Mitul ca vehicul principal al imaginarului colectiv


În ceea ce urmează voi prezenta mai multe definiţii ale mitului. De exemplu Pantiru pretinde că …mitul, dintre toate tipurile de reprezentări sociale, se remarcă prin capacitatea de a îngloba, a organiza şi a exprima emoţiile, viziunile, instinctele, speranţele şi temerile individului sau ale colectivităţii într-o manieră care, la rândul ei, determină emoţii, viziuni, speranţe, temeri şi mai ales acţiuni instinctive. Când este folosit în contexte politice el primeşte atributul ‘politic.’[1]

Definind conceptul mitului este necesar să se ia în considerare punctul de vedere românesc având în vedere că cele mai multe elemente ale acestei cercetări implică probleme româneşti. După cum afirmă Pantiru, un mit politic poate fi un concept (o construcţie imaginară care ar putea declanşa emoţii instinctive sau viziuni), o povestire (una simbolică, încapsulând-o cu un caracter permanent) cu un rol prescriptiv, explicativ, ordonat (distorsionând/interpretând realitatea) sau orice discurs care devine un mit în concordanţă cu modul în care autorul discursului îl exprimă.[2]

Boia defineşze mitul ca fiind ‘…o construcţie imaginară, povestire, reprezentare sau idee, care urmăreşte înţelegerea esenţei fenomenelor cosmice şi sociale în funcţie de valorile intrinseci comunităţii şi în scopul asigurării coeziunii acesteia.’[3]

Parafrazând definiţia lui Reszler, Nicoară numeşte mit ‘O reprezentare iluzoriea lumii şi a omenirii, o explicaţia imaginară a stării lucrurilor, cu elemente de realitate socială şi naturală.’[4]

În cazul Bisericii româneşti din Transilvania şi a perioadei investigate, singura construcţie, care se aliniază definiţiilor menţionate, pare să se refere la biserică. Biserica Ortodoxă Română şi-a organizat întreaga viaţă şi i-a atribuit acesteia valori şi explicaţii într-un astfel de mod încât viaţa românilor avea semnificaţie. Printre comunităţile româneşti tradiţionale din Transilvania cele mai respectate mituri erau cele religioase. Domeniul religios şi categoriile sale dominau viaţa credincioşilor români într-o măsură atât de mare încât sfânt şi curat aveau o profundă semnificaţie.

 De remarcat că cele mai frecvente mituri moderne sunt: conspiraţia, salvatorul, vremurile bune din trecut, unitatea, revoluţia, progresul şi declinul.[5] Din această cauză, ‘progresul şi naţiunea sunt mituri atunci când ele propun o explicaţie a istoriei.’[6] În cazul luat în considerare, toţi autorii (cu excepţia celor care au scris sub regimul comunist) argumentează că explicaţia naţiunii române  şi a progresului ei este biserica. Idealul Bisericii Ortodoxe Române este unitatea dar acest ideal caracterizează de asemenea şi naţiunea-stat. În ceea ce priveşte unitatea dintre Biserica Ortodoxă Română şi poporul român (sau naţiunea română) părerea arhiepiscopului Vadului, Feleacului şi Clujului este reprezentativă pentru întreaga Biserica Ortodoxă Română:

 Nu este nicicând anevoios răspunsul la întrebarea: ‘Cu ce a contribuit Biserica la unitatea poporului român?’ Cu faptul în sine, că deşi despărţiţi sub mai multe stăpîniri politice, românii aparţineau aceleaşi Biserici, cu aceeaşi organizare canonică, foloseau acelaşi ritual liturgic înveşmântat de timpuriu în limba română. Legăturile bisericeşti dintre Mitropoliile din Ţara Românească, Moldova şi Transilvania erau frecvente şi cultivate cu stăruinţă. Ele se vedeau în circulaţia lesnicioasă a carţilor religioase, pelerinajele credincioşilor la mănăstirile şi schiturile din cele trei provincii româneşti.

Ierarhii din Transilvania se hirotoneau în una sau alta din celelalte două ţări româneşti. Vocaţiile călugăreşti ale ardelenilor pioşi, îşi găseau uşor adăpost în mănăstirile de peste munţi. Mutările de episcopi, preoţi şi călugări, dint-o mitropolie în alta, nu erau împiedicate de nici un obstacol bisericesc, şi ele se făceau în mod frecvent cu rezultate pozitive pentru unitatea naţională.[7]

 Pentru perioada luată în considerare (1697-1761), această declaraţie pare să furnizeze un mit mai degrabă decât o realitate. Pericolul ca acest mit nou să fie proiectat în trecut face ca demitologizarea să devină prioritară.

Presiunea de a de-mitifica trecutul, o necesitate între dorinţă şi realizare

În general de-mitologizarea este foarte tentantă. Una dintre tentaţile cele mai pregnante vine din perioada comunistă. Efectul mitologiei comuniste asupra miturilor seculare şi religioase par să ofere teren pentru o restaurare comunistă. Explicaţia pentru lentoarea demitologizării rezidă în faptul că cela mai multe dintre miturile româneşti existente au fost adânc întipărite în imaginaţia colectivă în perioada comunistă. Cu toate acestea, Cioroianu atrage atenţia asupra faptului că o de-mitologizare totală este imposibilă pentru că nu va face altceva decât să ducă la o altă mitologie.[8]

Din această cauză, această teză nu are ca scop fondarea unor noi mituri, ci expunerea unora dintre cele existente, împreună cu deconstrucţia influenţei acestora.

În prezent atât Biserica Ortodoxă Română cât şi Biserica Greco-Catolică par să fie angajate în recrearea conflictului simbolic din trecut, în mod logic un efort absolut futil. Pantiru atrage atenţia asupra imposibilităţii acestui ţel. Unele dintre miturile care persistă şi azi (conspiraţia, salvatorul, unitatea bisericii, originea naţiunii) ar putea fi recompuse datorită memoriei imaginare a poporului român.[9] Miturile bisericii ar putea fi recompuse pe măsură ce biserica îşi redescoperă originea în mitul naţiunii. Din această cauză continuitatea daco-romană de pe teritoriul românesc include şi noţiunea continuităţii bisericii. Ca urmare şi continuitatea ritului în Biserica Ortodoxă Română ar putea să suscite un anumit interes pentru cazul acesta.


[1] Pantiru, ‘Miturile.’ http://www.sfera.50megs.com.

[2] Pantiru, ‘Miturile,’ http://www.sfera.50megs.com

[3] Boia, Pentru, 40.

[4] A. Reszler, ‘Mythe et utopie,’ Revue Europeenne des sciences sociales 53 (1980) 75-76 în S. Nicoară, Mitologiile revoluţiei paşoptiste româneşti. Istorie şi imaginar (Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană, 1999),  vezi 70.

[5] Boia, Pantiru, Nicoară & Nicoară îşi bazează discursul lor pe miturile seculare existente.

[6] Boia, Pentru, vezi 40.

[7] Ş. Pascu, Monumente istorice şi de artă religioasă din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului (Cluj-Napoca: Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Vadului, Feleacului şi Clujului, 1982), 9.

8] Cioroianu, ‘Mit,’ vezi 2.

[9] Memoria poporului român înregistrează faptele într-un mod foarte selectiv. De asemenea respinge faptele chiar şi atunci când acestea sunt dovedite ştiinţific. O astfel de memorie colectivă acceptă mituri mai degrabă decât dovezi obiective (conspiraţia tuturor împotriva românilor, apariţia unui conducător care ar salva naţiunea, unitatea naţiunii şi a Bisericii Ortodoxe Române şi originea daco-romană a naţiunii române).

LBC-LST (8)


Şi a venit şi anul III. Am sosit cu vreo două zile înainte de deschiderea cursurilor şi ţin minte că Graham McFarlane, directorul cu studenţii români, era entuziasmat pentru că la scurt timp aveau să apară restul colegilor din ultimul an, împreună cu un alt coleg la cursul de MA (master). S-a prins că a comis o indiscreţie şi după ce s-a asigurat de discreţia mea, vorba sa, pentru a nu declanşa sentimente inutile de invidie, mi-a destăinuit că Dănuţ Mănăstireanu este alesul datorită faptului că era mult mai avansat în ale teologiei. N-am înţeles cine l-ar fi invidiat, poate cei rămaşi în ţară, pentru că nu cred că printre noi ar fi fost cineva capabil să facă saltul din anul doi direct în MA. Sau poate era doar prudenţa britanică.

În vacanţa de vară pe care am petrecut-o acasă am discutat doar cu unul dintre cei aleşi, Titi Bulzan, care a pus totuşi condiţia să vină însoţit de familie care avea să stea în Plumsted Common, în estul Londrei, acolo unde era şi biserica înfrăţită, o biserică Free Evangelical, The Slade. Dar cum se pare că nu a primit OK din partea factorilor de răspundere (RMS UK, LBC şi cîte or mai fi fost) nu a mai apărut deloc.

Tot în Arad mai era şi Onisim Mladin care nu a venit la LBC, dar credeţi-mă nu mai îmi amintesc motivele. Exista un barem al notelor şi al predării eseurilor, dar nu cred că aceasta ar fi fost cauza. De remarcat că în urmă cu ceva timp, mînat de dorinţa de a-i ajuta pe unii dintre studenţii mai „nevoiaşi” în ale studiului de pe lîngă Galaţi parcă, Les Tidball, directorul Romanian Missionary Society mi-a cerut mie şi unui alt student român să scriem vreo cîteva eseuri pentru cei din ţară. Cum nu mi se părea normal am refuzat, moment din care au început „meciurile” cu acest domn englez. În acelaşi timp l-am înştiinţat pe Graham McFarlane care s-a făcut alb la aflarea veştii, promiţînd „to take care of this”.

Într-o seară am dat cu ochii de noii veniţi: Mircea Mitrofan, Corneliu Boingeanu, Marius Mazuru, Ghiţă (George) Ille, Dorin Axente, la care s-au mai adăugat Florin Reţe şi încă un tînăr din Iaşi a cărui nume îmi scapă (Costel Gott, după cum apare în postul lui Dănuţ Mănăstireanu -vezi poza). Primul şoc pentru mine a fost că au călătorit traversînd Europa într-un microbuz de marfă.

Al doilea şoc a fost pentru mulţi dintre ei la vederea LBC-ului ce părea next door to hell datorită etosului complet diferit de cel românesc. Ţin minte că unul dintre colegii de an era speriat de-a binelea, emanând o evidentă aură de fundamentalism. Dănuţ Mănăstireanu era probabil cel mai relaxat, pe locul doi fiind Dorin Axente, necăsătorit la acea dată. Nu pot uita cît de bucuros a fost Dănuţ cînd şi-a găsit un duhovnic! Suna ortodox, dar suna bine. Un alt şoc a fost atunci cînd Tavi Baban mi-a spus că în ciuda faptului că îi spusesem administratorului colegiului, David Bradley să nu dea altcuiva busa noastră ea a fost ridicată de către Less Tidball fără acordul nostru. Cu alte cuvinte, dacă mergeam la poliţie am fi putut reclama un furt calificat cu complicitate. Aşa cum am mai pomenit ultimii bani rezultaţi în urma acestui furt i-am primit înapoi abia în aprilie. Ca urmare a acestui conflict Tavi Baban a fost catalogat ca element recalcitrant, etc., etc.

În fine am devenit a doua naţiune ca mărime la LBC după englezi şi am început să ne pregătim de „finals”, adică examenele de sfîrşit de an. Am ales opţiunea „long essay” pentru a demonstra că sunt în stare să fac research şi am cravaşat către linia de sosire. Examenele noastre au avut prioritae pentru că trebuia şi evaluarea unui examinator extern aşa că şcoala s-a terminat cu o lună înainte de primirea diplomelor.

Aş fi putut fi primul la ieşirea din sală la cursa pentru trasul clopotului din bibliotecă ce indica că tocmai se ieşise o nouă promoţie, dar i-am lăsat această onoare unei negrese mici, de circa 1.50, dar iute ca argintul viu. A urmat o lună de relaxare. În ultimul trimestru am făcut mai multe analize care de care mai ciudate, incluzînd endoscopie la Mount Vernon Hospital din apropiere datorită faptului că aveam fel de fel de simptome ciudate. Credeam că mi-a sosit sfîrşitul.

Credinţă deşeartă, toate simpomele dispărînd curînd după predarea eseului de 10000 de cuvinte despre conceptul de Satan din Noul Testament. Cine m-a pus să scriu despre aşa ceva? Ulterior doctorul colegiului m-a chemat să mă informeze că nu mi-au găsit nimic, eu spunîndu-i că nu mai simt nimic, aşa că am dat vina pe stress. În ziua cînd s-au comunicat rezultatele am plecat în Londra pentru a face aşteptarea cît mai uşoară.

La venire tot citeam tabelul şi nu înţelegeam în ce categorie eram. M-am liniştit cînd citind a treia oară am înţeles că eram clasificat upper second, deci mă calificasem pentru research. Ca urmare trebuia să vin cu o propunere de research în faţa unei comisii, în cazul meu formată din Tony Lane şi Max Turner. Voiam un subiect în domeniul Istoriei Bisericii, dar singurul specialist era Meic Pierse, care încă nu supraveghea doctorate.

La prima înfăţişare am picat, unele subiecte fiind prea evidente, comisia spunîndu-mi „all Catholic theologians will agree with you” atunci cînd am propus un subiect despre papa Ioan Paul II şi trimiţîndu-mă să mă mai gîndesc. Cum la vremea respectivă eram în termeni foarte buni cu Paul Negruţ care tocmai îşi termina doctoratul, i-am făcut o vizită pentru că locuia foarte aproape de şcoală. În cîteva minute l-am pus în temă şi mi-a dat cîteva idei: mi-a dat o carte despre Biserica Greco-Catolică să mă inspir, mi-a propus să scriu o teză cu un titlul asemănător cu al său în domeniul greco-catolicismului şi mi-a spus să fiu mai hotărît, încercînd să-i pun pe cei din comisie în poziţie de inferioritate, pentru că eu jucam cartea atacului, ei cea a apărării. Zis şi făcut.

La următoarea înfăţişare le-am propus o teză despre biserica Greco-Catolică din Transilvania, foarte asemănătoare cu cea a lui Paul Negruţ: The tension between the dogma and practice in the Greek-Catholic Church of Transilvania şi la întrebarea lor cine îmi va supraveghia mie o astfel de teză, le-am servit fără să clipesc textul „I am sure that given Tony’s experience in research and supervising he will be able to achieve this”… Au rămas o clipă pe gînduri, dar am înţeles că am cîştigat partida atunci cînd nu au putut spune nu. Pe asta am mizat şi eu. Eram oficial înscris la MTh-PhD.

După o croazieră pe Tamisa şi după ceremonia de înmînare a diplomelor, unde am rostit un scurt, dar foarte aplaudat speech, (o fotografie de final, cu toţi românii şi cu Peter Cotterell, principal, pe blogul lui Dănuţ Mănăstireanu, Persona) am plecat spre casă, după ce am petrecut ultima seară cu colegii la pub. Era duminică dimineaţa 3 iulie 1994.

S-a încheiat, un capitol, a început un alt capitol, total diferit.

Pentru cei ce doresc să citească o scurtă istorie a LBC-ului vezi http://en.wikipedia.org/wiki/London_School_of_Theology.

Exorcişti din toate cultele uniţi-vă!


Parafrazînd celebra lozincă a comuniştilor „Proletari din toate ţările uniţi-vă!” preluată din Manifestul Comunist şi aflată pe piatra de mormînt a lui Marx, ce a fost şi deviza de stat a Uniunii Sovietice fiind prezentă pe panglicile roşii ale Stemei URSS, iar, în 1919, tipărită și pe primele ruble ale Rusiei bolșevice (unde era scrisă în limbile rusă, germană, franceză, japoneză, engleză şi arabă), încerc să pun întrebarea: cum de lumea asta spirituală este percepută dualist: aia bună a lui Dumnezeu, aia rea a lui Satan, dar în acelaşi timp persoane diferite au experienţe diferite referitoare la întîlnirile cu cei care aparţin ambelor domenii.

Pe de altă parte mai există (din vechi timpuri) şi cei are spun că în final pînă şi Satan va primi iertarea de la Dumnezeu. Recent, căutîndu-l pe Ioan Gabor pe youtube, am dat de trei relatări care mi-au atras atenţia: una în engleză a unui american ce nu iese din tiparul cunoscut pînă acum , a doua a unei tinere din România care în mod clar prezintă nişte detalii foarte interesante http://www.youtube.com/watch?v=Trl0QY2gZmE&feature=related şi în cele din urmă a unei femei, tot din România care confirmă unele informaţii deja ştiute, dar care deschide o fereastră într-un unives total diferit şi în mare parte necunoscut: cel al sataniştilor http://www.youtube.com/watch?v=FjeHuKIqVio&feature=related.

Aş vrea să mai fac cîteva precizări: în urmă cu aproape 20 de ani spuneam că viitorul bisericii va fi unul charismatic, adică unul în care Dumnezeu va acţiona dincolo de limitele cunoscute de om pînă în momentul actual. Aceasta nu m-a făcut să devin „charismatic”, ci să fiu atent şi să îl recunosc pe Dumnezeu la lucru. În acelaşi timp, mi-am dat seama că există mulţi diletanţi în materie de spiritual combat, acest adevăr fiind prezent chiar în bisericile penticostale. Pe de altă parte am fost uimit să aflu că unii creştini, la fel ca şi ateii, exclud existenţa lumii spirituale malefice şi efectele sale în viaţa oamenilor. Pe de altă parte recunosc că aşa-numita „teologie a blestemelor” care spune că blestemele rostite au efect asupra omului (indiferent care ar fi acesta) nu are un fundament bine conturat şi că există destule mărturii şi argumente pentru a o contracara. În acelaşi timp însă ce ne facem cu realitatea: de ce spiritele malefice acţionează şi de ce nu putem, ca să zic aşa, „să le venim de hac”?

Există în această direcţie două direcţii mari, diferite: una spune că nu te angajezi în luptă cu lumea spirituală malefică, ci o eviţi, fugind de eventuale urmări. A doua ce spune că nu numai că nu trebuie să fugi, ci să le cucereşti terenul în Numele lui Isus Cristos. Pe cînd prima spune că eşti sub protecţia sîngelui lui Cristos, pentru că eşti creştin, cea de-a doua spune că trebuie să adopţi o mentalitate vecină cu cea a fariseilor ce spălau toate vasele şi dădeau zeciuială şi din mentă, just in case… fiind oricînd şi oriunde sub atacul lor. Depinde de cine eşti, de ce fel de creştin eşti, de ce îngeri te protejează sau de ce?

În ceea ce mă priveşte nu am avut de-a face cu „bătălii” sau cu mari încercări în domeniu, partizanii celei de-a doua variante vor spune că nu pune Domnul bază pe mine nici cît pe un copil, şi aici s-ar putea să se înşele, pentru că aş avea cîte ceva de povestit în domeniu. Tot în aceste două concepţii se încadrează modul cum este percepută lumea spirituală malefică: unii spun că Dumnezeu ţine totul sub control, Sanat neputînd să facă mai mult decît îl lasă el, şi aici există argumente în Scriptură. Alţii, mai activi, spun că Satan are slujitorii săi care vin şi îi culeg pe cei răi în ceasul morţii ca să îi ducă acolo unde trebuie. Şi aici există unele referinţe în viziunile unor creştini din antichitate pînă în ziua de azi. Interesant că Isus i-a trimis pe demoni în Adînc, dar nu există niciunde menţiunea în Scriptură că acolo ei ar fi şefi, ci că sunt şi ei chinuiţi.

Deci, suntem biruitori, intangibili şi activi sau supuşi atacurilor demonilor, totdeauna în pericol, vorba lui Pavel şi gata să ripostăm ca la karate „simţind pericolul”? Sau depinde de situaţie?

Istoria pe baricade: despre unirea Bisericii Ortodoxe din Transilvania cu Biserica Romano-Catolică (1)


Biserica Ortodoxă Română din Transilvania a acceptat unirea cu Biserica Romano-Catolică între anii 1697 şi 1701. Astfel a apărut Biserica Română unită cu Roma sau Biserica Greco-Catolică.

Teza ortodoxă cu privire la unire şi la cei şaizeci de ani după unire pretinde că:

 1. Măsurile protestante din vremea Reformei luate împotriva Bisericii Ortodoxe Române au avut ca scop distrugerea acesteia, dar credinţa comunităţilor rurale a păstrat intactă atât dogma cât şi practica ei.

2. În perioada Contra-reformei atât habsburgii cât şi Biserica Romano-Catolică au pus la cale o dublă conspiraţie: distrugerea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania şi separarea românilor ortodocşi din Transilvania de fraţii lor în credinţă dinMoldova şi ŢaraRomânească. Pentru ca Biserica Ortodoxă Română să accepte unirea de la finele secolului XVII, aceasta a fost minţită, iezuiţii falsificând documentele unirii.

3. Între anii 1701-1761 a existat o puternică influenţă Romano-Catolică asupra Bisericii Greco-Catolice.

Împotriva tezei ortodoxe, se va demonstra că:

1. A existat doar un impact protestant superficial şi inconsistent asupra Bisericii Ortodoxe Române în vremea Reformei.

2. Teza conspiraţiei propusă de Biserica Ortodoxă Română este un mit. Unirea a fost acceptată după cum documentele existente confirmă.

3. Introducerea şi influenţa dogmei şi practicii romano-catolice au fost nesemnificative înainte de 1761.

 Teza Bisericii Greco-Catolice pretinde că:

1. Biserica Ortodoxă Română a fost la un pas de a fi distrusă total datorită unei alterări adânci şi ireversibile a dogmei şi practicii ei din perioada Reformei.

2. După unire nu au apărut tensiuni între dogma şi practica Bisericii Greco-Catolice din Transilvania. Bazată pe prevederile sinodului de la Florenţa şi pe promisiunile Imperiului habsburgic, unirea a fost un rezultat natural, ea realizându-se de bună credinţă şi de aceea ea a dus la dispariţia totală şi imediată a Bisericii Ortodoxe Române (1697-1701).

3. Atât protestanţii maghiari aflaţi în poziţii de autoritate în Transilvania cât şi patriarhul ortodox sârb de Carlovăţ (care reuşise să îi inducă în eroare pe români să acţioneze împotriva propriei lor biserici, cea greco-catolică) au acţionat în vederea sabotării unirii.

 Împotriva tezei Greco-Catolice se va demonstra că:

1. Nu a existat o alterare totală şi ireversibilă a dogmei şi practicii Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania în perioada Reformei, ci doar schimbări inconsistente şi superficiale într-o direcţie  protestantă nespecifică.

2. Unirea s-a realizat pe baza documetelor care o atestă, dar nu a fost vorba de o dispariţie subită şi totală a Bisericii Ortodoxe Române la 1701.

3. Nu a existat o mutaţie greco-catolică în 1701, ci Biserica Greco-Catolică s-a afirmat ca instituţie de sine-stătătoare doar după separarea fizică dintre credincioşii greco-catolici şi cei ortodocşi începând cu1761.

4. Unirea a fost respinsă datorită incompetenţei politice şi a slăbiciunii religioase a dizidenţilor greco-catolici.

 Tezele Bisericii Greco-Catolice şi a Bisericii Ortodoxe Române pretind că episcopul Inochentie Micu Klein a fost un personaj puternic cu o clară conştiinţă naţională. Din contră, se va demonstra că Inochentie Micu Klein nu a fost un lider naţional în sensul modern al cuvântului, ci un episcop Romano-Catolic tipic, conservator, un papă în miniatură.

Independent de tezele greco-catolice şi cele ortodoxe mai apare:

1. O reinterpretare obiectivă a situaţiei socio-politice şi eclesiale extrem de complexe dintre 1600 şi 1761, punînd în evidenţă puternica caracteristica română de rezistenţă faţă de schimbările eclesiale.

2. Evidenţierea caracteristicii mitice a istoriei ca provenind dintr-o interpretare politică.

3. Sugestia că Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Greco-Catolică au co-existat timp de şaizeci de ani în Transilvania.

Date importante din Istoria Bisericii


Aprilie 30 moartea lui Isus Cristos

32                               convertirea lui Pavel

înainte de 44 primii barbari devin creştini

49                               conciliul de la Ierusalim; misiunea la barbari aprobată

62/63                    martirajul lui Iacov, fratele lui Isus

64-65                    persecuţia lui Nero de la Roma, martirajul lui Petru

BISERICA SE ORIENTEAZĂ: CĂDEREA IERUSALIMULUI

70                                 distrugerea Ierusalimului de către Titus

117                             martirajul lui Ignaţie la Roma

140                             activitatea lui Marcion la Roma

155                           martirajul lui Polycarp de Smirna

177                           persecutarea creştinilor în Galia de către Marcus Aurelius

180-200             standardizarea creştinismului: canonul Noului Testament, credeul, autoritatea episcopilor

249-251     prima mare persecuţie în întregul imperiu roman

312/313 legalizarea creștinismului în imperiu după bătălia de la podul peste Milvius

325 REALITĂŢILE IMPERIULUI: CONCILIUL DE LA NICEEA

330          Constantin mută capitala imperială de la Roma la Constantinopol, a doua Romă

358           Vasile supranumit cel Mare fondează mănăstirea Annesos în Pont, conform monahismului răsăritean; monahismul aliniat bisericii tradiționale.

380            Creştinismul devine credinţa oficială a Imperiului Roman în vremea împăratului Teodosie supranumit cel Mare

387              de Paşte,   botezul lui Augustin

391-92      închiderea prin lege a tuturor templelor necreștine din Imperiu

410             cucerirea Romei de către Alaric, regele arian al vizigoţilor

451 DOCTRINĂ, POLITICĂ ŞI VIAŢA CONFORM CUVÂNTULUI: CONCILIUL DE LA CHALCEDON, papa Leon I

476              ultimul împărat roman de apus detronat de ostrogoţi

482            împăratul Zenon I emite edictul Henotikon încercînd reconcilierea dintre ortodocşi şi monofiziţi.

496              creştinarea lui Alaric, regele francilor

529              Benedict de Nursia, fondează mănăstirea Monte-Casino; universitatea păgână din Atena este închisă şi înlocuită cu cea creştină din Constantinopol.

530 SALVAREA MONASTICĂ A BISERICII: REGULA BENEDICTINĂ

534              este publicat Codul lui Iustinian, creştinismul este religia de stat a imperiului.

553             Al cincilea Sinod Ecumenic  de la Constantinopol, încearcă împăcarea dintre calcedonieni şi ne-calcedonieni. Este condamnat ca eretic Origen (decedat deja).

589            Sinodul din Toledo, formula ex patre filioque este adăugată la Crezul Niceo-Constantinopolitan pentru a combate arianismul.

590-604                papa Grigore supranumit cel Mare

iunie 622          Hegira, fuga lui Muhammad de la Mecca la Medina, începutul islamului

636                    cucerirea Ierusalimulului de arabii musulmani după bătălia de la Yarmouk

moare Isidor de Sevilla, părintele bisericesc cu care se încheie perioada patristicii de limbă latină.

646                Alexandria este cucerită de arabii musulmani, punând capăt la aproape zece secole de civilizaţie greco-romană în Egipt

674-78        Primul asediu arab al Constantinopolului

680-681      Al şaselea Sinod Ecumenic (de la Constantinopol) condamnă erezia monotelistă (o variantă a ereziei monofizite).

685                primii monahi pe Muntele Athos

715                construirea Marii Moschei din Damasc peste Catedrala Sfântului Ioan Botezătorul; moscheea Al-Aqsa este construită deasupra Bisericii Sfânta Maria a lui Iustinian.

732/733              Carol Martel îi înfrânge pe arabii musulmani în bătălia de la Tours (Poitiers)

749                 moare Ioan Damaschin, cel mai însemnat iconodul (apărător al icoanelor) în disputa iconoclastă din secolul al VIII-lea. Cu el se încheie perioada patristică.

750                 Falsul document Donaţia lui Constantin este folosit de Papa Ştefan al II-lea pentru a justifica pretenţiile teritoriale şi jurisdicţionale ale episcopului Romei.

787                 Al Şaptelea Sinod Ecumenic  de la Niceea condamnă iconoclasmul și stabilește cinstirea icoanelor: declarînd că adorarea (latreia) îi este datorată doar lui Dumnezeu, iar cinstirea (doulia) icoanelor

Crăciun 800   CULMEA CREŞTINĂTĂŢII de vest: încoronarea lui Carol cel Mare de către papa Leon III

861               Chiril şi Metodie pleacă din Constantinopol pentru a-i converti pe slavi

870             convertirea sârbilor.

1000            creştinarea Groenlandei şi Islandei.

1008              convertirea Suediei.

1054              DESPĂRŢIREA FORMALĂ DINTRE EST ŞI VEST: marea schismă (din diverse și vechi cauze)

1073                Hildebrand devine Papa Grigore al VII-lea şi începe reformele gregoriene (celibatul clerului, primatul papal faţă de imperiu, dreptul papei de a-i destitui pe împăraţi)

1099                 cucerirea Ierusalimului de către cruciaţi

1204                 cruciaţii celei de a IV-a cruciade cuceresc Constantinopolul, ruinând oraşul; se consideră că acest act a definitivat schisma.

1198-1216         Inocenţiu III,  zenitul puterii papale

1280                    sfârşitul (formal) al cruciadelor

1309-1377       papii de la Avignon

1338                   Sfântul Grigorie Palama (1296-1359): Triadele în apărarea Sfinților Isihaști

1410                  Andrei Rubliov pictează Sfânta Treime.

6 iulie 1415  arderea pe rug a lui Jan Huss la Conciliul de la Constanţa; ia sfârşit schisma occidentală

1438-9             Sinodul ecumenic de la Ferrara-Florenţa

1444              Lorenzo Valla dovedește că Donaţia lui Constantin este falsă.

1448              Biserica Ortodoxă Rusă îşi declară unilateral independenţa faţă de Constantinopol.

1452              Unirea Bisericilor Romano-Catolică şi Ortodoxă în Haghia Sophia urmând condițiile Apusului, când împăratul Constantin al XI-lea Paleologul cere proclamarea unirii.

1453             Constantinopolul este cucerit de către turcii otomani, punând capăt Imperiului Roman; Haghia Sophia este transformată în moschee.

1480             Instituirea Inchiziţiei spaniole

31 oct 1517  Martin Luther afişează cele 95 de teze ce pun sub semnul întrebării indulgenţele

1521           ÎNCEPUTUL PROTESTANTISMULUI: DIETA DE LA WORMS

1530       Henric VIII rupe biserica din Anglia de Roma declarându-se capul bisericii naţionale

1534            O NOUĂ EUROPĂ: ACTUL ENGLEZ AL SUPREMAŢIEI

1536             Jean Calvin publică Instituţiile Religiei Creştine.

1540            REFORMA CATOLICĂ ŞI CURSA PENTRU CONVERTIREA LUMII LA CREŞTINISM: sept 1540 Societatea lui Isus (iezuiţii) aprobată de papă

1541-1564  Calvin la Geneva

1543                moartea lui Nicolaus Copernicus şi publicarea lucrării sale despre mișcarea planetelor

1545-1563     conciliul de la Trent

1551                  Sinodul celor O Sută de Capitole din Rusia

1555                  pacea de la Ausburg

1589                   autocefalia Bisericii Rusiei recunoscută; Întîistătătorul primeşte titlul de patriarh.

1596                   Unirea de la Brest-Litovsk, prin care câteva milioane de creştini ortodocşi ucraineni şi bieloruşi, sub guvernare poloneză, părăsesc ortodoxia şi recunosc autoritatea papei de la Roma, fără să-şi abandoneze liturghia bizantină şi obiceiurile, luând fiinţă astfel biserica Unită cu Roma

1642                  Sinodul de la Iaşi revizuieşte Mărturisirea de credinţă a lui Petru Moghilă, prin îndepărtarea pasajelor de strictă inspirație catolică şi confirmarea canonicităţii unor cărţi deuterocanonice.

1646                  Unirea de la Uzgorod, 63 de preoți ortodocşi din Maramureş, care țineau atunci de Regatul Ungariei, se alătură Bisericii Catolice în termeni similari celor prevăzuți prin Uniunea de la Brest din 1596.

1648                    pacea de la Westfalia, sfârşitul Războiului de 30 de ani

1672                   Sinodul de la Ierusalim este convocat de Patriarhul Dositei Notara: este combătură Mărturisirea de credință de inspirație calvină a lui Chiril Loukaris şi este definită poziţia doctrinară ortodoxă față de cea romano-catolică şi protestantă, se defineşte canonul biblic ortodox; hotărârile sinodului sunt ulterior semnate de toţi cei cinci patriarhi (inclusiv Rusia); ediţia din 1911 a Encyclopædia Britannica numeşte Sinodul din Ierusalim ,,cea mai importantă mărturisire de credinţă a Bisericii Ortodoxe din ultimii 1000 de ani.”

1698-1701         Unirea Bisericii Ortodoxe din Transilvania cu Biserica Romano-Catolică, apariţia Bisericii Greco-Catolice din Transilvania

1721                    ţarul Petru I al Rusiei înlocuieşte instituția patriarhatului cu aceea a Sfântului Sinod.

1738                    NOUA PIETATE: CONVERTIREA FRAŢILOR WESLEY

1782                    Prima ediţie a Filocaliei

1789                     constituţia USA prevede libertatea religioasă şi separarea religiei de stat

1789                     REVOLUŢIA FRANCEZĂ

1830                  În Rusia începe mişcarea slavofilă care încearcă să întărească valorile creştine ortodoxe şi tradiţiile culturale slave, denunţând „occidentalizarea” promovată de Petru cel Mare şi Ecaterina cea Mare, favorizând mistica rusă împotriva raţionalismului occidental.

1848               Scrisoarea Patriarhilor Răsăriteni condamnă filioque ca erezie, declară Biserica Romano- Catolică eretică, schismatică şi în apostazie, repudiază ultramontanismul şi declară Sinodul lui Fotie din 879-880, „Al Optulea Sinod Ecumenic.”

1854                apariția dogmei Imaculatei Concepţii a Fecioarei Maria în Biserica Catolică

1856-1939           Sigmund Freud

1859                       Ch Darwin (1809-1882) publică Originea speciilor

1863                        secularizarea averilor mănăstireşti în Principatele Unite

1865                       Biserica României îşi declară independenţa faţă de Biserica Constantinopolului

1870                      Conciliul Vatican I. Papa infailibil ex cathedra

1872                    Sinodul de la Constantinopol condamnă erezia etnofiletismului (discriminarea pe motive etnice, precum și certurile cu caracter național din sânul Bisericii).

25 aprilie 1885  recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române de către Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol

1906                   fenomenul Azusa Street: începutul penticostalismului

1910   O CREDINŢĂ PENTRU TOATĂ LUMEA: CONFERINŢA MISIONARĂ DIN EDINBURGH

30 iulie 1925    BOR este ridicată la rang de patriarhie, iar primul patriarh e Miron Cristea.

1948                  fondarea WCC la Amsterdam
1962-1965      Conciliul Vatican II

1968                  moare Karl Barth

1993                 moare Dumitru Stăniloae

2005                moare Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea

Surse medievale despre cei ce mor ca martiri


Mai toate religiile au avut martiri. Chiar şi unele ideologii au avut martiri sau şi i-au confecţionat pentru a manipula masele. Totul a început cu respectarea cu stricteţe a unor anumite percepte. În Daniel ni se spune că împăratul a rămas cu buzele umflate de căldură şi avea vedenii pentru că trei evrei au decis să nu se supună poruncii sale preferînd să moară. N-au murit. Daniel a adoptat nişte lei ca pets ca să le facă în ciudă unora care îi doreau postul. Probabil că testul ăsta ar trebui re-introdus, la fel şi pedeapsa în caz de nereuşită. Cu toate astea, în perioada Ptolemeilor, evreii ce ţineau sabatul şi mureau pentru că preferau să respecte legea în loc să lupte, ridicau evident multe semne de întrebare. Atunci s-a dat liber la martiraj, spun unii, şi la lupta de sabat, şi s-a spus că cei ce mureau se duceau direct, aţi ghicit, în sînul lui Avram. Apoi au apărut creştinii. Isus nu se încadrează la această categorie că nu s-a supus regulilor obişnuite: el a înviat şi s-a ridicat la cer. Dar Ştefan nu l-a mai imitat. Cum el a văzut dincolo de realitatea fizică, aceasta a fost garanţia că cei ce mor ca martiri au garantată intrarea în rai. În perioada ilegalistă a creştinismului, au existat cazuri în care creştinii se ofereau să moară pentru Cristos, pentru că astfel era garantat accesul în rai. Ce să ne mai caute ei şi să ne ascundem, să ne fie frică? Mergem noi la ei şi să vedem dacă au curajul să ne expedieze exact acolo unde vrem noi să ajungem. Le facem în ciudă. Metoda chiar a funcţionat. Parcă Henryk Sienkiewicz a avut un punct de vedere diferit, dar ce să faci, era catolic.

Martirajul islamic a avut o altă nuanţă, fiind setat pe a muri pentru cauza monoteismului arab, şi mai recent a unei concepţii medievale ce a fost distorsionată de extremişti. În fine, în secolul IX s-a pus ordine şi în ceea ce priveşte moartea creştinilor cu arma în mînă pentru extinderea împărăţiei. Iată cîteva documente din acea vreme. Poate ar trebui actualizate.

Medieval Sourcebook: Leo IV (847-855): Forgiveness of Sins for Those Who Dies in Battle With the Heathen

Papa Leon IV, către armata francă: Iertarea păcatelor celor ce mor în bătăliile cu păgînii

Sperăm că niciunul dintre voi nu va fi ucis, dar dorim să ştiţi că Împărăţia lui Dumnezeu va fi dată tututor acelora care vor muri în acest război. Pentru că Cel Atotputernic ştie că v-aţi pierdut vieţile luptând pentru adevărata credinţă, pentru apărarea ţării şi a creştinilor. Şi de aceea Dumnezeu vă va da răsplata pe care am menţionat-o.

În Migne, Patrologia Latina, 115: 656-657, and 161:720,

trans. Oliver J. Thatcher, and Edgar Holmes McNeal, eds., A Source Book for Medieval History, (New York: Scribners, 1905), 511-12

Indulgenţa papei Ioan VIII pentru cei ce luptă împotriva păgînilor.

Ioan VIII, tuturor episcopilor din tărîmurile lui Ludovic II (Bîlbîitul)

V-aţi exprimat dorinţa de a afla dacă cei care au murit nu demult în război, luptând pentru apărarea bisericii lui Dumnezeu şi pentru apărarea religiei creştine şi a statului, sau cei care vor fi în aceeaşi postură în viitor, pot obţine indulgenţă pentru păcatele lor. Răspundem cu siguranţă acelora care din dragoste pentru credinţa creştină, vor muri în bătălii luptând curajos împotriva păgânilor sau necredincioşilor, vor primi viaţa veşnică. Pentru că Domnul a zis prin vocea prorocului său:  “În orice vreme se va converti păcătosul, eu nu îmi voi aduce aminte de păcatele sale.” Prin mijlocirea Sf Petru care are puterea de a lega şi a dezlega atât în cer cât şi pe pământ, noi absolvim, cu toată permisiunea toate acestea şi le încredinţăm în rugăciune Domnului.

Medieval Sourcebook: Pope John VIII: Indulgence for Fighting the Heathen, 878

În cele din urmă toate astea ne duc la pămînturi, bani, putere, comerţ şi deci, iarăşi bani. Şi apoi ne duc la chestii mai eficiente cum ar fi ghetouri, lagăre de concentrare, asasinate în masă (ca cel al armenilor) şi justificarea că Dumnezeu este cel care nu numai că ne dă victoria asupra semenului nostru, ci ne asigură că nu am păcătuit cu nimic, ba mai mult am îndeplinit voia lui şi că avem un loc asigurat acolo sus. Hmmm… Recent am citit o carte de mărturii despre holocaustul evreilor români, în Moldova, Transnistria şi Ardealul de nord. Am rămas cu impresia că oricînd se poate reedita aşa ceva. Vorba aia, omul e un animal superior, cel care s-a căţărat cel mai sus pe scara evoluţiei şi este o fiinţă plină de bunătate, compasiune şi grijă faţă de semenul său, de la naştere pînă la moarte. Poate chiar şi dincolo de ea. Cum mă cunosc un pic pe mine, îmi dau sema că nu prea sunt aşa. Cam pe dos. Ei, sunt şi eu modest. Dacă aş fi trăit în alt secol, dacă aş fi avut un pic de putere, dacă… Are vreo legătură cu credinţa, Dumnezeu sau ceva sfînt? Din contră.