LBC-LST (9)


Am început primul an de reseach full-time la LBC după ce m-am mutat la Oradea, unde lucram ca preparator la IBEO. Între timp m-am şi căsătorit, aşa că aveam toate condiţiile necesare unei nereuşite de excepţie: oraş nou, biserică nouă, job nou, apartament cu chirie nou. Totul era NOU.

Researchul l-am început practic de la zero, încercînd să dau de literatură ce m-ar fi putut ajuta. Am făcut cîteva vizite la Institutul Teologic Greco-Catolic din Oradea unde am găsit o bibliotecă mică şi neinteresantă, dar unde am găsit o atitudine pozitivă vi-a-vis de subiectul tezei mele. L-am cunoscut şi pe episcopul greco-catolic care mi-a propus să mă trimită la Roma pentru o perioadă de documentare. Visam la bibliotecile Vaticanului şi la Colegiul Irlandez unde îmi propusese să ajung.

Mi s-a promis de către Les Tidball că în locul unei vizite la LBC pentru documentare, voi beneficia de acelaşi lucru în Italia. Trebuia să obţin doar viza şi în acest scop le-am scris celor de la Institutul baptist din Roma, Pietro Valdo. Cu asta am rămas. Am ajuns şi la protopopiatul ortodox unde am descoperit în bibliotecă cîteva broşuri care mă puneau în temă cu Biserica Greco-Catolică. Cel mai mare ajutor l-am primit însă de la unul dintre prietenii din copilărie ai tatălui meu, părintele Pecican, care mi-a împrumutat pînă la terminarea doctoratului Dogmatica din 1900 a lui Vasile Suciu, mitropolitul greco-catolic.

O altă carte ce mi-a deschis ochii la disputa dintre Biserica Ortodoxă şi ce Greco-Catolică a fost cea a lui Stăniloae, Uniatismul din Transilvania încercare de dezmembrare a poporului român. În anul următor am cumpărat cartea lui Damşa, Greco-catolică în perspectivă istorică, un plagiat de zile mari a cărţi mai sus-pomenite a lui Stăniloae.

Cert este că pentru a pune în practică ideea lui Paul Negruţ care mi-a propus să fac cu catolicismul ce a făcut el cu ortodoxia, a trebuit să îi citesc şi teza sa de doctorat. M-a surprins faptul că între cuprinsul cărţii lui Iosif Ţon, Credinţa adevărată şi teza lui Paul exista o paralelă foarte aproapiată, conţinutul fiind foarte diferit. Cine ştie, o fi beneficiat şi Paul de sfaturile lui Iosif Ţon sau poate doar a vrut să-i demonstreze lui Iosif Ţon ce înseamnă în concepţia sa scriere academică. În orice caz, mie mi-a plăcut lucrarea pe care am luat-o drept model, la fel cu cîteva sfaturi de bun simţ, cum ar fi înlocuirea „concluziilor” cu „observaţii”, un termen mai puţin agresiv. 

Primul capitol care l-am predat l-a făcut pe Tony Lane să exclame că acum ştie mii de lucruri noi despre Biserica Greco-Catolică, dar nu m-a încîntat pentru că îmi dădeam seama că între ceea ce voiam eu să scriu şi ceea ce am scris era o prăpastie insurmontabilă. În martie 1995 am plecat pentru a doua oară la Londra după ce eram full time job, full time student şi curînd după sosirea mea la LBC am înţeles că nu numai că eram full time la pătrat, eram şi fool de-a binelea!

La LBC m-am dus direct la bibliotecă, am început operaţiunea scotocirea, şi la scurt timp mi-am dat seama că ceva nu era în regulă. Nu mai vedeam literele, nu mai înţelegeam mare lucru, începea să mă doară capul. Eram complet surmenat. Am înţeles atunci că se impunea o schimbare dramatică din mers, altfel undeva ceva avea să „puşte”. În ciuda concurenţei de a termina cît mai repede şi a obţine doctoratul, de a preda trei cursuri noi şi de a face faţă tuturor situaţiilor noi cu care mă confruntam, printre care şi o situaţii materiale undeva la limita existenţei, cel mai imporatant era să o iau mai încet şi să termin cursa, nu să termin cu orice preţ pe primul loc.

Ca urmare, am trecut de la full time research la part-time, iar de două ori am fost nevoit să iau cîte o pauză de un an, prima dată în 1997 şi a doua oară în 2001. Între timp pentru că Ministerul Educaţiei a refuzat să îmi echivaleze cei trei ani de LBC cu o licenţă în teologie românească, am fost nevoit să devin student la teologie şi cu toate că Paul Negruţ mi-a spus că faptul că nu am o licenţă în teologie nu va conta în detrimentul meu, relaţiile dintre noi, în ceea ce îl priveşte rămînînd la fel, am dat licenţa împreiună cu studenţii cărora le-am predat Istoria Bisericii (am mai scris cîteva eseuri, unul pentru Doru Hnatiuc, două pentru universitate, la literatura universală), avînd ca lucrare de licenţă unul dintre capitolele din teza de doctorat.

De-a dreptul comic. Am terminat şef de promoţie, împreună cu alt student aşa cu care ar trebui să mă duc la întîlnirile alumni de la UBEO. Unul dintre membrii comisiei de licenţă de la Bucureşti m-a întrebat care au fost judeţele Transilvaniei în care se găseau mai mulţi greco-catolici în secolul 18. Nu existau atunci judeţe, dar el era în comisie… Răspunsul său a fost Satul Mare, dar acest județ nu se afla la vremea unirii în Transilvania.

În fine, am aşteptat încă un an ca să nu merg cu doctoratul la echivalat la numai un an de la terminarea licenţei.

La un moment dat aflat sub influenţa textelor academice ortodoxe am ajuns la concluzia nu mai puţin ortodoxă că dacă voiam o teză care să fie recunsocută de comisia ortodoxă din Românaia trebuia să mă angajez în dezbatere şi cu Părinţii bisericii, aşa că am scris un capitol, pe atunci capitolul 4, cu acest scop. A fost primul şi ultimul la care Tony Lane m-a întrebat: „Care este scopul acestui capitol?” După ce i-am explicat despre ce era vorba mi-a spus sec: „Nu e necesar”, iar eu l-am eliminat, tot sec.

Stilul meu de scris era setat pe modul economic, adică cu cît mai puţin şi bine, cu atît mai bine. Nu mai voiam să tai şi să redactez o teză din sute de mii de cuvinte, cum au păţit alţii. Seara de obicei aveam mai mult spor, cîteodată scriind chiar şi 3000 de cuvinte de calitate. Trebuia să insist pentru că a doua zi inspiraţia dispărea. La un moment dat mi-am dat seama că nu este posibil să scriu o teză asemănătoare cu cea a lui Paul Negruţ. În primul rînd pentru că nu aveam atîtea surse, cele greco-catolice fiind greu de obţinut, în al doilea rînd pentru că nu eram Paul Negruţ (asta era evident, nu?) şi înclinaţia mea era către istorie, nu către sistematică şi în al patrulea, dar nu mai puţin important, că exista ceva în interiorul meu care mă făcea să merg în mod natural în altă direcţie, a mea proprie.

Trebuie să recunosc însă că la un moment dat, pe la sfîrşitul doctoratului, aveam mari dubii cu privire la teza mea, dar la ultima citire, la ultima întîlnire cu Tony Lane la Timişoara, după ce mi-a citit toată teza de a început pînă la sfîrşit, mi-a spus: „You have a thesis!” Am răsuflat uşurat pentru că pînă atunci, cu excepţia capitolului pe care l-am abandonat nu mi-a spus nici bine nici rău, habar n-aveam dacă mă duc într-o direcţie bună sau rea. A fost un chin, a fost o suferinţă continuă, a fost ceva care m-a transformat.

În drumurile mele la LBC m-am reîntîlnit cu Cornel Boingeanu, care a terminat o dată cu mine, cu Mircea Mitrofan şi Dorin Axente care au făcut un MA în hermeneutică la LBC înainte de a începe doctoratul, cu Dănuţ Mănăstireanu, Alex Neagoe, cu George Ille şi cu Silviu Rogobete, mai rar cu Tavi Baban şi Daniel Bulzan. Am fost martor suferinţelor lui Costel Gott şi Florin Reţe, doi creştini deosebiţi, dar îndrumaţi necorespunzător de Less Tidball.  O singură dată l-am mai văzut pe Cristi Sigheartău care a mai făcut şi el un MA, deloc pe Marius Mazuru şi foarte puţin pe Gina şi Petrică Bulica.

În anul 1995 s-a deschis Centru Guthrie unde cei ce făceau reseach aveau destinat un spaţiu liniştit, unde erau săli special amenajate pentru seminarii, MA rămînînd tot în spaţiul periodicelor din bibliotecă. Am ţinut un research seminar avînd tema Inochenţie Micu-Klein, undeva în al treilea sau al patrulea an de research, nimic deosebit. Pentru mine cu cîteva excepţii research-ul fost un timp extraordinar, benefic şi plin de har. Mai trebuie să menţionez că tot la LBC l-am reîntîlnit pe un prieten din Sevierville, Tennessee, USA, Charles Strohmer, reuşind să mai vin cu Silviu Tatu şi cu David Cathey pe acolo. Simona şi Sorin Sabou de la UBEO, respectiv Institutul Baptist din Bucureşti au terminat tot la LBC, Simona o dată cu mine.

Cu toate că nu mai eram în termeni buni (seach me why!), l-am informat pe Paul Negruţ, rector la acea dată, că nu am bani de bilet de avion şi că nu o să mă pot prezenta la viva ce era fixată pe 11 iunie 2003. S-a oferit să mă ajute cu un împrumut, cu toate că privirea sa nu mai era aceiaşi. Din fericire nu a mai fost nevoie. După ce înainte cu trei ani îmi tăiase bursa pentru că am întîrziat predarea unui eseu (în treacăt fie spus, n-am predat niciun eseu la termen!) şi după ce nu mai credea că o să finalizez doctoratul, după o păţanie în stilul Procesului lui Kafka, Less Tidball mi-a trimis în cele din urmă prin fax documentele pentru ultima viză UK, am plecat la Bucureşti, am luat viza şi să am ajuns din nou la LBC pentru viva. Dar asta în LBC-LST (10).