Un alt congres, un alt regres?


Mai ţineţi minte ce s-a discutat la pen-ultimul congres baptist? Nu. Dar la ultimul? Vorba aia, dacă ştiam că e ultimul, chiar că participam. Peste o lună, două, nu o să mai ştie nimeni. La ce or fi bune congresele astea la care nu se face nimic? La ce or fi bune congresele la care nu se dicută nimic despre viitor şi nu se hotărăşte nimic? Biţ mi! Nu ştiu de ce cele două stabilimente academice baptiste nu introduc în curriculum disciplina „Introducere în congresele baptiste” în anul I de studiu, „Ce să faci ca să nu faci nimic şi să n-ai probleme de conştiinţă la congres” în anul II, iar în anul III „Amnezia congreselor baptiste române de-a lungul veacurilor” – pe ăsta cred că ştiu cine îl va preda, dar nu vă spun.

Ca o idee ce transpare dincolo de logica, practica şi etosul Noului Testament cînd li se păreau unor creştini nimerit ca împreună cu Duhul Sfînt să ia nişte decizii istorice, practice sau cel puţin de bun simţ, congresele de acum au o singură mare preocupare. Făghet ăbaut Duhul Sfînt, no cians să se mai amestece altcineva în ciorba congresului. E vorba de alegere, de re-alegere în virtutea (dacă asta ar fi o virtute…) auto-prezentării „cine sunt eu şi ce-a făcut muşchii mei”.  După cîte citesc pe Internet (nu prea multe că sunt în pană de lămîi) şi după cum îmi spun unii participanţi, e vorba de un efect tip Hollywood. Afară se vede mişto faţada, înăuntru e gol, ba chiar ce a rămas în picioare stă să se prăbuşească. Politichie, ambiţiie, sforăieli şi încordări de mic circ de cartier. Cam aşa apare şi din poze. O droaie de animăluţe vesele ce mimează probabil contra cost jonghlerii imposibile unui Isaia, Ieremia sau Amos. De fapt, ce vorbesc eu de eroii din Vechiul Testament,  nimeni nu îşi mai aduce aminte de eroii începutului baptismului din România, de etica lor, de modestia lor şi de credinţa lor. A, greşesc, unul, le jinduieşte nunţile, nici măcar botezurile!

Am avut prieteni care s-au schimbat în mod miraculos, aproape peste noapte în profesionişti ai credinţei moarte, am avut studenţi care au trecut prin aceiaşi metamorfoză şi simpli fraţi din biserică ce au parcurs acelaşi proces. Am văzut cum li s-a imprimat acelaşi zîmbet profesional în locul unei priviri demne, calde,  deschise, demne de un caracter nobil. De ce spun asta? Pentru că mi-a fost dat de multe ori să observ necunoscuţi despre care nu ştiam absolut nimic (bărbaţi, femei, tineri sau mai în vîrstă, ţigani sau nu, străini sau români) care inspirau siguranţă, modestie, bună cuviinţă şi despre care am spus în sinea mea: omul ăsta e creştin, nu se poate să nu fie”. Nu m-am înşelat niciodată! Mă întreb pe ăştia cine i-a reprezentat la ultimele congrese? cei pe care i-am descris ceva mai devreme? Mă îndoiesc! Ce s-a întîmplat cu această biserică ce în urmă cu un secol era în plină ascensiune? Unde îi sunt eroii? Au murit? Cine a preluat ştafeta? Cine conduce această biserică a Domnului?

Zice Scriptura că cel ce nu este credincios în lucrurile mici nu va fi nici în lucrurile mari, căci cine îi va încredinţa ceva mare dacă în cele mici falimentează? Dacă în viaţa de acum sunt în stare doar să simuleze o spoială de viaţă creştină, cum şi ce i se va da dincolo, acolo unde lucrurile sunt într-adevăr la altă scară? Aş spune că noul congres a adus un regres, dar mă tem că nu e adevărat. Un regres la ceea ce a însemnat Biserica Baptistă acum 100 de ani ar fi fost de dorit. Unii cred că un regres la vremea anilor 80 ar fi fost şi ăla ceva. Cine ştie? Poate sunt eu prea idealist sau cum zice cîte unul mai profesionist în acestă materie de creştinism, mai frustrat. Dar nu sunt nostalgic, nici după perioada dinainte de 90, nici după cea din vremea bisericii din F.A. Ar însemna să nu mai fiu obiectiv. Cu toate acestea, mă emoţionează eroii, chiar dacă am ajuns numai să citim despre ei sau să îi vedem în filme. Nu în cele de acum, unele mai vechi, de exemplu în acesta. Hollywood şi aici, dar diferit de cel baptist.  

Re-citirea Bibliei: Deuteronom


După ce Ietro i-a recomandat lui Moise să îşi aleagă nişte oameni pricepuţi pentru judecarea pricinilor poporului în Exod, în Deuteronom Moise se pare că povesteşte că aceasta a fost propria sa iniţiativă şi că poporul şi-a ales proprii judecători sau propriile căpetenii. Următoarea carte se va numi Judecători sau pe o limbă mai actuală, căpetenii, comandanţi sau lideri. Totuşi în cp 17 vedem că leviţii sunt cei ce judecă cauzele grele, ceva normal dacă ne gîndim că ei erau la cortul întîlnirii şi că acolo se găsea legea. Chiar şi iscodirea ţării poruncită de Dumnezeu în Numeri 13: 1,2 este repovestită, iar trimiterea iscoadelor devine acum iniţiativa poporului, un mod de a comunica o redistribuire a responsabilităţii, Moise recunoscînd că ideea în sine este bună.  În capitolul 2 Moise, despre care se crede că este autorul cărţii, ne spune că Dumnezeu, uitînd parcă de mană, le spune israeliţilor că ar trebui să îţi cumpere hrană şi apă de la edomiţi, cu care se înrudeau. Cu toate acestea mana avea să înceteze doar după intrarea în Ţara promisă, a doua zi de Paşte, înainte de căderea Ierihonului.  Mă gîndesc că în loc să le arate edomiţilor mana, Dumnezeu i-a uşurat pe israeliţi de argint ca să lupte mai uşor cu netăiaţii împrejur de dincolo de Iordan. Presupun. În varianta pe care o citesc în capitolul 2 versetul 12 lipseşte cuvîntul „ţara”, aşa că cititorule, atenţie, cine ştie ce mai poate lipsi sau cine ştie ce mai a adăugat vreo mînă de culegător, şi e periculos, că e vorba de Biblie. Părerea mea de profan în ale cărţilor şi dogmaticii, mă duce cu gîndul că poate ar fi mai bine ca Uniunea să ia problema în mînă şă să verifice toate traducerile, mai ales asta, şi în final să dea o rezoluţie (contra cost desigur) în care să se menţioneze că traducerea este aprobată, certificată sau verificată de onor uniunea baptistă pentru citire de tot credinciosul mai slab de înger, calculator şi alte limbi streine cum ar fi hebraica, elina şi inglesa. Desigur că pentru verificare se va plăti ceva, că doar aşa o chestie mare nu se face pe gratis, că ce suntem noi, societate de binefacere? Şi aşa o să ajungem la varianta autorizată, ceva cu care nu ne putem mîndri (încă).

În 5:2 şi 3 vedem cum legămîntul încheiat la Horeb se mută asupra celor aflaţi în viaţă înainte de intrarea în Ţara promisă: nu cu părinţii noştri a încheiat Domnul acesta (nu acela), ci cu noi care suntem vii astăzi aici. Dacă ar trebui să respectăm cele scrise, adică legămîntul, acesta nu se poate extinde la descendenţi, mai exact, chiar dacă legămîntul a fost încheiat la Horeb cu părinţii acestora. Apoi vedem că Dumnezeu mai are un legămînt pentru poporul Israel: Iată cuvintele legământului pe care a poruncit lui Moise Domnul să-l încheie cu copiii lui Israel în ţara Moabului, afară de legământul pe care-l încheiase cu ei la Horeb. Deci practic israeliţii erau beneficiarii a două legăminte.

Marşurile prin deşert şi perioada cînd se mînca în comun acelaşi tip de hrană (mana), cînd îi recunoaşteai pe toţi pentru că nimeni nu şi-a schimbat hainele şi încălţările timp de 40 de ani a fost un „comunism” teocratic desăvîrşit, tulburat doar de incidente sporadice. Nu aveai ce să furi, ce să invidiezi, să cheltuieşti la şoping sau la bar şi nu apărea brusc o altă modă vestimentară. Nimănui nu i-a trecut prin minte să-şi ia un Ferrari, nici măcar o bicicletă. Toată lumea mergea pe jos: Oastea Domnului era compusă numai din infanterie, supranumită „regina armelor”. Probabil că se mai făcea ceva cu pielea vitelor care îi însoţeau pe israeliţi, dar nu ni se spune dacă vitele erau vîndute, se făcea troc sau dacă se confecţiona ceva din oase, copite, piele. Nimic, nici măcar un mărţişor sau un card de valentain dei! Te bucurai de natură, familie, mai căscai gura prin faţa cortului întîlnirii şi învăţai legea. Totuşi într-o aglomerare aşa de mare mai erau şi conflicte că altfel nu văd de ce ar fi avut Moise nevoie de atîţia judecători. Nu degeaba unul dintre lucrurile pomenite destul de repede au fost cetăţile de scăpare pentru omor neintenţionat. Mai era şi argint prin tabără, dar nimeni nu pomeneşte de nici un fel de distracţie sau jocuri de vreun fel. Să nu fi apărut întreprinzătorii printre evrei la vremea aceea? Noroc că apar conflictele dinainte de trecerea Iordanului şi situaţia se schimbă, apare fenomenul tranziţiei. Israeliţii dau de cetăţi, case, unelte, etc. Parcă suntem noi înainte de 89 şi după.

Tot în Deuteronom apare testarea poporului printr-un proroc sau un visător: în cazul în care acesta îndeamnă poporul să meargă după alţi dumnezei, poporul trebuie să reziste, cel ce incită va fi omorît. La fel i se va face celui ce nu este proroc din Israel, dar vine cu aceeaşi idee.  Versetul 13:14 este iniţiatorul inchiziţiei, dar greşeala inchiziţiei creştine a fost că nu a respectat un verset aflat, vorba bătrînilor, mai la vale: tot, de la oameni la vite din cetatea care a incitat despărţirea lui Israel de Dumnezeu va fi dat spre nimicire. Inchiziţia creştină însă făcea fifti-fifti cu denunţătorul în cazul averilor mici sau acesta primea doar 10% în cazul averilor mari. Scor final: inchiziţia israelită 0: inchiziţia creştină 1.

Deuteronomul mai dă o mare lecţie despre iertare: a datoriilor, a robilor (sau a datoriilor mari sau a datornicilor săraci).  Nu se cuvenea ca să existe săraci în poporul lui Israel, ceva inevitabil însă. Mă întreb cum interpretează asta unii mai fundamentalişti: este vina poporului (neaplicarea legii), a factorilor externi (criză, războaie) sau a individului (păcat, lenevie, lipsa credinţei) şi cum de Dumnezeu a dat astfel de îndrumări dacă Israelul trebuia să propăşească, să beneficieze de o ţară unde curge lapte şi miere. Nu cumva de aici a început evanghelia bunăstării?

Ghicirea, vrăjitoria, chemarea morţilor, vestirea viitorului, descîntarea, trecerea fiului sau fiicei prin foc erau absolut interzise. Tot în acest domeniu intră şi neascultarea de cuvîntul spus de proroc din partea Domnului. Cuvintele spuse în numele lui, dar nevenind de la Domnul sau cuvintele spuse în numele unor dumnezei străini se taxau cu moartea. Se evita instituirea unei alte surse de „adevăr”, astfel încît să existe un singur tip de revelaţie, un singur tip de gîndire, un tipar uniform şi specific prin care Israelul se deosebea de popoarele înconjurătoare. Ce s-a întîmplat doar după cîţiva ani vom afla în Judecători şi chiar mai tîrziu cînd unul dintre proroci îi spune Israelului că pînă şi popoarele din jur îi respectă legea şi le este frică de el, numai Israelul nu se teme de el. Ciudat, dacă vezi cît de mare a fost investiţia. Toate lucrurile astea aveau să se schimbe peste ceva timp cînd Isus investeşte în 12 israeliţi şi pierde numai unul, rezultatele depăşind rapid investiţia iniţială.

Aussie woman, 89, fights off bandit with handbag


source: http://uk.news.yahoo.com/aussie-woman-89-beats-off-bandit-handbag-054013673.html

An 89-year-old Australian woman who used a handbag to fight off a knife-carrying would-be robber said Friday she would do it all again, adding she would have „killed him if I could”. The woman, known only by the pseudonym Jean, was chatting with two friends in an underground car park in Melbourne on Thursday after buying a bottle of wine to enjoy after a day’s shopping when a „grubby” man approached. When he allegedly held a knife to the throat of Jean’s 82-year-old lifelong friend and demanded her handbag, Jean acted without hesitation. „I thought he was going to kill (her) and I wasn’t going to have that, and I just hit him with my bag on his face,” Jean said. „I’d have killed him if I could.” The grandmother with the knife at her throat had already attempted to kick the would-be thief in the groin. „He was just saying ‘Give me your bag! Give me your bag! And I said: ‘No way’,” the woman, who asked to be known as Marie, said. „I tried to kick him in the groin but I could not move my leg far enough or high enough.” The man fled after a male passer-by came to the defence of the women, but not before their 71-year-old companion had memorised the number plate of the stolen car he used to escape. Police were impressed by the women, who survived the incident with handbag intact and only a small cut to Marie’s hand, which did not require treatment. „It was a pretty scary thing to go through, for even me, let alone an 82-year-old,” said Senior Constable David Millar. „I wouldn’t say [Marie is] feisty at all, she’s just a nice old lady.”

Are Finnish schools the best in the world?


source: http://www.independent.co.uk/news/education/schools/are-finnish-schools-the-best-in-the-world-2289083.html

The task is as hard as weeding out the brightest youngsters for places on Oxford and Cambridge Universities’ most popular courses. There are 16 candidates for every vacancy and somehow the 2,000 applicants have to be whittled down to 120 by the time the course starts. We are not talking about law and medicine at Britain’s most prestigious universities, though. This is Finland and the applicants are desperate for a job in what is the most sought-after profession in their country: teaching.

Finland is the country that has topped the international league table of the developed world’s education systems for almost all of the past decade. And England’s Education Secretary, Michael Gove, has been taking a close look at its policies to see if there is anything he can glean from them to improve standards over here. Finland’s top-level ranking is based on its performance in the PISA (Programme for International Student Assessment) tests of 15-year-olds around the globe in reading, maths and science. It is published by the Organisation for Economic Co-operation and Development.

Professor Jari Lavonen, the head of the Department of Teacher Education at the University of Helsinki, is the man with the enviable task, in some eyes, of whittling down the pack. He is in no doubt as to how Finland has got to this position. „We decided all teachers should have a master’s degree – putting teaching on an equal footing with law and medicine,” he says. „Teacher education is therefore very attractive.” Figures showed that the highest-flying youngsters then started flocking to the profession because of its new-found prestige.

The applicants are all given a book to read before being grilled on their understanding of it. Then the 300 top performers are interviewed before the remaining 120 are offered places. „We want to find out how suitable a person is for teaching,” he says. „Last year, it was more difficult to come on to a primary-education programme than to go to medical school. The competition was more heavy.”

Mr Gove has already said he would like to go down the Finnish path. A common theme among three of the top-performing nations – Singapore, South Korea and Finland – is that they all attract the best talent into the profession by setting high standards for recruitment. Mr Gove’s answer to this is to limit entrance to the profession to those who have better than a third-class degree. He has come in for a fair amount of criticism here, with teachers’ leaders arguing that it would prohibit people such as the Conservatives’ own maths guru, Carol Vorderman, from entering the profession. The brightest people in their subject area may not always be the best communicators in the classroom, so the argument goes.

Professor Lavonen is wary of the idea that foreign governments can „cherry pick” parts of the Finnish education system and ignore the rest. There is, he argues, a second part of the equation: the introduction of a free compulsory education system for all, which goes hand in glove with the recruitment process to create a successful education system. It is illegal to charge fees in the Finnish education system, so even those schools that are run privately take their funding from the state. Its schools are comprehensive in that there is no selection of pupils.

They are less formal and more relaxed than schools in the UK. The man in jeans and an open-necked shirt who greets us at the Taivallahti comprehensive school in Helsinki (an all-in school for seven to 16-year-olds) turns out to be the principal, Hannu Kosonen. His pupils – in common with those in the rest of Finland – do not wear a uniform. Discipline appears good. No one is photographing the teacher to put her picture on YouTube.

The teachers are not beset by targets, in fear of inspections or how well their schools do in league tables. There are simply no league tables or inspections. „They are academics and well trained, so we trust them,” says Professor Lavonen. „This is an important feeling: they don’t need any inspection. Also, we don’t have a system of national testing. The teachers are trusted to assess their own pupils.” This is presumably because there is no pressure to tweak the results to do well in league tables.

Class sizes are smaller than in the UK. Mr Kosonen limits them to 20 in the first two years of schooling and the sixth and seventh year (12 and 13-year-olds). They are also mixed ability, with educators believing the teachers are well-enough trained to cope with a wider range of ability in their classes. If pupils fall behind, a second teacher can be sent in to help them to catch up.

Of course, it may help that Finland as a country does not have the vast gap in household incomes of the UK, and so social mobility is not such an issue over there. The gap is just beginning to widen, though, so it may be something it has to look out for.

Mr Kosonen also points to another feature of Finnish life for producing the country’s brilliant reading results: the Government’s decision to ban the dubbing of all foreign films and television shows. This means youngsters can watch shows such as Dalziel and Pascoe and Anne Robinson’s The Weakest Link in all their English glory in their homes of an evening and get to grips better with the language.

A visit to last month’s teachers’ union conferences in the UK showed a flurry of concerns about headteachers „dropping in” to classrooms to check on their teachers’ standards. Mr Kosonen does this, too, and has asked each member of his staff to come up with an idea for developing their teaching. He does not see himself as an inquisitor, though.

Nina Koskinen, a primary-class teacher at the school, says: „Teachers do like to get feedback on what they do, but it is totally different over here to the UK. One of the things here is that principals should be like coaches.” She says of the English system of testing and inspection: „What would be the advantage of that? It really seems to be something that gives you pressure in terms of paperwork and all that.”

The differences between Finland and the English system do not stop with compulsory schooling, though. After the age of 16, youngsters decide whether they opt for an academic or vocational schooling. There is also still a divide at university level between the academic universities and the polytechnics (as the government calls them) or the universities of applied science, as they style themselves. Oh, and there is the little matter that university tuition is still free for home and EU students. A UK youngster would not have to spend a penny on tuition fees in Finland. The country is experimenting with charges for overseas students but only a handful of universities are taking part in this pilot.

Thomas Wilhelmsson, the rector of Helsinki University, ranked in the world’s top 100 universities, says: „The most that has been discussed is whether we should charge fees for overseas students. Free education is seen as a very central part of the Finnish welfare-state system. The British example is a scary example. If you take tuition fees [from students], you will withdraw some amount of basic funding for the system.”

This is a very different system to England’s, and it would be fair to point out Finland has to deal with a school population of just under 600,000, compared with the seven million in England and Wales. But Finland’s schools and universities have been besieged by Germans, Chinese, Thais, Spaniards and Austrians desperate to find out the system’s recipe for success. It remains to be seen how much of the Finnish education system we will seek to ape (teachers over here would love Mr Gove to adopt the whole package).

A passing thought occurs, though, as a documentary about how Finland coped with last winter’s snow flashes on to the television screen. At one stage it was 80 centimetres deep, but the under-floor heated sidewalks and streets soon had it cleared. Ice-breakers made sure the runway at the airport was cleared after 30 minutes. Maybe we should send someone over to study that as well.

KEY FEATURES OF THE FINNISH EDUCATION SYSTEM

All teachers must have a master’s degree before they start teaching.

Compulsory schooling starts at seven with voluntary play-based kindergarten for younger children.

No national testing, inspections or school league tables. The government looks at an 8 to 10 per cent sample of pupils’ work to check on performance.

Pupils transfer to either an academic or a vocational school at the age of 16 after nine years of compulsory schooling.

No university fees for home or EU students. Pilot of fees for overseas students from outside the EU.

KEY FEATURES OF THE ENGLISH SYSTEM

Teaching is an all-graduate profession but there are moves to allow free schools to employ unqualified teachers.

Compulsory schooling starts at five.

National tests for 11-year-olds with school league tables based on the results.

Secondary-school league tables are based on GCSE and A-level results, plus absence rates.

Students face fees of up to £3,000 a year in English universities – going up to a maximum of £9,000 in September 2012. Non-EU students can be charged full-cost annual fees of £28,000

Teologia pe-nţelesul tuturor: un pic de soteriologie (4)


John McIntyre  în The Shape of Soteriology tratează moartea lui Cristos şi răscumpărarea noastră, introducînd modelele soteriologiei. El susţine că textul clasic al acestei doctrine se găseşte în 1 Cor 15:3.

Un teolog faimos al antichităţii, Origen, a venit cu o idee nouă privitoare la mântuire şi la întrebările (de altfel legitime) de tipul „Cui i-a plătit Dumnezeu preţul mântuirii noastre?” Sau „Pentru cine a fost dat la moarte Isus Cristos?” –  a nu se confunda cu obiectivul morţii – mântuirea. Origen a răspuns simplu: preţul a fost plătit diavolului!

Dar cea mai năstruşnică idee cu privire la mântuire, McIntyre caracterizând-o ca demnă de Cartea Recordurilor (Guiness) pentru că a fost în opinia sa prima glumă teologică, i-a aparţinut lui Grigore de Nyssa şi se referă tot la acest subiect.[3] Presupunând că întreaga omenire a căzut în robia diavolului, Grigore argumentează că pentru a-i răscumpăra pe ai săi, Dumnezeu îi joacă o festă diavolului. El îi oferă Fiul său întrupat şi umilit ca …răscumpărare. Satan este dus de nas de această stratagemă, incapabil să perceapă că „divinitatea era ascunsă sub vălul naturii, şi aşa cum se întâmplă cu peştele lacom, cârligul dumnezeirii va fi înghiţit împreună cu momeala cărnii” (Oratio Catechetica Magna 22). Dumnezeirea astfel înghiţită face să dispară moartea şi întunerecul din domeniul diavolului reuşind astfel să realizeze recuperarea omenirii pentru viaţă şi libertate. Răscumpărarea plătită diavolului mai este întâlnită şi la alţi teologi faimoşi: (papa) Grigore cel Mare, Petru Lombardul. Ea este respinsă de alţi teologi printre care se află: Chiril al Alexandriei, Ioan Damaschinul, Anselm şi Abelard, ultimul afirmând că „atât divolul cât şi omul îi aparţin doar lui Dumnezeu, niciunul dintre ei nu se situează în afara puterii lui Dumnezeu” (Cur Deus-hommo? I.8).


[1] Împotriva tuturor ereziilor, V, 1.1.

[2] Idem, V, 1.2.

[3] Iată câte ceva despre aşa-zisa unitate de gândire teologică a Părinţilor bisericii.

Re-citirea Bibliei: Numeri


Leviticul face cunoscut sabatul şi super-sabatul (jubileul) anunţînd în final pedepse de 7 ori 7 ori 7 ori 7 mai mult pentru păcate, culminînd cu ducerea în  robie. Logic deci, ducerea în robie indica o stare de păcat amplificată, nu altceva. Apoi facem cunoştiinţă cu condiţiile revenirii în patrie în 26:40,41: mărturisirea păcatelor şi fărădelegilor, a călcărilor de lege şi a împotrivirii lor, iar ca rezultat smerenia pentru fărădelegea părinţilor lor. Oare aşa au făcut evreii cînd s-a constituit statul Israel în 1948? Poate unii. Foarte puţini o fac azi. Poate din cauză că în Numeri poporul se transformă într-o adunare organizată pe principii militare (cp. 2).

În urmă cu ceva timp (dar poate şi acum) în multe biserici din Marea Britanie scaunele erau albastre. Unul dintre profii mei chiar îşi pusese întrebarea de ce au ales tocmai culoarea asta care nu se potrivea cu interioarele în tonuri calde. Poate cei ce le-au achiziţionat s-au inspirat din Exod şi Numeri, unde albastrul este prezent de multe ori. Numeri 5 şi nu numai, m-a făcut să mă gîndesc că acest capitol se mai putea intitula şi 2 Levitic. Aici apare apa de gelozie. S-ar putea trage concluzia greşită că numai bărbaţii sunt geloşi. Nu e aşa, dar bărbatul e mai violent la gelozie, aşa că mai bine o spălătură ca-n Numeri, decît încă o femeie omorîtă degeaba. Interesant că nu se menţionează pedeapsă pentru bărbatul care a păcătuit cu femeia ce trebuia să îşi ia pedeapsa pentru nelegiuirea ei. Presupun că soţul găsea o metodă de rezolvare… Poate de aici s-a inspirat Isus cînd i-a spus ce i-a spus femeii prinse în flagrant delict în Ioan 8. Delictul ca delictul, dar dacă era flagrant, atunci era cel puţin şi un bărbat în cauză. Apa de testare a bănuielilor soţului gelos, preparată după reţeta din Numeri era sfîntă, dar acum avem alte reţete, aşa că înclin să cred că pot produce şi eu o reţetă proprie. De ce nu?

Şi ajungem la nazireu. Mi se pare că nazireul este pentru multe biserici pretextul pentru a impune fel de fel de interdicţii, unele mai legaliste decît altele. În principiu nu le respect şi nici nu le-am respectat. Fără nici un fel de mustrare de cuget. Mi se pare absurd să fac ceva ce nu are nici un fel de temei, doar pentru că „aşa e tradiţia”. Fariseii să fie liniştiţi, cărămida cu care se tot bat în piept nu o să se spargă că au devenit foarte tari la …cerbice. Nazireii nu aveu voie să mănînce nici măcar sîmburii din boabele de struguri, ei fiind cei ce au declanşat tunsoarea hippy: să-ţi laşi păul să crească mult şi bine. În afara faptului că atenţiona pe toată lumea de la distanţă că „iată vine un nazireu”, nu prea văd care să fi fost logica ca Dumnezeu să-i lase să şomeze pe stiliştii israeliţi. Poate avea şi Dumnezeul ăsta, chiar şi atunci, un simţ al umorului mai dezvoltat. La finele termenului israelitul, chemat tot nazireu, putea bea în fine, vin. Ce uşurare pe săracul! Dar trebuie să recunoaştem, legămîntul de nazireu era un ascetism limitat şi decent. Nu tu cazne, bice, posturi, veghe noaptea, tras de clopote, bătut de toacă şi făcut de cruci. Oare pe vremea aia cum, cînd, de ce şi de cine fugeau dracii? Cine ştie, poate nu apăruseră… sau se speriau la simpla apariţie a nazireului. Nu-i de mirare cu aşa o frizură. Ce efect! Mă gîndesc să îmi las părul să crească, dar ăştia nu ar înţelege şi m-ar da pe mine afară, nu pe draci.

În fine, în 10:29 aflăm că socrul lui Moise şi-a schimbat numele, poate se recăsătorise şi a preluat numele soţiei lui. Sau poate că au fost alte cauze – cine ştie, un pic de uitare e benefică – a celui ce a redactat capitolul şi nu citise recent Exodul. Tot în Numeri găsim o bogăţie de argint printre israeliţi, dar mă gîndesc că egiptenii au cam rămas fără metale preţioase în urma Exodului. Încă mă mai urmăresc anunţurile alarmiste din anii 90 a crainicilor tv ce se isterizau cu privire la exodul valutei, a metalelor preţioase şi a operelor de artă din ţara noastră.  Cine o fi fost de vină?

Lupta pentru putere în poporul Domnului începe de sus, Maria şi Aaron cialengindu-l pe Moise, chipurile din cauza soţiei etiopiene, adică de culoare maro închis. Nu a deranjat pe nimeni madianita, că era de aceiaşi culoare, deci rasismul era prezent printre israeliţi şi ducea la mari tensiuni. Cum Maria se procopseşte cu lepră, Aaron nu putea că era mare preot, este izolată şi se vindecă în 7 zile. Cartea asta are ceva cu femeile…

În Numeri 14:33 apare şi prima menţiune a purgatoriului: deşertul curăţă, moartea elimină. Apoi Core, Datan şi Abiran pleacă în locuinţa morţilor de vii, ceea ce mă face să mă găndesc că moartea e o uşurare şi că au fost cam chinuiţi pentru că s-au luat de mai-marii norodului. Aviz amatorilor de pe bloguri! Mult mai tîrziu, prin contrast cu cei răi care erau pedepsiţi groaznic, cei f.f.f. buni, un alt israelit, dar să nu anticipez, se va ridica la cer viu. Probabil tot prin contrast, cel mai bun lucru ce ţi s-ar putea întîmpla în viaţă, este lipsa morţii. În Numeri 16 vedem că tămîia pusă de Moise pe altar e capabilă să facă ispăşire, aşa că n-ar trebui să fim aşa de supăraţi pe preoţii ortodocşi şi catolici. Cred eu.

Ni se spune în Numeri să fim mai temperaţi cu viziunile şi vorbirea în limbi: prima fiinţă care vede un înger după Avraam şi Lot, este o măgăriţă dintre Neamuri, prorocul (tot dintre Neamuri) specialist fiind chior de-a binelea. Tot ea este cea care deschide dialogul vorbind în limbi …omeneşti. N-ar fi fost oare mai simplu invers? Dacă tot te porţi ca un animal, să şi comunici ca el. În 23:10 Balaam jinduieşte la moartea israeliţilor, fără să ştie că cei ce mureau în pustie nu erau consideraţi neprihăniţi, dimpotrivă. În cele din urmă s-a ales şi el cu acelaşi tip de deces.

31:15 crează precedentul căsătoriei cu fetele neamurilor periculoase, cartea încheiîndu-se tot cu o pricină a femeilor. Deci Numeri, sau altceva? Cred că Moise era îndrăgostit!

Cu Bau-baul la plimbare sau What’s next? (3): „╧╔⌡⌂∩Ň╕╖▓▬╛╜♂”


 Harold Camping a tot moşmondit cu bau-baul apocalipsei din 1994 pînă acum. Nu-i bai că cineva se preocupă, îi bai că face publicitate. În 94 a dat-o în bară şi, ce s-a gîndit, după aproape 20 de ani o să fie mai credibil, mai precis, mai apocaliptic. Ce carte frumoasă şi misterioasă ar fi rămas Apocalipsa dacă nu s-ar fi găsit alde  Harold Camping care să o trimită în derizoriu. Ce se va alege de ultime carte a Bibliei, de Noul şi Vechiul Testament după 21 octombrie cînd o altă eroare de calcul va face o publicitate negativă mult mai eficientă decît ceea de sîmbăta trecută? Din nou creştinii vor fi criticaţi ca şi oameni care nu au contact cu realitatea, bigoţi, avînd tendinţe suicidare şi de ce nu, terorişti la scară mondială. Cum alta să caracterizezi nişte oameni care ameninţă întreaga planetă cu declanşarea celui mai mare cataclism de la apariţia ei şi cu lichidarea sau trimiterea în iad a miliarde de oameni? Încep însă să mă întreb dacă în afară faptului că e un proroc mincinos,  nu este cumva Harold Camping este întruparea bau-baului din poveste. Pentru unii este credibil, ba chiar foarte credibil şi are convingerea, puterea şi inspiraţia să propună un nou termen, după modelul „What’s next?” Parcă am lucra mînă-n mînă!  

Mai ţineţi minte că în urmă cu puţin timp guvernul american a sistat programul de căutare a inteligenţei extraterestre. Ei spun din lipsă de bani. Alţii spun pentru că indiferent cît ar căuta, n-au ce găsi. Însă alţii spun că au sistat programul tocmai pentru că au găsit ceea ce căutau. Hmmm… Dacă nu au găsit, înseamnă că e foarte puţin probabil ca vreun extraterestru să descindă brusc în faţa sediului ONU articulînd deja celebra frază: „╧╔⌡⌂∩Ň╕╖▓▬╛╜♂” ceea ce înseamnă în traducere liberă „Teic mi tu iuă lidărs!”

Aşa că hai să facem legătura între cele două teorii ale conspiraţiei: una că lumea se termină în mai puţin de un an şi cealaltă că „ei” sunt pe cale să apară. Vorba aia, n-au cum să aibă dreptate mayaşii, că ei s-au închinat unor idoli, aşa că nu amînăm pe 2012!

Să fim realişti şi optimişti după modelul „Mai rău nu se poate! Ei, chiar?” I hev ă drim uen ol pipl vor muri de groază sau de rîs, dau nici aici nu putem şti precis pentru nu putem preciza ca atare. În final vă spun la fel ca şi clasicul personaj caragialesc: „Din această dilemă nu puteţi ieşi!

Istoria pe baricade (7): primele două sinoade unionale ale Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania


1. Primul sinod unional, Alba Iulia, februarie 1697

Situaţia era foarte complexă în Transilvania unde deja se desfăşuraseră convorbiri secrete începând cu 1693. Episcopul ortodox român Teofil a fost uns la Bucureşti în 1691 şi ulterior confirmat de către guvernatorul maghiar al Transilvaniei, Georgie Bánffy. El mai era subordonat şi superintendentului maghiar protestant Stefan Veszprémy care a acţionat atât ca şi episcop maghiar cât şi ca episcop reformat român al Transilvaniei.[1] În acest context Teofil se autointitula episcopul Bisericii Române din Transilvania şi a părţilor alipite Ungariei.

Succesul austriac al politicii în domeniul religios din direcţia Bisericii Rutene Uniate ar fi putut contribui la o posibilă unire. Faptul că preoţii români din nordul Transilvaniei au acceptat în mod individual unirea cu Roma, părăsind astfel Biserica Ortodoxă Română, l-a convins probabil pe episcopul[2] Teofil să adune marele sobor (sinodul) al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania la Alba Iulia în februarie 1697. După cum afirmă Albu, episcopul Teofil a amintit soborului toate abuzurile pe care le-a suportat biserica din partea calvinilor şi a îndemnat la unire.[3]

Propunerea sa a fost acceptată, în concordanţă cu cele patru puncte florentine şi în luna următoare (21 martie 1697) a fost redactată o declaraţie[4] semnată de către Teofil şi de doisprezece protopopi ai Bisericii Ortodoxe Române dn Transilvania. Declaraţia face cunoscută decizia sinodului general ţinut la Alba Iulia, în februarie.  Episcopul împreună cu clerul au decis că: „ne întoarcem la sânul S. maicei Biserici romano-catolice, şi iarăşi să ne unim cu dânsa, toate acelea primindu-le, mărturisindu-le şi crezându-le, câte le primeşte, mărturiseşte şi crede dânsa, şi mai întâi mărturisim cele patru puncte care în până acuma ne deosebeam.”[5]

Textul unirii menţionează pane azymum[6] ca materie suficientă pentru Cina Domnului. Semnat de către Teofil, documentul pare că indică deja o posibilă orientare romano-catolică.[7]

Declaraţia a conţinut în premieră clauze politice şi sociale. În cazul unirii românii ar fi fost admişi în poziţii oficiale şi în şcoli, şi ar fi fost recunoscuţi ca şi cetăţeni ai Transilvaniei. În încheiere declaraţia reamintea privilegiile şi drepturile de care se bucura clerul romano-catolic, unitarian, luteran şi calvin. De menţionat că doar preoţii religiilor legale erau exceptaţi de la dări, contribuţii, decimă şi încartiruirea soldaţilor. La sfârşitul documentului, Teofil îl menţiona pe Ladislau Barany, preotul paroh al Bisericii Romano-Catolice din Alba-Iulia, ca şi martor şi garant al unirii. În paralel cu acţiunea românească iezuitul Gábor Hevenessy şi arhepiscopul Kollonich au cerut curţii de la Viena să sancţioneze unirea. La 10 iunie, doisprezece protopopi[8] au semnat documentul[9] dar la mai puţin de o lună, la 2 iulie 1697 episcopul Teofil moare lăsând lucrurile neterminate.

2. Al doilea sinod unional: Alba Iulia, octombrie 1698

La începutul anului următor, la 28 ianuarie 1698, noul episcop al Transilvaniei, Atanasie Anghel este uns la Bucureşti de către mitropolitul român ortodox Teodosie. Atanasie era fiul unui preot român ortodox pe nume Ioan din Bobâlna, judeţul Hunedoara. Aflat la Bucureşti patriarhul Ierusalimului Dositei,[10] ce la acea vreme se afla în Ţara Românească şi mitropolitul Teodosie l-au întărit în credinţă pe noul episcop transilvan.

Iorga atrage atenţia asupra faptului că această dăscălire era o adevărată mărturisire de credinţă a bisericii din Ţara Românească.[11] Atanasie Anghel a fost instruit să se supună puterii seculare doar în ceea ce priveşte domeniul ordinii publice şi cel al politicii. Este clar că aceste cerinţe dogmatice erau direcţionate spre conservarea ritului ortodox în faţa a ceea era perceput la acea dată ca ameninţarea ‘inovaţiilor’ calvine şi romano-catolice. Instrucţia episcopului cuprindea şi respectarea tuturor detaliilor referitoare la înmormântări, nunţi, icoane şi ale hirotonisirii preoţilor. Acestea au fost completate cu cele referitoare la taine[12]: pâinea dospită şi vinul amestecat cu apă era transformat în trupul şi sângele lui Isus Hristos, ce era împărtăşit atât poporului, adică mirenilor cât şi clerului. Cele două limbi liturgice ale Bisericii Ortodoxe, slavona şi greaca erau păstrate ca limbi liturgice, limba română fiind folosită doar pentru rugăciunea din biserică. Făcând uz de Mărturisirea de credinţă a lui Petru Movilă mitropolitul Teodosie i-a cerut în mod imperativ lui Atanasie Anghel să păzească dogma, tainele şi tradiţia Bisericii Ortodoxe faţă de orice intruziune.[13] După patru luni de instrucţie episcopul Atanasie Anghel a acceptat să fie păzitorul dogmei şi practicii Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania.[14]

Cu excepţia punctului cinci şi zece, care impunea slavona sau greaca ca limbi liturgice în Biserica Ortodoxă Română, şi respectiv folosirea pâinii dospite la euharistie (o cerinţă evident anti-catolică) cele douăzeci şi două de puncte ale Mărturisirii de credinţă a lui Dositei aveau un accentuat caracter anti-calvin.[15] Era clar că aceasta îl pregătea pe noul episcop să facă presiunilor venite din direcţia Bisericii Protestante. Totuşi această scurtă punere în gardă nu lăsa să se întrevadă o posibilă unire a Bisericii Ortodoxe Române cu Biserica Romano Catolică. În ceea ce priveşte ungerea lui Atanasie Anghel de la Bucureşti, Iorga trage concluzia că ‘…concesii de dogmă fie cu păstrarea ritului întreg, nu se pot face.’[16]

Nici un autor greco-catolic sau ortodox nu au observat o altă concluzie perfect validă. Dacă Biserica Ortodoxă Română din Transilvania ar fi respectat cerinţele Mărturisirii s-ar fi eliberat de toate inovaţiile protestante impuse sau pretinse în înţelegerea ambele categori de autori.

Întors în Transilvania, lui Atanasie trebuie să-i fi fost cunoscut decretul imperial din 16 aprilie 1698, care le permitea preoţilor români să se bucure de drepturile şi privilegiile oricărei religii la care voiau să adere.[17] Ca urmare, la 7 octombrie 1698, Atanasie şi-a chemat protopopii la un alt sinod în Alba Iulia. Sinodul celor treizeci şi opt de protoppopi a semnat o altă declaraţie, declarând unirea cu Biserica Romano-Catolică în concordanţă cu condiţiile voinţei imperiale dar şi dorinţa lor de a se bucura de aceleaşi privilegii ca şi preoţii catolici.[18] Documentul sublinia caracterul liber al unirii, dar în acelaşi timp cerea unele garanţii:

1. Obiceiurile, ceremoniile, sărbătorile şi posturile vor fi ţinute după vechiul calendar.

2. Atanasie Anghel nu va fi depus.

3. Succesorul  său va fi ales liber de către un sinod şi va fi confirmat atât de către papă cât şi de către împărat, dar va fi uns de către patriarh.

4. Privilegiile protopopilor vor fi păstrate.[19]

Semnăturile protopopilor erau urmate de cea a lui Atanasie Anghel. Protopopii au adăugat un codicil, cum că unirea va fi acceptată doar dacă toată legea, ritul, liturghia şi posturile bisericii de sub păstorirea sa vor fi păstrate. Din condiţiile protopopilor români se poate vedea grija acestora pentru păstrarea caracterului bizantin al Bisericii Române, mai ales cu cât acestea au fost menţionate de două ori.

Au existat două reacţii la cel de-al doilea sinod. Prima a venit de la Dietă (20 octombrie – 12 decembrie 1698) care a impus noi taxe clerului ortodox român. Anul următor, la 16 aprilie Dieta a dezbătut o rezoluţie şi a cerut curţii imperiale să nu considere clerul român ca fiind egal cu clerul catolic sau protestant. Raţiunea acestei cereri era evidentă: dacă cererea lor ar fi fost aprobată clerul român nu ar mai fi plătit taxe. Cea de-a doua reacţie s-a manifestat din partea împăratului la 16 februarie 1699. Printr-un decret,[20] de obicei numit Prima Leopoldina (Prima Diplomă Leopoldină), împăratul Leopold I a înfiinţat Biserica Unită în Ungaria, Croaţia, Slovenia şi Transilvania. Unirea a fost realizată ‘primind, mărturisind şi crezând toate cele primite, mărturisite şi crezute de Sfânta Maică Biserică Romano Catolică, şi mai ales cele patru puncte care ne despărţeau…’[21]

Cea mai importantă stipulare a decretului Prima Leopoldina pentru români era libertatea religioasă în concordanţă cu sfintele canoane ale Bisericii Romano-Catolice şi încuviinţarea, mila şi privilegiul domnilor. Astfel preoţii care s-au unit cu Roma nu vor mai fi iobagi şi nu mai puteau fi impozitaţi de autorităţile statului transilvan. Documentul stipula că indiferent cine se va opune decretului sau se va opune publicării lui va suporta mânia împăratului. Toţi preoţii români care au acceptat unirea vor beneficia de privilegiile la fel ca şi preoţii religiilor legale din Transilvania.

De data aceasta guvernul Transilvaniei (incluzându-i atât pe protestanţi cât şi pe romano-catolici) a reacţionat prin trimiterea unui memorandum împotriva unirii împăratului la 14 iulie 1699. În plus, au existat un anumit număr de acţiuni pentru a preveni ca preoţii români să se bucure de privilegiile unirii.[22] Printre acestea au existat şase anchete efectuate de către stat. Ele au descoperit că unii dintre preoţi doreau să accepte unirea, în vreme ce majoritatea credincioşilor voiau să păstreze credinţa strămoşilor.[23]

Confruntându-se cu o opoziţie unită a nobilimii din Transilvania, împăratul Leopold a tranşat disputa specificând (printr-un alt decret datat 12 decembrie 1699) că unirea cu Biserica Romano Catolică nu trebuia impusă românilor. Ei erau liberi să aleagă una dintre cele patru religii legale sau să rămână ortodocşi.[24]


[1] Nouzille, Transilvania, vezi 191.

[2] Biserica Ortodoxă Română din Transilvania se afla sub jurisdicţia mitropoliei Ungro-Vlahiei cu sediul în Bucureşti.

[3] Albu, Pe urmele, vezi 45-46.

[4] A. Freyberger, Historica relatio unionis Walachicae cum romana ecclesia factae a. 1701 eorumque, quae in unionis negotio subsecuta sunt usque as novemberem ani 1702/ Relatare istorică despre unirea bisericii româneşti cu biserica Romei făcută în anul 1701 şi despre cele ce au urmat în problema unirii până în noiembrie 1702 (Cluj-Napoca: Clusium, 1996), vezi 10-12.

[5] P. Cârnaţiu, ‘Unirea Românilor transilvăneni cu biserica Romei’ în Biserica unită cu Roma. Două sute cincizeci de ani de istorie, 40.

[6] În latină ‘pâine nedospită.’

[7] Freyberger, Historica, vezi 45.

[8] Nouzille, Transilvania, vezi 192. Nouzille îl numeşte ‘sinodul cel mic.’

[9] Prunduş, Catolicism, vezi 62.

[10] T. Cipariu, Acte şi fragmente (Blaj: 1855), vezi 240-245.

[11] Iorga, Istoria Bisericii Româneşti, II, vezi 19.

[12] Adică sacramente.

[13] Iorga, Istoria Bisericii Româneşti, II, vezi 19.

[14] Anghel, De la vechea, vezi 100-101.

[15] Cipariu, Acte, vezi 240-245.

[16] Iorga, Istoria Bisericii Româneşti, II, 19.

[17] Prunduş, Catolicism, vezi 41.

[18] Prunduş este confuz la acest punct. În primul rând, el afirmă că doar protopopii au fost invitaţi pentru data de 7 octombrie. Apoi, parcă dându-şi seama de importanţa deciziilor ce trebuiau luate, îi menţionează pe preoţi şi pe doi sau trei mireni dintre cei mai buni din fiecare parohie ca participanţi la sinod. Apoi Prunduş îl citează (fără a da referinţa totuşi) pe N. Nilles, Symbolae ad illustrşium historia ecclesiae orientalis in terris coroane S. Stephanis (Oeniponte: 1885), care menţionează 2207 preoţi care au semnat declaraţia. După aceasta, Atanasie şi 38 protopopi au semnat declaraţia.

[19] Dragomir, Romînii, vezi 30-33.

[20] Păcăţianu, Cartea, I vezi 39-40.

[21] Idem.

[22] Iorga, Istoria Bisericii Româneşti, II, vezi 22.

[23] Dragomir, Romînii, vezi 65-78.

[24] Prunduş, Catolicism, vezi 63-64.

Re-citirea Bibliei: Levitic


Ciudat, dacă nu şocant pentru un creştin charismatic ar trebui să fie citirea primelor cinci (cel puţin) cărţi ale Vechiului Legămînt. Niciunde nu sunt pomenite duhurile aducătoare de boli, nenorociri şi alte ponoase. Ce logică şi „mecanică” pare Legea lui Moise: faci asta primeşti asta; nu faci, nu primeşti; faci pe dos sau rău, vine consecinţa din partea lui Dumnezeu. Cine ştie, o fi fost şi Moise prea ocupat ca să le mai explice realităţile spirituale de dincolo de „ce se vede”… Dar ciudat, nu bîntuie duhuri, spirite, demoni. În afară de ţapul de Azazel, nimic malefic nu tulbură pacea poporului Israel, în afara lui Dumnezeu care spune că îi va lovi cu boli, sabie, pustiire, animale sălbatice, etc. Cum vrăjitoarele erau lichidate din stoc, mă întreb cine i-a înştiinţat pe israeliţi despre „lumea de dincolo”? Nu aveau voie să cheme morţii, să ghicească şi să facă vrăji. De trei ori se repetă interdicţia „să nu fierbi mielul în laptele mamei lui”, ce vine parcă de niciunde (această tehnică este frecvent întîlnită în logica pasajelor). Oare mîncarea asta cu lapte şi carne în loc de lapte şi miere o fi avut gust extrem de bun de Dumnezeu îi atenţionează de trei ori să-şi pună pofta-n cui? Deloc. Aceasta nu era decît o prohibiţie a unui ritual cananit de vrăjitorie pe care puteţi să-l descoperiţi citind Culegere de texte cananite tradusă în limba română înainte de revoluţie. Dar, rămîne interesant şi faptul că preotul nu sfinţeşte casa, ci constată dacă casa era „bolnavă” sau curată. El nu face nimic în Levitic. Ce păcat, ar fi putut să facă ceva bani! 

În Noul Legămînt vedem că duhurile îşi făceau veacul prin pustie. Oare de ce acolo, că dacă voia să facă rău trebuia să îi atace sau influenţeze pe oameni care nu prea rezistau în pustie? Probabil din două motive. Unul ar fi că moartea survenea cu o probabilitate mai mare în pustie, conjunctura morţii fiind învăluită în oarecare urmă de mister. În al doilea rînd, parcă tot Azazel ăsta ar fi de vină.  Lev 16:22 spune după ce Aaron arunca sorţii pentru doi ţapi, unul pentru Domnul şi unul pentru Azazel, iar după ce sorţii îl vor indica  acesta să slujească viu pentru ispăşire, adică după jertfa viţelului şi a celuilalt ţap, încărcat cu toate fărădelegile, călcările de lege, păcatele lui Israel Ţapul acela va duce asupra lui toate fărădelegile lor într-un pământ pustiit; în pustie, să-i dea drumul. După ce va duce în pustie ţapul, cel ce a făcut slujba acesta trebuia doar să-şi spele hainele şi să îşi spele trupul, şi era curat, putînd intra în tabără. De-a dreptul ciudat! O spălare mecanică a celui ce putea fi infectat de toate relele pe care le-a făcut Israelul? Sună de-a dreptul liberal! Ei, am auzit şi eu continuarea poveştii ce spunea că după aceea ţapul de Azazel înebunea şi rătăcea prin pustie. Doamne fereşte să te fi atins de el! Dar poate e doar poveste. În orice caz, un israelit putea gîndi că nu toţi ţapii au murit în pustie şi că bîntuiau pe acolo o sumedenie de urmaşi cu coarne, care mai de care mai periculoşi, de unde se puteau întoarce înapoi toate fărădelegile pentru care s-a făcut ispăşire. Deci era normal ca în deşert să fie duhuri rătăcitoare.

Grija faţă de sfinţenia poporului alternează cu grija faţă de săraci şi străini. Cînd este vorba de ceva extrem de important în domeniul spiritual, de exemplu, Vorbeşte întregii adunări a copiilor lui Israel, şi spune-le: Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt, Eu, Domnul, Dumnezeul vostru, legea introduce o aparent banală indicaţie materială şi la îndemîna sau latitudinea israelitului de rînd, fără cine ştie ce treinig în domeniul levit sau academic: Când veţi secera holdele ţării, să laşi nesecerat un colţ din câmpul tău, şi să nu strângi spicele rămase pe urma secerătorilor. Nici să nu culegi strugurii rămaşi după cules în via ta, şi să nu strângi boabele care vor cădea din ei. Să le laşi săracului şi străinului. Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru. Dar, parcă nu-i prea spiritual să te îngrijeşti de srăini şi săraci pe cheltuiala ta.

Oare are asta vreo legătură că în ziua ispăşirii dacă în anul de sabat oricine din popor ce nu se smerea trebuia nimicit din poporul lui? Israele, Israele!

Celor mai slabi de înger nu le recomand să caute o reprezentare grafică a ţapului lui Azazel, nu de alta, dar vor da de aşa-zisa biserică a satanei şi alte situri pline de draci şi conform practicii din Vechiul Legămînt ar trebui să fie spălat cel puţin monitorul şi s-ar putea să se degradeze.

Interviu cu Înalt Prea Sfinţia Sa Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului 4 februarie 2002 (2)


Întrebare: Apariţia Bisericii Greco-Catolice în Transilvania a dus în primă fază (1701-1759) la ideea greşită cum că Biserica Ortodoxă Română din Transilvania a dispărut. Dar pe de altă parte şi dispariţia Bisericii Greco-Catolice în 1948 cât şi re-apariţia sa în 1989 au constituit evenimente controversate.

Cum comentează Înalt Prea Sfinţia Voastră aceste evenimente oarecum similare, dar totuşi atât de diferite?

Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului: În această privinţă factorul politic a fost în mod evident cel determinant. Adică se urmărea într-un fel dispariţia Bisericii Ortodoxe Române de către oamenii politici care dominau în acel timp. Din acest punct de vedere, prin faptul că Biserica Ortodoxă a avut un caracter naţional a determinat consecinţe care nu totdeauna au fost pozitive. Biserica nu poate fi a unei naţiuni, Biserica e universală. Totuşi întrucât tendinţa era de a-i asimila pe români, ca şi în alte părţi ale Europei, Biserica şi-a asumat într-un fel rolul de apărare a identităţii şi specificului propriu. Şi dintrodată Biserica universală a devenit o Biserică naţională care trebuia să apere interesele naţiunii proprii. S-a exagerat în această privinţă şi nu numai în România. Aceleaşi situaţii au fost cunoscute în alte ţări, mai ales răsăritene, unde n-a mai existat un imperiu unic cum a existat în apus Imperiul roman, care a impus o anumită uniformitate în toate ţările care au împărtăşit creştinismul apusean. Astfel până când a apărut protestantismul în veacul al XV-XVI-lea, totuşi s-a păstrat un fel de unitate. În Răsărit n-a existat un singur imperiu, s-au creat mai multe state, care au devenit într-un fel state naţionale: Grecia, Rusia sau Ucraina, Serbia, Bulgaria, inclusiv România. Şi atunci factorul acesta politic a creat dificultăţi şi austriecilor şi maghiarilor care erau, să zicem aşa, conducătorii politici ai acestor zone în care locuiau românii. Şi atunci tendinţa şi a ungurilor, a maghiarilor, şi a habsburgilor a fost aceea de a-i asimila pe români. De aceea  apartenenţa la o Biserică naţională, se păstra într-un fel identitatea şi politică şi naţională a naţiunii române. Atunci când habsburgii au depus stăruinţe ca să îşi impună stăpânirea lor asupra Ardealului, a Transilvaniei, a existat această tendinţă de a reuşi în direcţia politică respectivă atrăgându-i pe români la catolicism. Ungurii au căutat să-i atragă la protestantism. Însă s-a întâmplat un lucru să zic aşa, cu totul neobişnuit: românii au fost suficient de realişti ca să-şi dea seama de primejdia asimilării lor. Se ştie că existau recunoscute în Ardeal, doar câteva naţiuni admise oficial. Românii nu făceau parte din naţiunile zise “recepte” sau admise. Şi atuncea promisiunile făcute de habsburgi prin intermediul Bisericii catolice au fost foarte inteligent, folosite de români în sensul că românii şi-au dat seama că-şi pot păstra identitatea lor naţională acceptând o unire cu Roma, cu acea Romă care dealtfel stătea la originea naţiunii române. Pentru că România şi românii au apărut din îmbinarea romanilor care au cucerit Dacia cu localnicii de aici. Roma era considerată, să zicem aşa, mama naţiunii române. Şi atuncea a fost, dacă aş putea zice, un joc politic foarte inteligent al românilor din acea vreme acceptând unirea cu Roma pentru că în felul acesta şi-au putut păstra identitatea lor naţională. Biserica Greco-Catolică care a rezultat din unirea cu Roma, deci cu catolicismul, a unei părţi din românii din Transilvani,a a dus la reînviorarea sentimentului identităţii românilor care proveneau din Maica Roma, cum se zicea pe vremea aceea.

Astfel Biserica Greco-Catolică a contribuit foarte mult la păstratea identităţilor românilor din Ardeal. Blajul, care a devenit centrul Bisericii Greco-Catolice din România, era considerat “mica Romă.” De ce i s-a spus “mica Romă”? Nu pentru că la Roma era Vaticanul, ci pentru că la Roma era originea, într-un fel a poporului român. Exact acelaşi lucru s-a întâmplat cu toate celelalte evenimente din perioada aceea de timp. Aşa încât apariţia Bisericii Greco-Catolice a fost un beneficiu pentru poporul român din Transilvania. Dar repet din nou, această unire chiar dacă până la urmă a îmbrăcat aspecte să zicem creştine, bisericeşti, la origine, ea a avut o situaţie de natură politică. Dar oricum unirea cu Roma care a dus la crearea Bisericii Greco-Catolice a fost un beneficiu pentru poporul român.

Ce s-a întâmplat în 1948, când a fost desfiinţată Biserica Greco-Catolică, a fost din nou consecinţa exclusivă a unor factori politici şi anume: noi am intrat sub dominaţia sovieticilor odată cu terminarea războiului. Uniunea Sovietică a fost unul din factorii pe care puterile vestice l-au folosit pentru înfrângerea nazismului, a hitlerismului. Dar odată cu terminarea războiului, Uniunea Sovietică nu s-a mărginit la a-şi consolida situaţia ca stat, ci a existat tendinţa de extindere a dominaţiei sovietice. În ceea ce priveşte Romania, pentru sovietici Biserica Ortodoxă nu reprezenta o piedică prea mare. În schimb reprezenta o piedică catolicismul şi greco-catolicismul. De aceea una din primele măsuri pe care Uniunea Sovietică le-a luat pe plan politic-religios să zicem bisericesc, a fost anularea Concordatului cu Vaticanul, care tratat s-a încheiat cred în 1928 sau 1929. Numai că acest tratat reprezenta o piedică pentru dominaţia comunistă şi sovietică în România. Şi atunci prima măsură pe care au luat-o sovieticii impunând-o desigur autorităţilor româneşti a fost anularea Concordatului cu Vaticanul. Anularea acestui Concordat însemna aproape anularea catolicismului şi greco-catolicismului, scoaterea în afara legalităţii. Sigur încheierea Concordatului cu Roma în 1928-29, a fost şi aceasta un act politic. Dar Vaticanul nu urmărea scopuri exclusiv politice. El susţinea, cum era normal, Biserica Catolică şi inclusiv Biserica Greco-Catolică. Or Uniunea Sovietică a impus anularea Concordatului. Şi imediat după aceea a urmat desifinţarea Bisericii Greco-Catolice, cum au făcut-o sovieticii şi în Ucraina. În Ucraina însă au fost alte condiţiile politice şi anume, atunci când armatele naziste au înaintat spre Uniunea Sovietică, prima zonă pe care au ocupat-o a fost Ucraina. În Ucraina existau ca majoritari greco-catolicii. Acolo s-a făcut unirea cu Roma a unei părţi a ortodocşilor pe la o mie şase sute şi ceva. Faptul că depindeau de Roma, le dădea ucrainienilor un fel de sprijin din partea Apusului. Iar atunci când trupele naziste au intrat in Uniunea Sovietică, pentru că Ucraina era înglobată în Uniunea Sovietică, oamenii de acolo, în special greco-catolicii i-au privit pe nazişti ca pe nişte eliberatori. Astfel a creat o tensiune între ucrainieni şi ruşi. Şi sigur, atunci când Uniunea Sovietică a reocupat Ucraina şi şi-a redobândit puterea odată cu terminarea războiului, Uniunea Sovietică a desfiinţat pe greco-catolici. La noi Concordatul a fost considerat de comunişti un fel de imixtiune a Occidentului în România comunistă. Şi atunci a fost anulat Concordatul. N-au desfiinţat Biserica Romano-Catolică pentru că n-au putut să facă aceasta. Ar fi însemnat pe plan politic o greşeală care punea Uniunea Sovietică în contradicţie şi în conflict cu foarte multe ţări apusene catolice: Italia, Franţa şi alte state apusene. Dacă s-ar fi desfiinţat Biserica Romano-Catolică ar fi existat foarte multe reacţii pe plan politic. Dar desfiinţarea Biserica Greco-Catolică s-a putut face uşor spunându-se românilor: “n-aveţi de ce să vă opuneţi la desfiinţarea greco-catolicilor pentru că greco-catolicismul la voi l-a introdus puterea habsburgică, o putere străină cu care voi românii nu aveaţi nimic de-a face. Pe deasupra interesul habsburgilor între altele, a fost şi acela de a vă diviza. Iată acuma puteţi să vă reunificaţi. Toţi românii puteţi să aparţineţi Bisericii Ortodoxe. Deci desfiinţăm greco-catolicismul.” De aceea ceea ce s-a făcut în 1948 a avut un caracter, exclusiv politic, şi era normal ca odată cu căderea comunismului să se redea libertate şi legalitate Bisericii Greco-Catolice.

4.    Întrebare: În ceea ce priveşte dogma şi practica există anumite diferenţe dar şi unele puncte comune între Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Greco-Catolică din Romania, care provin pe de o parte din tradiţia Bizantină comună iar pe de altă parte din cea Catolică. De asemenea geneza Bisericii Greco-Catolice în secolul al XVIII-lea a fost o sursă de tensiuni în Transilvania.

Ce crede Înalt Prea Sfinţia Voastră că ar trebui întreprins pentru ca trecutul să nu mai fie o sursă de dezbinare, ci una de unitate şi comuniune?

Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului: Între Biserica Ortodoxă şi Biserica Greco-Catolică există deosebiri, dar atunci când a fost înfiţată Biserica Greco-Catolică în Romania s-a încheiat un fel de convenţie, ca “toată legea să rămână pe loc” prin lege înţelegându-se partea dogmatică, dar mai ales partea dacă o putem numi aşa, liturgică. Aceasta s-a întâmplat peste tot unde s-au creat Biserici greco-catolice. N-a fost o trecere completă la catolicism. Din punctul acesta de vedere catolicii au fost destul de diplomaţi, n-au impus absolut totul acelor ortodocşi care au acceptat unirea cu Roma. În felul acesta s-a şi ajuns la denumirea de Biserică Greco-Catolică, adică pentru a lăsa impresia celor ce s-au unit cu Roma că nu le este anulată toată tradiţia Răsăriteană. A fost cred o modalitate din partea Romei catolice de a atrage o parte din ortodocşi, o modalitate foarte inteligentă. Din cauza aceasta, cu unele mici excepţii determinate tot de factori politici, s-a ajuns la tensiuni între românii ortodocşi şi românii greco-catolici, create nu de ortodocşii români sau de greco-catolicii români, ci tot de factorii politici. Dar între oameni, între credincioşii celor două Biserici relaţiile au fost foarte bune, de frăţietate. Ca să dau numai un exemplu pentru că e greu altcum de înţeles despre ce vreau eu să spun. Dacă într-o localitate, într-un sat românesc din Ardeal exista o comunitate greco-catolică şi una ortodoxă, când preotul greco-catolic era plecat din localitate îl înlocuia preotul ortodox, şi invers. Sigur că lucrurile n-au rămas aşa de-alungul vremii şi mai ales după imixtiunea factorului politic. Disensiunile au început să devină mai virulente, dar tot aşa ca să dau un exemplu, în 1918 în preajma unirii românilor, în preajma Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, mitropolia de la Blaj greco-catolică a rămas fără mitropolit. A murit şi mitropolitul de la Sibiu, iar românii au zis: deacuma avem un prilej ca să înlăturăm toate disensiunile dintre noi, şi alegem aceeaşi persoană ca mitropolit la Blaj şi aceeaşi persoană la Sibiu. Era vorba atunci de un mitropolit, care a ajuns el mitropolit la Blaj, un foarte mare teolog greco-catolic, Vasile Suciu. Şi fiind teolog, că asta e misiunea teologilor, de a teoretiza, a zis: “eu nu pot să accept să fiu ales episcop la Sibiu decât dacă îmi dă voie Vaticanul.” Şi Vaticanul nu i-a dat voie. Era normal. Asta pentru că el era teolog şi apropo de asta, fac o mică digresiune. A fost odată la Bucureşti Patriarhul Atenagoras de la Constantinopol, unul din marii patriarhi, cel care a determinat o anumită împăcare între ortodocşi şi catolici anulând chiar decretul de despărţire a celor două Biserici de la 1054, când s-a creat Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă. Şi fiind la Bucureşti Patrirhul Atenagoras sigur a fost găzduit la patriarhia Română şi într-o zi l-am găsit singur pe un culoar şi am crezut că e bine să îi ţin de urât ca să zic aşa, şi am început să vorbesc cu el. Printre altele s-a ajuns la disensiunile dintre apuseni şi răsăriteni, dintre catolici şi ortodocşi. Şi spunea el: “treaba asta cu cele două Biserici e opera teologilor. Ei au despărţit Bisericile. Dacă ar fi după mine aş proceda cum s-a procedat în vechime, când s-a tradus Biblia din evreieşte în greceşte şi s-a creat acea Septuagintă. Aş aduna teologi ortodocşi şi catolici într-o insulă şi le-aş spune: uitaţi-vă, aveţi aici mâncare, hrană, tot ce vă trebuie pentru o lună. Într-o lună discutaţi între voi şi ajungeţi la o înţelegere. Dacă nu ajungeţi la înţelegere, altceva nu ve-ţi primi şi ve-ţi muri aicea de foame, de inaniţie.” Şi cred că acelaşi lucru, să zicem, l-au creat de-alungul vremii tot teologii, determinând nişte tensiuni între unii şi alţii foarte mari.

Sigur că e puţin exagerată caracterizarea astfel a deosebirilor pe plan bisericesc, dar ceva adevăr e totuşi într-asta. Teologii au dus la marile disensiuni care au influenţat în rău şi pe catolicii propriu-zişi şi pe greco-catolici.

Atunci când s-a ţinut renumitul Conciliu II Vatican, de-alungul şedinţelor, au luat cuvântul mulţi greco-catolici, în special din Orientul Mijlociu, din Siria, din Liban, din Egipt care protestau împotriva tendinţei de latinizare a greco-catolicilor de către Roma. De exemplu la un moment dat unul dintre greco-catolicii cu denumire de patriarh, mi se pare de la Antiohia, a fost făcut de Roma cardinal. El a spus eu n-am nevoie de distincţia de cardinal, eu sunt patriarh. Deci au existat astfel de tensiuni create şi într-o parte şi în alta, zic eu de teologi, de cei care teoretizează credinţa pentru că credincioşii propriu-zişi trăiau pretutindeni în relaţii foarte bune unii cu alţii. Dar factorul politic ne-a învrăjbit până am ajuns la ceea ce se vorbeşte astăzi că ar exista şi există ca atare, disensiuni între cele două Biserici ortodoxă şi greco-catolică.

5.    Întrebare: Există unele lucrări polemice de Istoria Bisericii care prezintă istoria într-un mod partizan. De asemenea au existat unele lucrări polemice care au apelat mai degrabă la diferenţe de dogmă şi practică decât la asemănări pentru a demonstra superioritatea Bisericii Ortodoxe Române sau a Bisericii Greco-Catolice.

Cum crede Înalt Prea Sfinţia Voastră că aceste tensiuni între dogmă şi practică percepute ‘la celălalt’ vor putea fi atenuate sau rezolvate în viitor?

Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului: Aceste tensiuni, repet ce spuneam puţin mai ‘nainte, au fost determinate de factorii politici. O bună parte din tensiunile acestea în ceea ce priveşte mai ales Biserica Ortodoxă decurg din caracterul sau din concepţia răsăriteană, ortodoxă că Biserica Ortodoxă din fiecare ţară este o biserică naţională. Şi atunci s-a imprimat în conştiinţa teologilor şi a ortodocşilor români ideea că Biserica Ortodoxă este cea care salvează naţiunea şi specificul naţional. Şi atuncea tot ce nu e ortodox e de natură să atenteze la conservarea specificului naţional românesc. Dar modul acesta de a înţelege lucrurile nu este creştinesc, e exclusiv politic şi e păcat că factorul politic şi în această privinţa a fost cel care a dominat. Noi astăzi bunăoară încercăm ca ortodocşi apropierea de romano-catolici şi se spune, şi cred că pe bună dreptate, că nu există diferenţe esenţiale. Actualul papă face şi o comparaţie care mi se pare extrem de sugestivă: Biserica Ortodoxă şi Biserica Greco-Catolică sunt ca un plămân. De fapt omul are două porţiuni ai unui singur plămân. Aşa-i şi în cazul acesta: ca să respiri în mod normal, trebuie să respiri şi prin Biserica Catolică şi prin Biserica Ortodoxă, că sunt două Biserici surori. Sigur că diferenţele sunt mai mari în ceea ce priveşte protestantismul, dar şi aceasta este o problemă care ţine mai mult de factorul politic decât decât de cel religios. Pentru că apariţia protestantismului prin Luther, prin Calvin, are la bază nişte factori pur politici. Sigur că problema necesită nişte explicaţii mai nuanţate, dar în ultimă analiză Biserica şi creştinismul sunt unice, nu sunt de mai multe feluri. Din păcate factorul politic a dus la diferenţe care au determinat şi implicarea dogmelor şi a ritualului în aceeaşi măsură. Pentru că mă refer mai ales la catolici şi la ortodocşi, bunăoară, ce ne separă pe noi unii de alţii? Sunt considerate patru mari puncte deosebitoare: primatul papal, adică conducerea Bisericii de către papă, de către Roma, filioque, azimile adică folosirea pâinii nedospite la cuminecătură şi purgatoriul. Dar ce diferenţe sunt acestea? Din punct de vedere creştin nu contează. Singura care prezintă oarecare dificultăţi e primatul Romei, dar şi acesta reprezintă un factor politic, exclusiv politic. Adică Roma, în condiţiile specifice Apusului şi-a exercitat puterea din toate punctele de vedere. Ulterior Răsăritul a creat a doua Romă, Bizanţul. Şi atuncea între aceste două Rome a apărut şi a treia Romă, dar ce au toate acestea cu creştinismul, cu Hristos? N-au nimic de-a face una cu alta. De aceea cred că toată problematica aceasta are la bază exclusiv condiţionări de ordin politic, care odată şi odată va trebui să le înlăturăm.

6.   Întrebare: Au existat unele momente istorice în viaţa poporului român din Transilvania (Supplex Libbellus Valachorum, rezistenţa pentru apărarea neamului împotriva politicii şovine ungare de la 1848, şi din timpul dualismului, Marea Unire de la 1918, ocupaţia hortystă a Ardealului) în care Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Greco-Catolică au conlucrat destul de eficient, atât pe plan spiritual cât şi pe cel politic.

Am putea spera într-o viitoare conlucrare între Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Greco-Catolică având în vedere situaţia în care se află acum România? Pe ce credeţi că s-ar putea baza această conlucrare având în vedere tensiunile existente în prezent?

Cum vede Înalt Prea Sfinţia Voastră că s-ar putea ajunge la relaţii tot mai bune în viitor între cele două Biserici şi care credeţi că sunt paşii ce ar trebui urmaţi în această direcţie?

Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului: Având în vedere motivele expuse mai înainte în legătură cu celelalte întrebări aş spune din nou: deosebirile dintre ortodocşi şi greco-catolici sunt de natură exclusiv politică. În timpul să zicem dominaţiei austro-ungare, pentru că acesta este dualismul, împreunarea tendinţelor Vienei cu cele ale Budapestei, a habsburgilor cu cele ale ungurilor, şi unii şi alţii şi-au dat seama că nu pot domina politic Ardealul sau Transilvania decât unindu-şi forţele. Şi atuncea românii şi ortodocşi şi greco-catolici şi-au dat seama că ei trebuie să conlucreze între ei pentru a face faţă dualismului acestuia. Aşa se face că în perioadele pe care le-aţi menţionat, 1848, 1918, între ortodocşi şi greco-catolici a existat o conlucrare foarte frăţească. Eu cred că factorii politici care au alterat această relaţie de frăţietate între ortodocşi şi greco-catolici va putea dispare atunci când dispar factorii politici. N-aş vrea eu să politizez dar din păcate Revoluţia română din 1989, factorii de răspundere a acestei revoluţii într-un fel au trădat revoluţia pentru că la revoluţie nu mai existau români, maghiari, sârbi, catolici, ortodocşi. Toţi au fost una, aşa s-au simţit şi aşa au contribuit la căderea comunismului. De ce nu s-a păstrat această unitate şi după aceea? Cine e vinovat de disensiunile care au apărut din nou? Nu vreau să nominalizez pe nimeni, dar în ce priveşte pe greco-catolici, ca să dau un exemplu legat de revoluţie, nu a fost posibil ca odată cu revoluţia să nu se anuleze un decret dat de puterea comunistă care desfiinţa Biserica Greco-Catolică? Acest decret din 1948-49 a fost anulat, deci Biserica Greco-Catolică din Biserică scoasă în afara legii a devenit o Biserică legală, dar numai atât. Nu s-a revocat, nu s-a anulat şi tot ceea ce s-a legat de desfiinţare acestei Biserici. Atunci în ‘48 comuniştii au luat greco-catolicilor locaşurile de rugăciune şi le-au aruncat în braţele ortodocşilor. După 1989 odată cu revoluţia era normal să se restituie toate bunurile greco-catolicilor, ori nu s-a restituit nimic. Am asistat la discuţiile care s-au purtat la preşedinţia României din vremea aceea, în 1990-1991, şi cu mare greutate după discuţii interminabile, s-a zis “Bine se dă un decret – din nou un decret – prin care statul, statul român, restituie ceea ce a luat el de la Biserica Greco-Catolică, şi anume nişte şcoli, nişte clădiri, care au fost folosite de statul român începând cu anul 1948. Dar încolo nu s-a restituit absolut nimic, şi asta a fost o sursă de tensiuni formidabile pentru că greco-catolicii legalizaţi fiind n-aveau unde se aduna, unde să-şi desfăşoare activitatea lor şi astfel au început tensiunile care persistă şi în ziua de astăzi dar care nu îşi au niciun rost. Există de exemplu sate, localităţi unde sunt două biserici: ortodoxă şi greco-catolică, fostă greco-catolică, şi un singur preot. Preotul ortodox nu renunţă la biserica de care nu are nevoie, care nici nu-i a lui. “N-o dau asta-i a mea.” Păi cum să fie a ta? Nu-i a ta, nu. Şi de aici sigur conflicte foarte pronunţate la care se ajunge cum se întâmplă mai ales în părţile de nord ale Ardealului, la bătăi, la crime, ceea ce pentru nişte creştini e de neconceput. Nu bisericile în sine sunt vinovate de o atare situaţie, cât factorul politic. Atunci când Bisericile vor reuşi să fie numai Biserici, neinfluenţate de factorul politic, probabil că va fi o turmă şi un păstor.

Mitropolitul Banatului

Nicolae

Creştin, patriot şi naţionalist


În urmă cu foarte puţini ani sondaje de opinie din ţara noastră indicau că populaţia avea cea mai mare încredere în biserică şi armată. Sau invers, nu prea contează. Probabil fără să îşi propună, sondajul arăta şi modul absolut idealist de a gîndi al românului: în loc să facă ceva, credea că cele mai birocratice instituţii ale ţării aveau să îl salveze.

Să fim serioşi! Armata? Cînd a cîştigat ultima dată armata română o bătălie? Probabil la inundaţii. Poate la marea bătălie cu recoltele record ale lui Ceauşescu sau cu îndeplinirea planului cincinal înainte de termen, per global, dar nu şi pe sortimente.

Biserica? Cînd nu a protestat la dărîmarea propiilor sale locaşuri şi la închiderea mănăstirilor? Cînd a acceptat tot, sau TOT ceea ce regimul comunist a spus şi făcut? Atunci cînd a acceptat să împartă locul comod de privitor dezinteresat cînd un întreg popor era condamnat la muncă silnică pentru un faraon megaloman şi paranoic? Biserica a închis ochii, a privit în altă parte şi statul a făcut ce a vrut. Mai ţineţi minte telegrama fostului patriarh al Bisericii Ortodoxe Române în care condamna acţiunile huliganilor din Timişoara din decembrie 1989? După o demisie impusă, acelaşi om a revenit, s-a pupat mai tîrziu cu papa Ioan Paul II şi a murit bine mersi, fără a repara nimic din trecutul căruia îi jurase credinţă. La scurt timp după moartea sa am aflat şi că în sfînta sa tinereţe legionară se implicase activ în rebeliunea legionară din 1941. Toate acestea, dar şi multe altele mă fac să mă întreb care este legătura dintre a fi creştin, patriot şi naţionalist.

A fi creştin de o oarecare factură înseamnă în esenţă să crezi că Isus (sau Iisus) Cristos (sau Christos sau Hristos) a murit pe cruce, a înviat şi s-a înălţat la cer şi să fi ucenicul lui, indiferent ce ar însemna asta pentru unii sau alţii. Deci categoria asta are unele puncte comune, esenţiale şi altele particulare, esenţiale numai pentru cei care le cred şi aplică în practică.

A fi patriot înseamnă a-ţi iubi patria, indiferent care este aceasta. Un turc iubeşte Turcia, un român România, şi aşa mai departe. Lucrurile se complică în această categorie cînd faci parte dintr-un stat multinaţional şi eşti turc în România sau român în Turcia. Este şi mai greu să îţi iubeşti patria atunci cînd ea se războieşte cu o ţară a cărui nume îl porţi pentru că eşti născut în etnia respectivă. Cu toţii am citit Pădurea spînzuraţilor, dar şi puţini dintre noi ştiu că Ioan Slavici a făcut închisoare fiind acuzat de trădarea neamului său, fiind întemniţat de mai multe ori în România.

Interesant pe de altă parte este ce putem învăţa de la Iosif, de la Daniel sau de la Cirus care au făcut bine altor naţii şi au fost consideraţi binefăcătorii acestora. Iorga avea o vilă în Albania pentru că a scris istoria Albaniei cu toate că nu era albanez. Dar pe de altă parte ce trebuie să facem cînd ştim că alţi români suferă în alte ţări? Contează ce suntem? Sau ce este mai important, naţia sau credinţa?

Naţionalismul este definit de Wikipedia românească ca fiind „o ideologie care creează şi susține o naţiune ca un concept de identificare comună pentru un grup de oameni.” Pentru mine naţionalismul este mai degrabă un patriotism ce loveşte în drepturile şi aspiraţiile celorlalte naţiuni cu care se împarte sau nu un teritoriu. Un bun exemplu de naţionalism este cel al legionarilor români care spuneau că iubesc neamul românesc, dar îi urăsc pe unguri, evrei, comunişti, liberali, ţărănişti.

Se pot împăca aceste sentimente contradictorii cu creştinismul? În cele din urmă pînă unde pot merge împreună patriotismul cu creştinismul sau ce este mai important? Hughenoţii au fost asasinaţi din cauze politice sau religioase? Soldatul roman care nu a acceptat să poarte coroana ce simboliza supunerea absolută faţă de cezar a murit ca şi martir şi în domeniul acesta probabil că Ipolit în De corona are mai multe de spus.

Cum stăm însă cu supunerea faţă de legile noi ale Comunităţii Europene? Poate  ar trebui să ne pregătim acum pentru ce va veni în viitor? Mai vine timpul martirajului sau ne vor împiedica respectarea drepturile omului, respectarea dreptului la a fi diferit şi garanţia Comunităţii Europene? Ce se întîmplă dacă naţionalismul va fi suprimat? Putem gîndi chiar mai departe?

Istoria Bisericii Universale: o lungă trecere în revistă (5)


Unul dintre personajele celebre ale Istoriei Bisericii, indiferent cum am suci-o, a fost şi rămîne papa de la Roma. Cu toate că Biserica Romano-Catolică consideră ca primul papă a fost Petru, probabil că acest titlu a fost conferit retroactiv. Papa era episcopul Romei, cel căruia credincioşii romani au ales să îi spună „papa”, pentru că era considerat părintele lor. Există multe date despre ce au făcut papii pentru că aceştia erau înconjuraţi de oameni care ştiau să scrie.

Petru apare în lista papilor pe primul loc la cei mai mulţi istorici catolici. Greu de crezut că a ajuns la Roma înaintea lui Pavel, care nu îl menţionează, dar cine ştie, pe vremea aceea comunicaţiile lăsau de dorit, aşa că orice este posibil. Cert însă este faptul că Pavel a scris epistola către romani fără să menţioneze că el ar fi fondatorul bisericii romane. Episcopul Romei, cum le place unora să-i spună papei, a avut o istorie zbuciumată şi complicată. De la primele menţionări papa pare să fie mai important decît ceilalţi episcopi pentru că se află în capitala imperiului spre care duceau toate drumurile.

Tot în capitală îşi au sediul „central” şi unele dintre cultele noastre, cu toate că dacă ar fi să comparăm densitatea credincioşilor pe judeţe, ar fi probabil mai indicat să fim adepţii descentralizării. Persecutaţi, întemniţaţi, torturaţi, luaţi prizonieri sau alungaţi, ba chiar omorîţi, papii au rezistat tuturor încercărilor de acest fel. De cealaltă parte, plini de putere, bani şi faimă, papii au fost invidiaţi, linguşiţi, li s-a căutat pritenia sau alianţa, de cele mai multe ori confruntîndu-se cu pericole demne de o asemenea poziţie. Cel ales papă îşi schimba numele unii intrînd în criză de inspiraţie astfel că avem Ioan XXII,  Pius XII, Benedict XVI, Leon XIII, Inocenţiu XIII sau Bonifaciu IX, numele lor încercînd să reflecte ceva din orientarea sau caracterul acestuia. Nu totdeauna numele lor a reflectat caracterul papilor, papii dedîndu-se la abuzuri inimaginabile.

Datorită marii influenţe, a puterii şi a bogăţiei de care putea dispune un papă, scaunul a fost foarte rîvnit cîţiva papi ajungînd pe tron cu mult înainte de vîrsta episcopatului. Ba chiar unii autori susţin, dar Biserica Romano-Catolică neagă, că ar fi existat chiar şi o papesă, după cum au existat şi contra-papi, adică papi aleşi ilegal. Cert este că în timpul lui Inocenţiu al III-lea puterea papală a ajuns la apogeu, punctul cel mai de jos fiind probabil înregistrat în timpul Revoluţiei franceze cînd papa a murit şi se bănuia că nu va mai fi ales alt papă. Nepotismul, luxul, amantele şi copiii papilor contrastau cu titlul de vicar sau locţiitor a lui Cristos.

Unii papi au investit mult în proiecte culturale, fiind adevăraţi Mecena, alţii au construit mult, iar alţii au condus armate. Indiferent cît rău sau cît bine a făcut un papă, aproape că nu există papi „identici”, interesele, obiectivele şi circumstanţele politice şi ecleziale diferind. Înainte de alegere unii au fost călugări, alţii episcopi, oameni simpli sau aristocraţi de vază. Iniţial aleşi prin aclamarea poporului, procedura s-a definit, alegerea depinzînd din 1241 de un conclav de cardinali. Pentru ca alegerea să nu se tărăgăneze, conclavul a fost încuiat, fiind convenit un semnal în cazul în care exista o alegere precisă. Unii papi au domnit cîteva zile, alţii mulţi ani. Ioan VIII a sfîrşit otrăvit şi lovit cu ciocanul, deschizînd lista papilor asasinaţi, anul 986 fiind unul cu 3 papi. Înainte de conciliul de la Constance din 1412, timp de 70 de ani au existat cîte doi papi, unul la Avignon şi unul la Roma, ceea ce a dus la anatemizări reciproce. Schisma ia sfîrşit după o scurtă perioadă cînd au existat 3 papi, conciliul de la Constance decretînd că este singura adunare şi autoritate legitimă a Bisericii, superioară oricărui papă. Istoria nu a consemnat convertirea vreunui papă la altă religie sau la o altă denominaţie, pînă la conciliul Vatican II Biserica Romano-Catolică considerîndu-se singura biserică adevărată. Deşi limitat ca stat la suprafaţa de azi a Vaticanului, Biserica Romano-Catolică este probabil cel mai mare deţinător de clădiri din lume.

Înţelepciunea sau curajul unui papă ca Leon I, l-au întors pe Atilla din drum spre Roma cea rămasă fără apărare,  mărind astfel prestigiul papilor. În lipsa unui prestigiu clădit pe caracterul şi faptele papilor, Roma şi curia papală au profitat de Donaţia lui Constantin, un fals ce pretindea că în urma vindecării sale de lepră, împăratul Constantin i-ar fi dăruit papei Silvestru I Roma şi Italia, ba chiar toată partea de apus a imperiului.

În secolul IX Decretele (pseudo) isidoriene pretindeau că papa deţinea supremaţia în Occident încă din primele secole ale creştinismului. Importanţa scaunului şi a coroanei papale este subliniată de cele trei coroane puse una peste alta, dar mai este foarte cunoscută şi atribuirea numărului 666 şi titlului de Anticrist de către Luther şi încă menţionat cu vehemenţă de către adventişti. Bogat sau sărac, binefăcător sau răufăcător, papa rămîne în istorie ca fiind capul Bisericii Romano-Catolice, şeful celei mai mari organizaţii din lume, o organizaţie ce încă mai poate influenţa mersul acestei planete.

Interviu cu Înalt Prea Sfinţia Sa Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului 4 februarie 2002 (1)


 1.    Întrebare: În trecut ungurii reformaţi s-au lăudat (şi încă se mai laudă) cu toleranţa religioasă din Transilvania în vremea Reformei. Pe de altă parte Habsburgii Romano-Catolici pretind că ei au introdus toleranţa religioasă după a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Cu toate acestea Biserica Română nu a beneficiat de toleranţă religioasă în adevăratul sens al cuvântului decât mult mai târziu.

 Cum apreciază Înalt Prea Sfinţia Voastră felul cum Biserica Română a fost câteodată victima jocurilor politice în trecut?

Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului: Toate cultele, toate confesiunile, toate Bisericile au fost foarte mult influenţate de jocurile politice. Încă dela începutul ei Biserica creştină a trebuit să facă faţă acestei situaţii. De altfel cred că de la început au existat foarte mult diferenţe de mentalitate, cultură, etc. peste care s-a suprapus ulterior situaţia politică a vremii. Dacă aş putea să dau un exemplu din primele veacuri creştine, m-aş referi la diferenţa care a existat între Apus şi Răsărit, între cele două împerii creştine de Răsărit şi de Apus, care a lăsat o amprentă foarte evidentă şi asupra vieţii Bisericii. Pe măsură însă ce creştinismul s-a răspândit peste tot, nu numai în Europa dar şi în celelalte continente, a trebuit să facă faţă împrejurărilor decurgând din evoluţia politică a zonelor geografice unde s-a răspândit. Zone geografice nu state pentru că statele s-au constituit majoritatea mult mai târziu. Dar când au apărut statele, sigur că au apărut şi problemele politice. Ca să mă refer doar la ceea ce a fost în primele veacuri, m-aş referi la Imperiul Romano-German, care a dus la sciziuni în cadrul Bisericii Apusene, dar şi la multe alte neajunsuri.

 V-aţi referit în mod special la habsburgi, la reformaţi, la calvini, şi ei au avut rolul lor în viaţa să zicem creştină a românilor, în special în Transilvania, pentru că în restul provinciilor româneşti influenţa a fost mai mult a Răsăritului, fie constantinopolitan bizantin, fie în alte zone influenţa slavilor, a ruşilor în mod special. Aşa încât se poate vorbi de situaţii în creştinismul nostru mai vechi determinate de împrejurările politice.

În ce măsură au adus libertate reformaţii sau habsburgii? Cred că pe ei nu i-a interesat libertatea religioasă; pe ei i-a interesat situaţia politică şi interesele lor politice.

De exemplu, pentru că pomeneaţi de habsburgi, de Imperiul habsburgic, care până la urmă s-a transformat în Imperiul austro-maghiar, influenţele exercitate de ei au fost mai puţin legate de libertatea religioasă. Aş da un exemplu care priveşte poate mai ales Banatul. Astfel în Banat habsburgii au dus o politică care urmărea să împartă majoritatea populaţiei care pe vremea aceea sub raport religios era majoritar ortodoxă. Pe aceştia ei au încercat s-o dividă, potrivit celebrei zicale divide et impera. Şi atunci, pentru că majoritatea era ortodoxă, habsburgii au desfiinţat aproape în întregime organizaţia bisericească ortodoxă română, în sensul că au acordat preferinţă ortodocşilor sârbi, în dauna ortodocşilor români. Şi în felul acesta ne-au divizat. Şi s-a creat o animozitate care există până azi. E ceva ce a aparţinut habsburgilor. De aceea până astăzi există în rândul românilor, aici în părţile Banatului, un fel de antipatie faţă de sârbi. De exemplu la Timişoara a fost desfiinţată episcopia ortodoxă română şi a rămas doar episcopia ortodoxă sârbă. Deci în cadrul aceleaşi confesiuni, fraţii habsburgi ne-au divizat până la a ne urî unii pe alţii. Acestea erau să zicem situaţiile politice din trecut. Acelaşi lucru l-au făcut şi reformaţii în Ardeal. Din acest punct de vedere e vorba nu atât de Bisericile sau cultele respective, cât de politica celor care dominau sub raport politic în acea vreme. Aşa încât e greu să spui ce libertate au adus habsburgii sau ce libertate au adus reformaţii, calvinii. 

2.    Întrebare: Protestanţii unguri au impus în secolul al XVII-lea respectarea de către Biserica Ortodoxă Română din Transilvania a nouăsprezece puncte conţinând dogme şi practici protestante. Totuşi acestea nu au generat atâtea tensiuni religioase (adică românii nu s-au luptat între ei pe motive religioase) comparativ cu cele apărute după crearea şi consolidarea Bisericii Greco-Catolice.

 Oare nu-i păsa poporului român de ingerinţa protestantă? Sau ideea sa de libertate religioasă era diferită la momentul acela istoric? Cum apreciază Înalt Prea Sfinţia Voastră această situaţie aparent paradoxală?

 Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului: În problema aceasta cred că ceea ce a contat a fost mai puţin credinţa şi mai mult politica, dar reacţiile pe vremea aceea şi ale unora şi ale altora, au fost mai puţin violente decât mai târziu. De exemplu în ceea ce priveşte pe reformaţii unguri e sigur că au încercat să impună românilor ortodocşi anumite puncte de doctrină, de credinţă, însă nu s-a ajuns la tensiuni pe plan politic cum au apărut mai târziu. De exemplu influenţa calvină care mergea mână-n-mână cu într-un fel impunerea limbii maghiare, s-a soldat şi cu rezultate pozitive, nu numai negative. Bunăoară, la ortodocşii români Biblia nu era prea răspândită, aşa cum s-a întâmplat de fapt şi mult mai târziu. Biblia ajunsese un fel de carte legată mai ales de cler, de preoţi. Sub influenţa reformată Biblia a ajuns să fie tradusă în româneşte. Primele traduceri româneşti, se pare că au fost determinate de un fel de reacţie la tendinţele de dominare, dacă pot spune aşa, a reformaţilor maghiari. Dar iată, rezultatul prim a fost nu o luptă între confesiuni, ci preluarea unei idei bune, de la protestanţii reformaţi în ceea ce priveşte răspândirea Bibliei. Sigur că au apărut pe urmă aspecte care nu mai aveau nimic de a face cu religia, cu credinţa, în sensul că ungurii au căutat să-i domine pe români până la a-i maghiariza într-un fel, tendinţe care au creat nişte contradicţii între unii şi alţii, care din păcate se păstrează până astăzi. Dar factorul care a determinat relaţiile dintre cele două confesiuni a fost mai ales cel politic şi în felul acesta s-a ajuns la transformarea sau transpunerea problemelor religioase pe plan politic. Ceea ce sigur că nu era dorinţa niciunui credincios adevărat. Pentru că politica e politică şi credinţa e credinţă. Însă din păcate pentru că oamenii nu pot să fie absolut neinfluenţaţi de un factor cum e cel politic, astfel de situaţii au lasat urme şi pe planul relaţiilor dintre confesiunile creştine.

Istoria pe baricade (6): Unirea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania cu Biserica Romano Catolică


Au existat mai multe încercări de a reuni Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano Catolică[1] dar toate au dat greş. Baza juridică şi dogmatică a unei astfel de uniri a fost pusă la Conciliul de la Florenţa (1438-39). Aceasta a făcut ca pe parcursul timpului să existe câteva uniri a unor biserici ortodoxe cu Biserica Romano Catolică şi să apară Biserica Uniată, sau Biserica Romano Catolică de Rit Ortodox, sau Biserica Greco-Catolică. În Europa de est şi centrală, unirile între o biserică ortodoxă locală şi Biserica Romano Catolică au avut loc la Marca,[2] Brest-Litovsk şi Uzgorod.

 1. Unirea de la Brest-Litovsk

Sinodul Bisericii Ortodoxe Ucrainiene ţinut la Brest-Litovsk la 5-11 octombrie 1596 a acceptat unirea cu Biserica Romano Catolică. Documentele unirii au fost publicate în limba latină, ucrainiană şi poloneză. Ele conţineau treize şi trei de condiţii care stipulau păstrarea identităţii ortodoxe fără impunerea dogmei şi practicii romano-catolice. În ciuda acestei menţiuni, Basarab atrage atenţia la termenii folosiţi în bula Magnus Dominus. Termeni ca şi recepimus, unimus, adiungimus, annectimus et incorporamus dau impresia că Biserica Romano Catolică dorea totala obedienţă, nu o unire bazată pe autonomie.[3] Keleher confirmă acest ţel şi atrage atenţia la scopul dublu al statului şi al Bisericii Romano-Catolice poloneze: convertirea credincioşilor ortodocşi la romano-catolicism şi acceptarea de către ucrainieni şi bieloruşi a identităţii etnice poloneze.[4]

 2. Unirea de la Muhacevo (Uzgorod)

Numită şi unirea din Ungaria de sus, unirea de la Muhacevo (Uzgorod) a avut loc între Biserica Ortodoxă Ruteană (din sud-estul Ucrainei) şi Biserica Romano Catolică. Suttner face legătura între unirea Bisericii Ortodoxe Rutene din Munhacevo şi cea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania pentru că amândouă au avut două trăsături comune: ambele biserici erau situate în Ungaria şi au suferit din cauza principilor calvini unguri.[5] Trei sinoade unioniste (două în Uzgorod la 24 aprilie 1649 şi la 15 ianuarie 1652 şi unul în Munacevo în 1691-92) au fost de acord cu unirea (după împărţirea Poloniei între Imperiul habsburgic, Rusia şi Prusia).[6] Suttner afirmă că

The agreement about protection which was made between the Catholic Church şi the Ruthenian diocese of Munkachevo, establishing the fellowship in sacraments of the Ruthenians with the Church of the Imperiul habsburgic  şi at the same time guaranteeing the spiritual şi ethnic tradition of the local Church of Munkachevo şi also designed to promote the social position of the clergy şi their faithful, was called a union in terms of the contemporary understşiing, about the middle of the seventeenth century.[7]

Totuşi există unele diferenţe clare între cele două evenimente. Una dintre cele mai importante  este faptul că rutenii vorbeau o limbă diferită de cea a românilor. În plus, limba lor slavă nu contrasta cu slavonia, limba liturgică tradiţională a popoarelor slave din Biserica Ortodoxă. O altă diferenţă importantă se referă la dependenţa eclezială: ea se afla sub jurisdicţia mitropoliei de Kiev, ce la vremea aceea avea o pronunţată influenţă latină.

 3. Două modalităţi de a realiza supremaţia astriacă asupra ungurilor: militară şi religioasă

Habsburgii au implementat cu succes politica lor în Transilvania. Ei au reuşit să îl trimită pe minorul principe Apáffy II în exil în 1696. Apáffy a abdicat în 1701,[8] eveniment ce a declanşat lupta pentru tronul Transilvaniei. Din această cauză politica habsburgilor s-a ciocnit de rezistenţa nobililor maghiari protestanţi. Războiul dintre unguri şi habsburgi s-a declanşat în 1703, atât în Ungaria cât şi în Transilvania. Revolta curuţilor a fost condusă de Francisc Rákóczy II. Aceasta a fost ultima încercare serioasă[9] de a menţine Ungaria de est şi Transilvania în afara controlului austriac. După tentativa nereuşită a lui Francisc Rákóczy II de a obţine şi tronul Poloniei, nobilimea transilvană l-a părăsit şi a trecut de partea Austriei. Motivată de succesele militare austriece şi de înfrângerile succesive ale lui Francisc Rákóczy II, nobilimea a confirmat decretul împăratului Leopold referitor la succesiunea acestuia asupra Transilvaniei şi a încheiat pace semnând Tratatul de la Satu Mare în 1711.

Este demn de luat în considerare că între 1693 şi 1695 în nordul şi vestul Transilvaniei[10] un număr semnificativ de preoţi români au acceptat unirea cu Roma prin recunoaşterea jurisdicţiei episcopului rutean uniat Ioan Camillis.[11] Declanşată într-o zonă cu o minoritate ruteană, reacţia preoţilor români nu poate fi explicată prin exercitarea unei presiuni rutene. Totuşi această desprindere de Biserica Ortodoxă Română ar fi putut fi determinată de efectele măsurilor luate de împăratul Leopold I pentru protecţia unirii rutene (1693). Fără să fie conştienţi de identitatea lor etnică preoţii români au acţionat atunci când efectele unirii s-au dovedit benefice, adică rutenii au devenit egalii catolicilor (şi protestanţilor), un statut de care românii nu s-au bucurat vreodată.

 Referitor la situaţia românilor ortodocşi din Transilvania şi planurile habsburgilor de la finele secolului al XVII-lea, Albu observă că:

Viena cunoştea foarte bine metodele utilizate de calvinişti pentru convertirea românilor la noua religie, pentru deznaţionalizarea lor. Ea cunoştea, de asemenea, neagrearea, de către poporul român, a cultului protestant, ca şi ingerinţele clerului acelui cult. Îi era cunoscută mai cu seamă, comportarea superintendentului calvin care-şi exercita autoritatea prin umilirea clerului ortodox . Se  impunea – timpul şi împrejurările erau favorabile – bararea convertirii la calvinism, care devenise odios, şi înlocuirea lui cu un fel de neocatolicism, aducător de schimbări în viaţa clerului român, fără să i se ceară să îţi renege naţionalitatea, să se germanizeze.[12]

Confuzia lui Albu ar putea genera şi mai multă confuzie. Din dorinţa sa de a le atribui românilor aceleaşi drepturi ca şi băştinaşilor, el confundă etnicul cu naţionalitatea. Acesta este obiectul următoarei clarificări. Eventuala ambiţie a Imperiului habsburgic de a-i germaniza pe români ar fi constituit o sarcină de-a dreptul imposibilă. Românii nu ar fi putut deveni austrieci vorbitori de germană fără să vorbească efectiv acestă limbă. Dar în contextul dat nu limba era problema cea mai importantă, ci credinţa religioasă. Nu limba maternă a ungurilor care dominau ţara a impus legile ţării ci, credinţa religioasă a acestora. În ceea ce îi priveşte pe români, la acea dată, probabil că majoritatea cunoşteau şi limba maghiară, limba maternă fiind conservată tocmai datorită folosirii eficiente a limbii stăpânilor, cea maghiară.

Cardinalul Leopold Kollonich, primat al Ungariei şi arhipiscop de Esztergom,[13] a iniţiat convorbiri preliminare referitoare la unire în conformitate cu cele patru puncte ale conciliului de la Ferrara- Florenţa.[14] Cei care au pregătit terenul pentru această iniţiativă au fost iezuiţii.

În acest context trebuie menţionat că activitatea iezuiţilor în Transilvania a continuat chiar şi după expulzarea acestora de către Dieta protestantă. Ei au organizat şi dus la capăt operaţiuni sub acoperire în beneficiul Bisericii Romano-Catolice. Una dintre acestea a fost tipărirea de cărţi romano-catolice în teritorii protestante. Totuşi în afara acţiunilor lor ce vizau convertirea ungurilor, iezuiţii au avut în vedere şi populaţia română din Transilvania. De exemplu, iezuiţii au tipărit un catehism în limba română ce a fost trandus de către român George Buitul. Autorul acestui catehism era Petre Canisius, tipărirea fiind făcută la Bratislava în 1636. În 1696, eforturile romano-catolice s-au materializat prin tipărirea unui alt catehism, de către iezuitul Francisc Szunyog la Tirnavia.[15]

În mod tradiţional iezuiţi aveau ca ţintă cele mai importante şi bogate familii. Dar în Transilvania nu mai existau familii româneşti ce putea intra în această categorie. La curent cu această situaţie, iezuiţii Paul Ladislau Barany[16] şi Gábor Hevenessy (consilierul lui Kollonich), au primit două misiuni importante. În vreme ce primul trebuia să intre în contact cu Teofil, episcopul ortodox de Alba Iulia, cel de-al doilea trebuia să convingă curtea aulică din Viena să susţină unirea.[17] Mai trebuie menţionat că politica misionarilor iezuiţi ai Congregaţiei de Propaganda Fide ce stipula cum să se realizeze unirile cu bisericile ortodoxe era conţinută în documentul Vaticanului Monita ad misionaries in partibus orientalibus. Această bulă stipula câteva condiţii, printre care: unirea trebuia realizată de bună credinţă; primatul papal trebuia respectat; întregul rit oriental al bisericii trebuia păstrat şi practicat; orice convertire la ritul latin trebuia aprobată de Roma. În ceea ce priveşte dogma greco-catolică, nu se accepta alte modificări în afara celor deja aprobate, adică cele patru puncte ale Conciliului de la Florenţa.[18]


[1] Lyon 1274; Constanţa 1418.

[2] Datorită caracterului său neobişnuit, unirea de la Marca nu se califică ca una tipică dintre o Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano Catolică.

[3] M. Basarab, ‘Uniatismul Transilvan între toleranţă şi emancipare. Două documente: Actul unirii (1698) şi Memoriul lui Inochentie Micu Klein (1745)’ în Leb, ed., Toleranţă, vezi 77.

[4] S. Keleher, ‘Church in the Middle: Greek-Catholics in Central şi Eastern Europe,’ în Religion, State şi Society 20 (1992), vezi 290.

[5] Suttner, Church Unity – union or uniatism (Bangalore: Rome şi Dharmaran Publications, 1991), vezi 66-67. Înţelegerea lui Suttner privitoare la penetrarea spre est a Imperiului habsburgic după câştigarea bătăliei pentru Viena se dovedeşte de-a dreptul simplistă. S-ar presupune că habsburgii erau ignoranţi în ceea ce priveşte  situaţia etnică şi religioasă din regiune. Totuşi, armatele imperiului au ajuns de mai multe ori în regiune în secollele precedente astfel că interesul în regiune al habsburgilor nu era deloc accidental, ci a urmat mai degrabă o politică foarte consistentă şi tenace.

[6] Rămureanu et al, Istoria, vezi 299.

[7] Suttner, Church, 68.

[8] Nouzille, Transilvania, vezi 182. Leopold I nu a recunoscut vreodată alegerea lui Apáffy II, ultimul principe ales de Dietă. După aceasta Transilvania va deveni un principat eredit al familiei de Habsburg.

[9] Dieta din Transilvania l-a proclamat principe pe Ferenc Rákoczy în 1704. Cele două facţiuni în conflict erau partidul pro-habsburg (sau Lobonţi) şi cel anti-habsburg (sau curuţii). Luptele dintre aceştia au secătuit resursele Transilvaniei. Au existat şi români ce au luptat de partea ambelor partide în funcţie de interesele locale mai degrabă decât de o anumită polică clară. 

[10] În patru dintre judeţele de frontieră: Baia-Mare, Crasna, Sătmar şi Bihor.

[11] Prunduş, Catolicism, vezi 61. On 21 March 1695, Ioan Camillis reporta la congregaţia De Propaganda Fide primirea a 40 de preoţi români, în anul următor el a cerut permisiunea de a-şi extinde jurisdicţia peste 140 de parohii româneşti din Maramureş, Solnoc şi Chioar. 

[12] Albu, Pe urmele, 41.

[13] H.W. Steed, et al., ‘Habsburg repression’ în A Short History of Austria-Hungary (Budapesta: Hungarian Electronic Library, 1996), http://www.mek.iif.hu/porta/szint/tarsad/tortenel/mo_1867/austria/chap19.hun: ‘Kollonich, who had been created a cardinal in 1685, archepiscopul of Kalocsa in 1691 şi archepiscopul of Esztergom (Gran) şi primate of Hungary in 1695, was now at the head of affairs, şi his plan was to germanize Hungary as speedily as possible by promoting a wholesale immigration into the recovered provinces…’

[14] Albu, Pe urmele, vezi 42. 

[15] Veress, Bibliografia, I, vezi 152-153, 156.

[16] Ungurul Paul Ladislau Barany era preotul parohiei romano-catolice dinAlba Iulia.

[17] Albu, Pe urmele, vezi 42.

[18] Prunduş, Catolicism, vezi 61-62.

Re-citirea Bibliei


De cîteva zile am început să citesc de la cap la coadă, din nou, toată Biblia. Mi-am dat seama că am mult mai multe întrebări şi nedumeriri acum decît am avut cu ani în urmă, atunci cînd o citeam mai des. Am observat că am ajuns într-un colţ mai liniştit şi izolat al credinţei mele şi că ar mai trebui să îmi deschid orizontul, dar să nu îl trec peste o anumită limită. Aici discuţia se complică şi devin ambiguu, dar atunci cînd vorbeşti despre Dumnezeu şi limite, parcă lucrurile devin cam neclare, mai ales că ştiu cîte limite îşi pun unii sau unde sunt aşezate limitele lor. De aceea încep să îmi pun şi eu întrebări cu privire la acest domeniu, cu toate că nu mi-au plăcut niciodată matematicile: limite inferioare şi superioare.

În primul rînd îmi dau seama că noi oamenii nu avem posibilitatea să-l descriem sau să-l comunicăm pe Dumnezeu aşa cum este el şi că de cele mai multe ori eforturile noastre sunt foarte limitate. În urmă cu ceva timp am urmărit pe youtube cîteva mărturii ale unor persoane ce au avut nişte întîlniri, să le zicem de gradul III, adică directe, cu lumea spirituală. Numitorul comun era că se comunica direct, fără cuvinte şi că întunerecul era asociat cu iadul, cu depărtarea, depărţirea de Dumnezeu, pe cînd lumina, albul strălucitor, era asociat cu cerul, cu cei mîntuiţi şi cu Dumnezeu însuşi. În cer toţi erau tineri, chiar dacă muriseră bătrîni, toată lumea cunoştea pe toată lumea, cunoştiinţa era universală.

Îmi dau seama că propriile mele întrebările şi comentarii s-ar putea să-i facă pe unii să ridice sprîncene, pe alţii să zîmbească, dar îmi asum această postură într-o lume în care este „ruşine” să greşeşti, să spui deschis şi sincer „nu ştiu”. Aş vrea să atrag atenţia că nu neg inspiraţia Scripturilor, dumnezeirea lui Isus Cristos şi nici lucrarea Duhului Sfînt, ba mai mult, cred că Dumnezeu poate face minuni şi azi aşa cum a făcut în trecut, nu pentru că n-am încotro, ci pentru că de cînd l-am cunoscut Dumnezeu a fost pentru mine (paradoxal poate pentru unii) un Dumnezeu al minunilor şi al logicii. Îmi aduc aminte de proful meu de VT (OT) de la LBC care ne spunea că tot Vechiul Testament nu este altceva decît propaganda naţionalistă a evreilor şi chiar a scris un material ce a fost publicat într-o prestigioasă revistă creştină de teologie despre episodul Ezechia-Rabşache, cînd zicea el, evreii nu au făcut decît să-l contrapună pe Yahwe asirienilor. Era marcat mai ales de faptul că soţia sa era foarte bolnavă şi nu vedea nici un motiv de a-l percepe pe Dumnezeu altfel decît ceva logic urzit de alţii. Lucrurile s-au schimbat după cîţiva ani spre bine. Îmi dau seama că nimeni nu e imun unor astfel de influenţe şi trebuie să recunosc că oricine poate ajungă într-o vale a umbrei morţii. Experienţa mea este într-un fel asemănătoare, dar în acelaşi timp diferită. Poate unii o vor considera tristă, dar pentru mine este una plină de speranţă, dincolo de ceea ce se poate constata ştiinţific, negru pe alb sau cum se mai spune, obiectiv. Din punct de vedere obiectiv, da, o hemogramă completă indică unele valori periculoase, dar în ciuda logicii, este o minune că încă mai trăiesc. Viaţa e mai preţioasă acum, fiind mai conştient de numărătoarea inversă care poate ajunge oricînd la zero, dar după cum îşi conduc unii maşinile s-ar putea spune că riscurile vieţii moderne îi expun la riscul unei morţi iminente.

Revenind la citirea Vechiului Testament (atenţie, nu pretind că sunt expert în domeniu) am început să citesc căutînd ceva despre moştenire, pentru că voiam să văd ce anume i-a făcut pe evrei să spună că au auzit poveştile despre minunile făcute de Dumnezeul lor, dar că acestea nu se mai văd azi. Nu este un atac la dresa penticostalilor, a charismaticilor sau a altora care sunt orientaţi mai ales spre minuni, este dorinţa mea de a vedea cum s-a pierdut legătura dintre Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov şi cei ce le-au moştenit tradiţia.

Unul dintre primele semne de întrebare se referă la logica ultimei afirmaţii a lui Iacov din versetul (a, folosesc Cornilescu, nu mă deranjează alte versiuni, dar sunt şi eu conservator) 22 din Geneza 28: ,,…şi Îţi voi da a zecea parte din tot ce-mi vei da,” după ce cu doar cîteva versete mai înainte acelaşi Iacov visează că Domnul stătea deasupra unei scări pe care se urcau şi se coborau îngerii şi ia la cunoştiinţă ce spune Dumnezeu cînd îi zice: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tatălui tău Avraam, şi Dumnezeul lui Isaac. Pământul pe care eşti culcat, ţi-l voi da ţie şi seminţei tale.” Deci, cum să-i dea lui Dumnezeu, ce are tot pămîntul 10% din ce cîştigă el? Chiar are nevoie Dumnezeu care îi dă tot (100% ) să primească 10% înapoi? Ce să facă cu 10%? Parcă e vorba de direcţionarea acelui 2% pentru ONG-uri. „Doamne, mă mulţumesc cu 90%, lasă, 10% nu mai îmi trebuie, degeaba mi i-ai dat.” I-o fi fost milă lui Iacov de Dumnezeu? „Hai că îţi dau aşa, un 10% să nu fiu chiar nesimţit…”Cu toate că unii spun că Isus Cristos nu a rîs niciodată, totuşi Vechiul Testament spune că Dumnezeu stă în ceruri şi răde. Probabil că tot aşa a tratat şi tentativa lui Iacov de a-l răsplăti. Dacă Dumnezeu n-ar avea simţul umorului…

În fine citind Geneza şi Exodul prima promisiune concretă este un fiu şi o ţară. Fiul vine cînd era biologic imposibil să mai apară (deci o minune) şi ţara, unde curge lapte şi miere, se materializează treptat după ce evreii pleacă din Egipt, patria adoptivă, tot prin minuni. În Egipt fiii evreilor erau ameninţaţi să dispară şi trebuiau să plece, ţara nu se afla încă în posesia lor, cu excepţia cimitirului unde erau oasele strămoşilor lor. Cum nu pot să citesc VT ca şi cînd nu l-am citit niciodată, mi-a fugit gîndul la pierderea Ţării făgăduinţei din cauză că evreii s-au abătut de la Legea lui Dumnezeu. Au fost aduşi înapoi şi tot poporul a învăţat Legea ca să nu mai repete experienţa  pierderii ţării şi a distrugerii Templului. Cu toate astea au pierdut ţara încă o dată, iar Templul lor nu mai există nici azi.

Deşi era importantă în planul lui Dumnezeu, ţara nu era estenţială, după cum nici Templul nu a fost indispensabil. Probabil că şi azi Israelul nu vede acest lucru şi se bate pentru ceva ce nu este esenţial. Acel popor de preoţi intenţionat de Dumnezeu nu s-a materializat, şi asta i-a făcut pe evrei să-şi piardă iniţial ţara. Apoi fenomenul s-a repetat pentru că în ciuda faptului că au învăţat Legea, au aplicat-o în litera ei, nu în duhul ei. Nu Legea era importantă, ci ceea ce transmiteau prin aplicarea ei. Nu alea 10% din mentă erau importante, ci aproapele (şi vindecarea lui chiar în ziua de sabat), nu aparenţele şi rigurozitatea, ci inima şi harul.

Dacă ar fi să fac o paralelă în ziua de azi, mă gîndesc că multe biserici funcţionează în virtutea inerţiei, a minunilor trăite de străbunii noştrii, generaţiile mai tinere întrebîndu-se unde sunt minunile actuale sau mai bine zis, unde este azi Dumnezeul care a făcut acele minuni. Ne revine reponsabilitatea să le răspundem şi să le descoperim moştenirea, să le arătăm că ţara noastră nu se limitează la paralela Biserica-Ţara promisă, că minunile de care le povestim nu sunt basme dintr-o carte pentru ochişori micuţi imposibil de probat în faţa unor ochi obiectivi la maturitate. Altfel vom canaliza 10% spre ceva ce nu arată că Dumnezeul de azi este Dumnezeul de ieri; Dumnezeul de mîine, dar şi Dumnezeul veşniciei.

Istoria pe baricade (5): Acţiunile Imperiului habsburgic pentru realizarea supremaţiei politice şi ecleziale în Transilvania (1697-1711)


Acest post tratează atât teza ortodoxă română, cât şi cea greco-catolică, care pretind sfârşitul subit al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania după unirea cu Biserica Romano Catolică.

Teza ortodoxă pretinde organizarea unei conspiraţii a habsburgilor şi a Bisericii Romano-Catolice pentru a desfiinţa Biserica Ortodoxă Română din Transilvania şi a-i separa pe românii ortodocşi din Transilvania de fraţii lor de credinţă din Ţara Românească şi Moldova. Potrivit acestei teze, Biserica Ortodoxă Română a fost indusă în eroare să acepte unirea la finele secolului al XVII-lea, astfel că motivat doar de interese materiale episcopul Atanasie Anghel, a semnat documentele unirii (care au fost falsificate de către iezuiţi) şi a pus capăt existenţei Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania.

Acest capitol neagă existenţa unei astfel de conspiraţii şi argumentează pentru respingerea unei asemenea analize ca fiind doar un mit bazat pe interpretarea subiectivă a datelor. În plus, capitolul îl exonerează pe episcopul Atanasie Anghel de orice interese materiale care l-ar fi motivat să accepte unirea.

În continuare se ia în dezbatere teza greco-catolică care pretinde că unirea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania cu Biserica Romano Catolică a fost necesară pentru a scăpa de presiunea politică, socială şi eclezială la care era supusă de către puterea maghiară protestantă şi astfel să evite transformarea ei într-o Biserică Protestantă Română. Având ca bază Conciliul de la Florenţa şi promisiunile habsburgilor, teza greco-catolică pretinde realizarea de bună credinţă a unirii şi explică astfel brusca şi totala dispariţie a Bisericii Ortodoxe Române din acea vreme. Teza greco-catolică apelează la originea latină a bisericii primare româneşti şi interpretează unirea ca fiind o întoarcere naturală la credinţa originală a primilor creştini daci (români). Această întoarcere naturală a făcut să nu existe nici un fel de tensiuni între dogma şi practica Bisericii Greco-Catolice din Transilvania după unire.

Acest capitol apără originea legitimă a unirii în baza documentelor existente, dar neagă brusca şi totala dispariţie a Bisericii Ortodoxe Române în 1701 după instalarea lui Atanasie Anghel ca episcop greco-catolic. În acestă întreprindere, capitolul argumentează împotriva tezei care pretinde modificarea ireversibilă a dogmei şi practicii în direcţie protestantă înainte ca unirea să fi avut loc şi susţine supravieţuirea dogmei şi practicii ortodoxe române chiar şi după unire. Datorită acestei continuităţi, unirea a generat tensiuni între dogmă şi practică în Biserica Greco-Catolică. Aceste tensiuni s-au manifestat între membrii comunităţilor rurale româneşti şi au avut consecinţe politice, sociale şi ecleziale.

Tot acest capitol mai exploră şi efectele tridimensionale ale tensiunii dintre dogmă şi practică în Biserica Greco-Catolică după unire. Din punct de vedere metodologic aceasta va fi principala direcţie explorată pentru explicarea interesului continuu în ceea ce priveşte existenţa Bisericii Ortodoxe Române în interiorul Bisericii Greco-Catolice.

 1. Amestecul austriac în Transilvania – din nou status quo

După asediul nereuşit al Vienei din 1683 influenţa Imperiului otoman în Europa centrală s-a diminuat rapid.[1] În ce ne priveşte, rezultatul imediat a fost acceptarea Transilvaniei a protecţiei austriece. Principele protestant maghiar al Transilvaniei, Michael Apáffy I (1661-1690) şi împăratul habsburg Leopold I au semnat un tratat la data de 26 iunie 1686. Cel mai important punct al tratatului a fost că Imperiul habsburgic îl recunoştea pe principele protestant Michael Apáffy I ca principele Transilvaniei. În condiţiile date nobilimea maghiară a susţinut politica principelui de conservare a status quo protestant în Transilvania. Intenţiile acestora sunt foarte bine caracterizate de Prunduş, care subliniază:

…conducătorii transilvani doreau menţinerea status quo chiar şi sub habsburgi. Ei au cerut autonomia completă a provinciei având un principe calvini şi toate drepturile bisericii aşa cum fuseseră ele în vremea domniei lui Gabriel Bethlen. Chiar şi mai mult, în afară de asigurarea împăratului, drepturile provinciei trebuiau puse sub protecţia unor state protestante: Anglia, Suedia, Danemarca, Prusia, Olanda şi Elveţia.[2]

Dacă aceste condiţii ar fi fost satisfăcute probabil că ele ar fi dus la supravieţuirea oazei protestante în Transilvania, fără ca aceasta să fie dependentă de statutul religios sau politic al Ungariei. Din această cauză continuitatea întregului sistem de legi şi drepturi în Transilvania nu ar fi depins de progresul militar în zonă a Imperiului habsburgic şi ar fi făcut Contra-reforma mai puţin eficientă.

Totuşi situaţia militară din regiune nu era prea stabilă. În 1687, o nouă înfrângere turcă în bătălia de la Mohács a creat condiţiile propice pentru ca Imperiul habsburgic să impună un al doilea tratat asupra Transilvaniei. Principele Michael Apáffy I a semnat acest tratat la Blaj în 6 noembrie 1687 acceptând să predea toate cetăţile şi oraşele şi să plătească 700.000 de florini Austriei.

Dar curând după moartea lui Apáffy şi după două înfrângeri consecutive ale austriecilor de către turci, împăratul Leopold I a acceptat (în octombrie 1690) alterarea tratatelor precedente. Cea mai semnificativă dintre condiţiile transilvane a fost cea care se referea la religie. Ea stipula clar că “…orice încercare de a modifica status quo, în special cel al bisericii din Transilvania este nul.”[3] În ciuda importanţei pe care o avea religia, Austria era mai ales preocupată de realizarea intereselor sale seculare care de fapt aveau ca scop impunerea influenţei sale în întreaga regiune a Balcanilor.[4]

Pentru a echilibra puterea şi influenţa protestantă în Transilvania, împăratul (motivat de romano-catolicii din Transilvania) a cerut Dietei la 4 decembrie 1691 şi apoi la 9 aprilie 1693 aceleaşi drepturi pentru romano-catolici.[5] Dorinţa sa fiind pusă în practică la 10 ianuarie 1696 când aceştia au primit permisiunea să aibă un episcop în loc de vicar apostolic. 

La doar şaisprezece ani după ce au fost respinşi din faţa Vienei (septembrie 1683) şi la doisprezece ani de la înfrângerea de la Mohács (1687) Imperiului Otoman a cerut pace. Tratatul de pace cu Imperiul habsburgic a fost semnat la Carlovăţ în 26 ianuarie 1699.[6] El stipula că Ungaria era de acum încolo parte a Imperiului habsburgic mai degrabă decât al celui Otoman. Tratatul includea Transilvania în Ungaria punându-se astfel capăt relaţiilor cu Austria care erau stipulate de decretul împăratului Leopold din 4 decembrie 1691.[7] Acestă schimbare este pusă în evidenţă de I. Bulei care sugerează că acest decret era actul fundamental de organizare a Transilvaniei timp de un secol şi jumătate, menţine sistemul constituţional al celor ‘trei naţiuni’ şi al celor patru ‘religii recepte’, cu excluderea majorităţii româneşti din viaţa politică şi a religiei ortodoxe din cadrul celor recunoscute legal. [8]

La finele celui de-al XVII-lea secol, Dieta Transilvaniei era compusă din trei naţiuni – ungurii, secuii şi saşii – ca în vremea Reformei. Era clar că majoritatea protestantă nu agrea ideea cuceririi Transilvaniei şi schimbarea statutului său politic şi religios.

Păstrarea stării de fapt în Transilvania ar fi însemnat un avantaj major pentru majoritatea populaţiei ne-române, dar protestante, care de fapt nu constituia majoritatea locuitorilor, un factor pe care Austria romano-catolică trebuia să îl ia în considerare dacă voia să îşi pună în aplicare planurile de viitor în acea regiune.

2. Preluarea Transilvaniei: o nouă organizare în Imperiul habsburgic   

După ce habsburgii au preluat Transilvania, aceştia şi-au început stăpânirea în baza decretului imperial publicat în 4 decembrie 1691. Transilvania a continuat să aibă o Dietă şi să îşi păstreze toate legile medievale. Dieta era compusă doar din reprezentanţii celor patru religii legale (calvină, luterană, romano-catolică şi unitariană) şi a celor trei naţiuni (ungurii, secuii şi saşii). Puterea executivă a Dietei erau guvernul şi cancelaria Aulică (Hofkanzlei). Guvernul a luat locul principilor transilvani în vreme ce cancelaria Aulică răspundea de relaţiile cu Viena.

La finele secolului al XVII-lea din cei 419 de memberii ai Dietei 348 erau unguri şi 35 saşi. În ciuda acestui fapt, recensământul din 1733 a înregistrat faptul că din totalul de 135000 de familii în Transilvania existau 85 000 de familii româneşti, ceea ce indica că cel puţin 65% din populaţie era românească.[9]

Habsburgii trebuiau să guverneze un complex conglomerat de popoare, naţiuni şi state dacă voiau să menţină imperiul. De aceea, ei au fost nevoiţi să găsească o modalitate eficientă de a guverna Transilvania, unde atât catolicii cât şi austriecii erau în minoritate.

Pentru a găsi o cea mai bună modalitate de a-şi exercita controlul activ asupra Transilvaniei austriecii trebuiau să desfiinţeze monopolul protestant maghiar asupra principalelor domenii ale vieţii sociale, politice, economice, militare şi religioase. Ideea folosirii creştinismului ca factor al unităţii pentru imperiu nu era nouă. Austriecii doreau să impună această soluţie şi în Transilvania, unde calvinii încă deţineau un rol important în politică şi erau şi principalii deţinători de pământuri şi membrii ai breslelor medievale.

Dominaţia romano-catolică s-a terminat odată cu infiltrarea curentelor principale ale Reformei în Transilvania în perioada secolului al XVI-lea. În ceea ce îi priveşte pe maghiari, nu mai putea fi vorba de o reântoarcere la romano-catolicism, chiar sub presiune austriacă. În ceea ce îi priveşte pe români, romano-catolicismul nu era o soluţie, cu excepţia folosirii lui pentru a atrage aristocraţia română. Dar la finele secolului al XVI-lea nu mai exista o astfel de elită românească.[10] Printre noile probleme cu care se confrunta administraţia austriacă din Transilvania era existenţa poporului român.

Vorbind obiectiv, oricine ar fi dorit să guverneze Transilvania ar fi trebuit să ţină cont români. Din acestă cauză habsburgii se confruntau cu două probleme: prima, românii constituiau majoritatea locuitorilor comparativ cu celelalte naţiuni; a doua, creştinismul lor nu era romano-catolic. Din această cauză era limpede: cheia situaţiei politice din Transilvania trebuia să se potrivească lacătului religios al poporului român ortodox.


[1] Chaunu, Civilizaţia, I (Bucureşti: Meridiane, 1986), vezi 74-78.

[2] Pâclişanu, ‘Pentru ce nu a reuşit Reforma între români,’ Buna Vestire, 71-72, citat de Prunduş, Catolicism şi ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite (Cluj-Napoca: Viaţa Creştină, 1994), 59.

[3] Prunduş, Catolicism, 59.

[4] Berényi, ‘Greco-catolicismul,’ vezi 1.

[5] Diploma suppletorium de negotiis religiones.

[6] Chaunu, Civilizaţia, I, vezi 75.

[7] T.V. Păcăţianu, Cartea de aur sau luptele naţionale ale românilor sub coroana ungară, I (Sibiu: Josif Marskhall [ediţia a doua] 1902) vezi 24-29. Decretul stipula optsprezece puncte.

[8] I. Bulei, Scurtă istorie a românilor (Bucureşti: Meronia, 1996), 54.

[9] Constantinescu, Chestiunea, vezi 45-46.

[10] Hitchins, Conştiinţă (1700-1868), vezi 30-60. În ciuda argumentului lui Hitchins cum că preoţii greco-catolici erau elita din Transilvania la începutul secolului al XVIII-lea, este greu de crezut că preoţii români-ortodox au devenit elita doar pentru că unirea le-a schimbat numele din ortodocşi în greco-catolici. Din această cauză teza lui Hitchins nu este convingătoatre. Spre deosebire de acesta, Câmpeanu aduce dovezi pentru a-şi susţine punctul de vedere: semnele unei astfel de elite au apărut după a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în ciuda faptului că studenţii români studiau în mai toate şcolile (fiecărei denominaţii) din Transilvania. Pentru o analiză detailată a acestui subiect, vezi Câmpeanu, Intelectualitatea română din Transilvania în veacul al XVIII-lea (Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană, 1999).