Istoria Bisericii Universale: o lungă trecere în revistă (3)


După răspîndirea creştinismului în Imperiul roman, după despărţirea definitivă a bisericii de creştinismul iudeu, şi după depăşirea obstacolului ce s-a numit gnosticismul (un fel de New Age al antichităţii) şi după slăbirea în intensitate a marcionismului şi montanismului, Biserica a început să definească în termenii civilizaţiei „moderne” (la vremea respectivă) cine era Isus Cristos, care era locul lui, fără să se intereseze prea mult de  (pare ciudat pentru acea vreme atît de aproape de origini), Duhul Sfînt, ce este menţionat atît de puţin sau chiar deloc. Nu ştiu cum justifică alţii importanţa actuală a botezului cu Duhul Sfînt, cînd aceasta lipsea.

Să se fi pierdut atît de repede a practică sau o credinţă esenţială? Faptele Apostolilor nu menţionează prea multe amănunte cu privire la mîntuirea creştinilor dintre neamuri, dar trebuie menţionat, că în ciuda extremei importanţei sale de acum, conciliul de la Ierusalim nu impune botezul cu Duhul Sfînt, nici alte manifestări charismatice ca şi o condiţie esenţială a mîntuirii. Evident, nu poate fi vorba de o omisiune, dacă aceste condiţii ar fi trebuit să fie vitale pentru mîntuire. Vorba aceea, nici măcar Isus nu a vorbit în limbi! Dar cine ştie, poate botezul să fi fost atît de important încît nu mai trebuia fi menţionat, el subînţelegîndu-se automat.

În fine în secolul patru şi mai tîrziu creştinii ajunseseră să îşi zboare capetele pe motive specifice religiei lor: donatiştii cu ne-donatiştii, partizanii lui Arie cu cei care spuneau că Isus a existat din veşnicie, urmînd o serie întreagă de puneri în scaunele patriarhale şi demiteri, cu sau fără sinod. În acest context intră pe scenă şi se face remarcat Ioan  Hrisostom sau Gură-de-Aur, cel care face Antiohia să se pocăiască după distrugerea statuii împăratului. Cum deja scaunele de înalt rang bisericesc erau rîvnite datorită influenţei şi puterii lor şi cum călcase pe bătăturile împăratului, dar mai ales cele ale împărătesei, Hrisostom este tîrît afară din catedrala Sf Sofia din Constantinopol în Duminica de Paşte cînd trebuia să prezideze botezul a 1000 de noi creştini şi îşi sfîrşeşte viaţa în exil.

De cealaltă parte a Imperiului, la Milano, Amrozie, cel care îl botează pe Augustin, este mai puţin expus şi îşi impune punctul de vedere, care pare mai mult legendă decît realitate: nu îi permite împăratului să ia cina după ce acesta omorîse drept represalii cîteva mii de civili în Tesalonic, nu cedează ca una dintre bisericile sale să fie dată arienilor şi neagă dreptul statului de a se amesteca în treburile Bisericii. Cu alte cuvinte, dacă în urmă cu destul de puţin timp statul atenta fără impunitate la viaţa credincioşilor, confisca clădirile bisericii, scripturile ei şi nu exista nimeni care să apere Biserica, Biserica pretinde că această stare de lucruri s-a inversat: nu numai că statul nu are putere asupra ei, ci ea fiind superioară, are dreptul, ba chiar datoria, de a face ce este drept în ochii lui Dumnezeu, disciplinînd statul sau reprezentanţii acestuia.

Cam tot în acea perioadă însă îşi face apariţia un curent care avea să ridice multe şi importante semne de întrebare în creştinism, acestea rămănînd fără răspuns pînă în ziua de azi. Ca urmare a instituţionalizării Biserici, a influenţei lumii asupra Bisericii, unii creştini preferă să se izoleze total de ceea ce ei pretindeau că este o alianţă a lumii şi a religiei. Astfel a apărut timid, dar sigur, monasticismul. Iniţial la marginea aşezărilor omeneşti, apoi în deşert şi apoi în aşezăminte organizate după reguli dintre care cele mai vestite sunt cele ale lui Vasile cel Mare şi Benedict, acest curent manifestă cea mai mare influenţă asupra Bisericii încît pare să îl rupă în două: o Biserică integrată în civilizaţie şi una independentă de aceasta. Problema monasticismului era că ascetismul a devenit din ce în ce mai extremist, pietatea fiind confundată cu străduinţa. Curăţenia a fost neglijată: Atanasie se lauda cu faptul ca Anton nu şi-a schimbat niciodata camaşa şi că nu s-a spălat niciodată pe picioare. Regula lui Pacomie interzicea spalarea picioarelor cu excepţia cazurilor de boală. Marjorie Strachey comentează plină de realism: „Putoarea sfinţeniei din acele mănăstiri şi schituri trebuie să fi avut un ciudat efect descurajator asupra nasurilor religioase.”

Cazul credinţei şi al istoriei: Biserica Greco-Catolică din Transilvania.


Două perspective pentru cercetare: memoria şi istoria

În urmă cu puţin timp au apărut în spaţiul editorial românesc cîteva cărţi care aruncă lumină asupra trecutului religios al naţiunii noastre. Cum acestea nu se conformează tiparelor acceptate pînă acum, au dat naştere, după cum era de aşteptat, la unele reacţii, pro şi contra. În ceea ce urmează aş vrea să aduc în lumină un alt caz, mai puţin cunoscut, dar nu mai puţin interesant, cel al Bisericii Greco-Catolice din Transilvania, respectiv, după Marea Unire, din România. Acest text are o vechime de peste 10 ani, şi nu este modernizat, el constituind cîndva Cursul de teologie comparată de la Facultatea Betania din Arad. Pentru a intra în atmosferă propun două modalităţi de a percepe evenimentele ce s-au desfăşurat cîndva: memoria şi istoria. Cele două ne joacă feste, ne dispun sau ne indispun. Rămîne întrebarea: ce contează, memoria sau istoria? Sau, care este mai importantă, prima, a doua, ambele sau niciuna?

În Europa de Răsărit, post-modernitatea aduce noi valori, noi criterii şi reconsiderarea trecutului. Acum Europa îşi caută o nouă identitate în Europa de Răsărit. Acest spaţiu adăposteşte multe naţiuni ce pînă mai ieri se aflau în conflict. Pentru a realiza această nouă identitate este necesară concilierea unei mari varietăţi de referinţe istorice, simboluri şi mituri creaţionale. Dar sarcina rezolvării existenţei acestor conflicte de legitimare concurenţială este una extrem de dificilă.[1]

În aceste circumstanţe, acest text pare mai degrabă să ridice noi probleme. În sensul strict al cuvîntului, din punct de vedere strict metodologic, această afirmaţie este corectă pentru că într-o oarecare măsură istoria nu este doar o chestiune de înscrisuri oficiale.

Problema de-mitologizării istoriei trebuie să ia în considerare memoria pentru că toată cultura umană, inclusiv istoria se bazează pe memorie. Teologia istorică nu pare să fie o excepţie de la acestă regulă. A uita sau a îţi aminti, ce să uiţi sau ce să îţi aminteşti despre evenimente, oameni şi documente pare să impună o percepţie dualistă asupra datelor. Dar această impresie este una falsă atât timp cât memoria şi istoria sunt complementare una alteia: …două perspective diferite pe care memoria şi istoria ni le oferă asupra aceluiaşi ‘item’ istoric: în timp ce istoria se situează în exteriorul evenimentului şi generează astfel o abordare mai cu seamă critică, memoria este plasată chiar in eveniment… Memoria intră în acord şi devine contemporană cu ceea ce transmite, în timp ce istoria incearcă o continuă distanţare, …încercând să extragă din el substanţa unui sens (direcţie şi semnificaţie).[2]

În ceea ce priveşte memoria, cercetarea ajunge să îşi dea seama că indiferent de cadrul istoric toţi autorii greco-catolici îşi prezintă punctul lor de vedere faţă de unire şi că disidenţii greco-catolici au re-înfiinţat Biserica Ortodoxă Română din Transilvania. Memoria pare să fie mai importantă decât istoria în acest caz.

Potrivit lui Bédarida, ţelul memoriei este fidelitatea în vreme ce ţelul istoriei este adevărul. Din această cauză pericolul pentru istorie este falsitatea, iar pentru memorie este uitarea. Ţelurile lor sunt similare, dar nu identice.[3] Asocierea pe care o face Bédarida funcţionează foarte bine şi în cazul Bisericii Greco-Catolice. Această asociere se generalizează în cazul acestui conflict: românii greco-catolici, ortodoşi sau comunişti au devenit toţi foarte selectivi în ceea ce priveşte unele evenimente. De pildă, memoria greco-catolică reţine schimbarea ritului naţional, de la cel latin la cel bizantin, în vreme ce ortodocşii nici măcar nu menţionează această problemă. Dezbaterea despre necesitatea unirii dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Romano-Catolică cade în zona istoriei făcând lucrurile mult mai radicale. Unirea poate fi doar falsă sau adevărată pentru că nu a putut fi eradicată din memoria colectivă, bisericile româneşti fiind într-adevăr influenţate profund de unire. Doar comuniştii au încercat să  scoată unirea din istorie. Pentru ei a fost bineânţeles adevărată, dar pentru că nu a putut fi anulată din punct de vedere teoretic, ea a trebuit să fie uitată. Ca să fie eficienţi în acest domeniu, comuniştii au modificat istoria.

Comuniştii au făcut aceasta atât pe plan teoretic cât şi pe cel practic. Dacă pe cel teoretic ei “au uitat” unirea omiţând-o din manualele de istorie naţională, pe cel practic au distrus pur şi simplu Biserica Greco-Catolică. Observarea acestui fenomen a fost punctul de plecare a acestei investigaţii, împreună cu rolurile complementare ale istoriei şi memoriei. Astfel Biserica Greco-Catolică a fost pusă într-o poziţie antitetică faţă de Biserica Ortodoxă Română.încă de la început.

O astfel de folosire a istoriei combinată cu o memorie selectivă plasează în mod obişnuit cercetarea în domeniul miturilor. Pantiru atrage atenţia că

Fiecare conflict politic (război, revolutie, etc.) este însoţit in planul imaginarului de anumite reprezentări (simboluri, mituri) ce susţin şi amplifică valorile apărate, scopurile râvnite. De aceea confruntările se derulează în mod necesar şi în planul imaginarului, sub formă de conflicte simbolice şi se reflectă în discursurile reprezentanţilor puterilor implicate. Cele două confruntări (cea concretă şi cea simbolică) nu sunt consecutive ci simultane; astfel imaginarul este şi el locul conflictului politic.[4]

Conflictul dintre Biserica Greco-Catolică şi Biserica Ortodoxă Română nu îşi are rădăcinile doar în contextul religios. Încă înainte de evenimentele care au precedat clivajul oficial dintre Apus şi Răsărit, anumite raţiuni politice au generat conflicte. Unul dintre cele mai semnificative conflicte, care au expus atât imaginarul cât şi concretul, a fost înfiinţarea Imperiului latin la Constantinopol.

Eforturile episcopilor greco-catolici pentru consolidarea Bisericii Greco-Catolice pare să releve o clară orientare romano-catolică, dar mult timp luptele pentru fortificarea Bisericii Greco-Catolice au aparţinut domeniului simbolic. În ceea ce priveşte geneza Bisericii Greco-Catolice din Transilvania au existat încă de la început două partide în opoziţie: vechea Biserica Ortodoxă Română şi noua Biserica Greco-Catolică. Unirea a fost precedată de conflicte simbolice dintre care cel mai semnificativ a fost cel dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Protestantă. Conflictele simbolice tind să releve lupta pentru legitimitate a puterilor care se confruntă. Pentru a-i mobiliza pe oameni la luptă acestea folosesc tot felul de simboluri şi mituri.[5]

În această fază este foarte important să fie introdusă noţiunea mitului.


[1] Boia, Pentru, vezi 206.

[2] Cioroianu, ‘Mit,’ 2.

[3] Cioroianu, ‘Mit,’ vezi 3.

[4] C. M. Pantiru, ‘Miturile politice ale Revolutiei din 1989,’ Sfera Politicii 91-92, http://www.sfera.50megs.com.

[5] Pantiru, ‘Miturile.’ http://www.sfera.50megs.com.