndoi degetul. Niciodată nu amintea că operaţia i-a salvat viaţa. Despre doctorul ăsta puteţi afla şi din povestirea fratelui Ioan Gabor, ce a fost salvat miraculos din baia de leşie a Combinatului chimic din Vladimirescu după ce a suferit arsuri de gradul 4 la picioare (http://www.rtbromania.it/ro/2006/06/04/ioan-gabor-din-oradea-moarte-clinica/).  După cum i-am cunoscut şi pe ceilalţi doctori menţionaţi: Frimu, Simu, etc.

Farmaciile erau bine aprovizionate şi nu îţi se făcea atîta caz de reţetă. De cele mai multe ori mă duceam la doctorul de la dispensarul întreprinderii, luam reţeta şi nu luam medicamentele. În general medicamentele erau ieftine, dacă nu erau din trăinătate. Tot la capitolul ăsta trebuie să menţionez şi concediile medicale. Eram deja luat în evidenţă ca bolnav cronic, aşa că două zile de concediu primeam relativ uşor.

Am descoperit şi tehnica cea mai bună: te duceai la dispensar cu o mină amărîtă, dar îmbrăcat în hainele cele mai bune, nu în cele de lucru. Asistenta făcea o mină de om jignit cînd dădea de vreo salopetă mirositoare, aşa că proletariatul nu era prea bine văzut. Nici acum. Am ajuns să iau concediu medical chiar atunci cînd mă duceam la un studiu underground, doctorul prevenindu-mă că s-ar putea ca diagnosticul să se împlinească în cazul meu. A fost profet: înainte de a pleca spre locul întrunirii am căzut de pe bicicletă şi abia am putut să îmi mişc mîna dreaptă.

Copiii de doctor erau bine văzuţi, dar nu pot spune că am suferit din cauza asta, suferinţa fiind din cauza unor puşlamale mai mari la care nu conta că tata sau mama depusese jurămîntul lui Hipocrat. În cele din urmă nu am ajuns pastor, aşa că nu m-am căsătorit cu o doctoriţă, cum era moda prin anii 80. Probabil că cel mai rău mi-a părut că ştiam multă anatomie, dar nu aveam chef să ajung doctor. Ceea ce în cele din urmă nu pot spune că nu am ajuns…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s