Mitul ca vehicul principal al imaginarului colectiv


În ceea ce urmează voi prezenta mai multe definiţii ale mitului. De exemplu Pantiru pretinde că …mitul, dintre toate tipurile de reprezentări sociale, se remarcă prin capacitatea de a îngloba, a organiza şi a exprima emoţiile, viziunile, instinctele, speranţele şi temerile individului sau ale colectivităţii într-o manieră care, la rândul ei, determină emoţii, viziuni, speranţe, temeri şi mai ales acţiuni instinctive. Când este folosit în contexte politice el primeşte atributul ‘politic.’[1]

Definind conceptul mitului este necesar să se ia în considerare punctul de vedere românesc având în vedere că cele mai multe elemente ale acestei cercetări implică probleme româneşti. După cum afirmă Pantiru, un mit politic poate fi un concept (o construcţie imaginară care ar putea declanşa emoţii instinctive sau viziuni), o povestire (una simbolică, încapsulând-o cu un caracter permanent) cu un rol prescriptiv, explicativ, ordonat (distorsionând/interpretând realitatea) sau orice discurs care devine un mit în concordanţă cu modul în care autorul discursului îl exprimă.[2]

Boia defineşze mitul ca fiind ‘…o construcţie imaginară, povestire, reprezentare sau idee, care urmăreşte înţelegerea esenţei fenomenelor cosmice şi sociale în funcţie de valorile intrinseci comunităţii şi în scopul asigurării coeziunii acesteia.’[3]

Parafrazând definiţia lui Reszler, Nicoară numeşte mit ‘O reprezentare iluzoriea lumii şi a omenirii, o explicaţia imaginară a stării lucrurilor, cu elemente de realitate socială şi naturală.’[4]

În cazul Bisericii româneşti din Transilvania şi a perioadei investigate, singura construcţie, care se aliniază definiţiilor menţionate, pare să se refere la biserică. Biserica Ortodoxă Română şi-a organizat întreaga viaţă şi i-a atribuit acesteia valori şi explicaţii într-un astfel de mod încât viaţa românilor avea semnificaţie. Printre comunităţile româneşti tradiţionale din Transilvania cele mai respectate mituri erau cele religioase. Domeniul religios şi categoriile sale dominau viaţa credincioşilor români într-o măsură atât de mare încât sfânt şi curat aveau o profundă semnificaţie.

 De remarcat că cele mai frecvente mituri moderne sunt: conspiraţia, salvatorul, vremurile bune din trecut, unitatea, revoluţia, progresul şi declinul.[5] Din această cauză, ‘progresul şi naţiunea sunt mituri atunci când ele propun o explicaţie a istoriei.’[6] În cazul luat în considerare, toţi autorii (cu excepţia celor care au scris sub regimul comunist) argumentează că explicaţia naţiunii române  şi a progresului ei este biserica. Idealul Bisericii Ortodoxe Române este unitatea dar acest ideal caracterizează de asemenea şi naţiunea-stat. În ceea ce priveşte unitatea dintre Biserica Ortodoxă Română şi poporul român (sau naţiunea română) părerea arhiepiscopului Vadului, Feleacului şi Clujului este reprezentativă pentru întreaga Biserica Ortodoxă Română:

 Nu este nicicând anevoios răspunsul la întrebarea: ‘Cu ce a contribuit Biserica la unitatea poporului român?’ Cu faptul în sine, că deşi despărţiţi sub mai multe stăpîniri politice, românii aparţineau aceleaşi Biserici, cu aceeaşi organizare canonică, foloseau acelaşi ritual liturgic înveşmântat de timpuriu în limba română. Legăturile bisericeşti dintre Mitropoliile din Ţara Românească, Moldova şi Transilvania erau frecvente şi cultivate cu stăruinţă. Ele se vedeau în circulaţia lesnicioasă a carţilor religioase, pelerinajele credincioşilor la mănăstirile şi schiturile din cele trei provincii româneşti.

Ierarhii din Transilvania se hirotoneau în una sau alta din celelalte două ţări româneşti. Vocaţiile călugăreşti ale ardelenilor pioşi, îşi găseau uşor adăpost în mănăstirile de peste munţi. Mutările de episcopi, preoţi şi călugări, dint-o mitropolie în alta, nu erau împiedicate de nici un obstacol bisericesc, şi ele se făceau în mod frecvent cu rezultate pozitive pentru unitatea naţională.[7]

 Pentru perioada luată în considerare (1697-1761), această declaraţie pare să furnizeze un mit mai degrabă decât o realitate. Pericolul ca acest mit nou să fie proiectat în trecut face ca demitologizarea să devină prioritară.

Presiunea de a de-mitifica trecutul, o necesitate între dorinţă şi realizare

În general de-mitologizarea este foarte tentantă. Una dintre tentaţile cele mai pregnante vine din perioada comunistă. Efectul mitologiei comuniste asupra miturilor seculare şi religioase par să ofere teren pentru o restaurare comunistă. Explicaţia pentru lentoarea demitologizării rezidă în faptul că cela mai multe dintre miturile româneşti existente au fost adânc întipărite în imaginaţia colectivă în perioada comunistă. Cu toate acestea, Cioroianu atrage atenţia asupra faptului că o de-mitologizare totală este imposibilă pentru că nu va face altceva decât să ducă la o altă mitologie.[8]

Din această cauză, această teză nu are ca scop fondarea unor noi mituri, ci expunerea unora dintre cele existente, împreună cu deconstrucţia influenţei acestora.

În prezent atât Biserica Ortodoxă Română cât şi Biserica Greco-Catolică par să fie angajate în recrearea conflictului simbolic din trecut, în mod logic un efort absolut futil. Pantiru atrage atenţia asupra imposibilităţii acestui ţel. Unele dintre miturile care persistă şi azi (conspiraţia, salvatorul, unitatea bisericii, originea naţiunii) ar putea fi recompuse datorită memoriei imaginare a poporului român.[9] Miturile bisericii ar putea fi recompuse pe măsură ce biserica îşi redescoperă originea în mitul naţiunii. Din această cauză continuitatea daco-romană de pe teritoriul românesc include şi noţiunea continuităţii bisericii. Ca urmare şi continuitatea ritului în Biserica Ortodoxă Română ar putea să suscite un anumit interes pentru cazul acesta.


[1] Pantiru, ‘Miturile.’ http://www.sfera.50megs.com.

[2] Pantiru, ‘Miturile,’ http://www.sfera.50megs.com

[3] Boia, Pentru, 40.

[4] A. Reszler, ‘Mythe et utopie,’ Revue Europeenne des sciences sociales 53 (1980) 75-76 în S. Nicoară, Mitologiile revoluţiei paşoptiste româneşti. Istorie şi imaginar (Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană, 1999),  vezi 70.

[5] Boia, Pantiru, Nicoară & Nicoară îşi bazează discursul lor pe miturile seculare existente.

[6] Boia, Pentru, vezi 40.

[7] Ş. Pascu, Monumente istorice şi de artă religioasă din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului (Cluj-Napoca: Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Vadului, Feleacului şi Clujului, 1982), 9.

8] Cioroianu, ‘Mit,’ vezi 2.

[9] Memoria poporului român înregistrează faptele într-un mod foarte selectiv. De asemenea respinge faptele chiar şi atunci când acestea sunt dovedite ştiinţific. O astfel de memorie colectivă acceptă mituri mai degrabă decât dovezi obiective (conspiraţia tuturor împotriva românilor, apariţia unui conducător care ar salva naţiunea, unitatea naţiunii şi a Bisericii Ortodoxe Române şi originea daco-romană a naţiunii române).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s