Cu Bau-baul la plimbare sau What’s next? (2)


N-aveam de gând să scriu mai mult pe acest subiect, mă chiar gândeam că e un pic tras de păr, dar… Am început să am vedenii. Nu din alea clasice, ci din alea neo-clasice, adică mă gândesc şi uite domle, chiar se întâmplă! Ceea ce mă duce un pic cu gândul (din nou GâNDU, nu Vântu) la bănuiala că şi alţii au această abilitate. Delir, nu alta!

Azi dimineaţă pe la ora 15, la ProCinema era o emisiune de craimtaim în care un oarecare Farcaş (în traducere din limba maghiară, Lup) abera (despre aceiaşi temă abordată de mine cu câteva zile mai devreme în Cu Bau-baul la plimbare sau What’s next?) cu o duduie cu un fond de ten de la alb spre alb deschis (în poză). Franţa, auziţi, până şi Franţa, a avut faliţii ei, generali, şefi de poliţie, oameni  din prima linie, ce s-au ocupat de misterul OZN-urilor şi au scos o carte în genul „Ce trebuie să facem când ne invadează extratereştrii”.

Fraanţa – zicea domnul Farcaş, un tip pe la vreo 60+ ce se chinuia să citească din pomenita cărticică tradusă în limba noastră naţională în urmă cu vreo cinşpe ani – a fost prima ţară din lume care a avut o agenţie naţională care s-a ocupat de acest fenomen. Adică, vorba aia, plătită din banii francezilor (că acolo domnul Farcaş ar fi fost monsieur Loup, că Franţa nu are naţionalităţi conlocuitoare) şi a francezelor. No şi?

Păi asta e: noi în România suntem în rând cel puţin cu Franţa, dacă nu chiar înaintea ei. La noi parcă vreo 70-80% din aparatul instituţiilor de stat s-ar ocupa tot de această problemă dacă judeci după rezultatele obţinute. Sau dacă mă înşel, şi chiar aş putea să mă înşel, la noi în ţară cam toată lumea înşală pe toată lumea, şi deci ar fi greu să dau greş, ca să zic aşa, să nu mă înşel pe mine însumi… Vă daţi seama, că dacă o asemenea instituţie nu există, trebuie inventată, că nu poate explica cine ne pune nouă beţe-n roate de merg toate pe dos, în afara extratereştrilor şi extratestrelor!

Nu mai există sabotaj, nimeni nu a fost dovedit că a devalizat bănci, că a furat miliarde de ieuro, lei şi alte animale mai mult sau mai puţin domestice. Tre să fie ozeneurile astea de bântuie pe aici. Dom prim-ministru, dom preşedinte, stimat senat şi adunare a deputaţilor, e pericol mare! Dacă ne pomenim cu ei în bătătură? Io zic că şi Osama, fie-i apa uşoară, a fost lichidat de oarece extratereştrii în dizgais, că prea le-ncurcă americanii ăia. Prea nu le ştie, de parcă nici nu au fost pe acolo.

Că cică elicoptere invizibile. Vezi-ţi domle de treabă! Ozeneuri cu ozenişti sau cu ozeniste, că alea numai că le-o fi venit de hac unor terorişti şi teroriste care n-aveau nici măcar un  telefon în casă să fie şi ei ditectaţi cu mijloace clasice, omeneşti şi umaniste. Dovada că ozeneul l-a luat pe Osama este imposibilitatea sua de a produce o fotografie, fie ea şi trucată a celui lichidat. Curat lichidat, că zice că l-au şi băgat la apă!

Deci, ca să zic aşa, fără să mai fac zarvă mare că cine ştie, poate mă înhaţă şi pe mua, şi mă aspiră în helicoperu lor ilizibil, ei na, am greşit, indivizibil, mai bine încetez emisiunea, că e poznă mare. Dar vă promit, voi urmări subjectul că e hot, mincinos, acoperit de tot (andăcavă) şi imprevizibil, aproape invizibil, cam ca o perdea de fum după principiu „Aşa ca vernilul. Şti tu, vernil ca …vişina putredă!” Uăţ next?

Istoria pe baricade (2): Păstrarea dogmei şi practicii Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania după unirea din 1697-1701


Documentele (trei procese verbale şi un manifest) al primului sinod unionist (1697) sunt considerate ca fiind false de către unii istorici români ortodocşi.[1]

Ei pretind că nu a existat nici un sinod în februarie 1697 şi că iezuiţii au produs aşa-zisele documente. În favoarea acestei teorii ei se folosesc de mersul evenimentelor de după pretinsul sinod: dacă acesta ar fi aprobat unirea, celelalte două sinoade (1698 şi 1700) nu ar mai fi fost necesare.[2] Cu toate acestea, Iorga face referiri la existenţa celor trei sesiuni ale sinodului din 1697 fără nici o urmă de îndoială[3] iar modalitatea în care Popescu se foloseşte de date dă impresia că nici el nu crede că acestea ar fi fost false.[4] Manifestul unirii[5] făcut public de către episcopul Teofil după sinod arăta că Biserica Ortodoxă Română din Transilvania şi părţile anexe ale Ungariei au decis să se întoarcă în sânul Sfintei Maici, Biserica Romano Catolică. Aceasta s-a realizat prin ‘primirea, mărturisirea şi crederea tuturor lucrurilor primite şi mărturisite de Biserica Romano Catolică şi mai ales cele patru puncte care ne despărţeau….’[6]  Apoi manifestul enumera cererile politice şi sociale adresate împăratului austriac. Documentul menţiona că aceste cereri nu erau îndreptate împotriva domnilor.

Şi cel de al doilea sinod a emis un manifest.[7] Prima sa parte nu era prea diferită de cea din primul manifest. Documentul avea două paragrafe în limba română. Primul[8] stipula condiţiile române pentru unire: 1. Obiceiurile Bisericii Ortodoxe nu trebuiau schimbate şi toate ceremoniile, posturile şi sărbătorile trebuiau ţinute în conformitate cu vechiul calendar; 2. Atanasie nu putea fi înlocuit din scaunul său pe durata vieţii sale; 3. Următorul episcop se va alege de către un sinod şi va fi uns de către patriarh;[9] 4. Nimeni nu putea să se amestece în treburile protopopilor. Dacă aceste condiţii nu ar fi fost îndeplinite documentul era considerat nul de drept.[10] După semnăturile protopopilor exista o altă formulare a condiţiilor:[11] ‘toată legea noastră, slujbele bisericii, liturghia şi posturile şi calendarul să nu fie mişcate.’[12] Acest codicil nu stipula noi condiţii referitoare la dogmă şi practică în afară de cele formulate mai devreme şi fiind astfel redundant.

Cu toate acestea în ceea ce priveşte părţile care s-au unit, Basarab menţionează o anumită inferioritate a Bisericii Ortodoxe Române. El semnalează că este vorba despre o unire ciudată între doi parteneri autonomi. Unul este Biserica Ortodoxă Română, dar cel de-al doilea este format din două instituţii: Biserica Romano-Catolică plus Imperiul habsburgic. Basarab consideră unirea o tranzacţie reuşită prin care Biserica Ortodoxă Română a obţinut emanciparea politică şi socială, dar nu a cedat mai nimic din punct de vedere religios.[13]

Cu o ciudată înţelegere a unirii, Hitchins pretinde că preoţii (participanţi la sinod) nu au fost conştienţi de implicaţiile religioase ale acţiunii lor.[14] Într-o oarecare măsură, acestă afirmaţie s-ar putea să fie adevărată despre unii preoţi dacă aceştia ar fi fost luaţi în considerare izolat şi individual. Asta deoarece la acea vreme orizontul cunoaşterii şi existenţei lor era limitat de hotarele satului în care aceştia trăiau. Evident acestă percepţie limitată a realităţii îşi avea originea în mentalitatea lor de tip medieval şi rural încă predominantă în poporul român. Cu toate acestea, atunci când preoţii s-au adunat în sinod, o astfel de declaraţie pare mai degrabă absurdă deoarece ea neagă tocmai sinodalitatea acestui tip de întâlniri. De aceea luând în considerare condiţiile unirii preoţii trebuie să fi fost conştienţi (cel puţin) de eventualitatea implicaţiilor viitoare ale unei asemenea schimbări. Chiar şi veştile despre unirile anterioare ar fi putut să-i inspire cu privire la câteva raţiuni pentru fapta lor.

Mulţi istorici ortodocşi români cred că şi documentele celui de-al treilea sinod (5 septembrie 1700) sunt false.[15] Păcurariu pretinde că singurul document al sinodului este o copie a documentului acestui sinod (în limba latină) ce a aparţinut iezuitului Barany. Păcurariu susţine că acest sinod nu mai era necesar dacă unirea s-au fi realizat la celelalte două. În plus, deoarece acest sinod nu a fost menţionat de niciun alt document, sinodul era o pură invenţie a propagandei unioniste. Dar pe de altă parte, Albu pretinde că documentul sinodului nu este fals dar că a fost redactat de către iezuiţi în propriul folos.[16] Aceasta ar însemna poate că sinodul a fost adevărat şi documentele au înregistrat versiunea iezuită (sau poate intenţiile acestora). În plus, Iorga nu se îndoieşte de autenticitatea sinodului. Versiunea iezuitului Freyberger nu pomeneşte nici un sinod care ar fi avut loc în septembrie 1700. Dimpotrivă, Bariţ menţionează sinodul începând la 4 septembrie şi decizând unirea, reforma bisericii şi călătoria lui Atanasie Anghel la Viena.[17] Interpretările care se bat cap în cap (cum că cel de-al treilea sinod ar fi fost adevărat sau că nu a avut loc) nu pot fi judecate având în vedere conţinutul documentului referitor la condiţiile unirii acestui ipotetic sau autentic sinod. Motivul constă în simplu fapt că aceste condiţii nu modifică cu nimic pe cele ale sinoadelor anterioare.

Teza ortodoxă română pretinde că semnăturile protopopilor ar fi fost obţinute ulterior şi în mod individual de către iezuiţi, acest bau-bau al ortodocşilor. Dacă această ipoteză ar fi adevărată ea sugerează ideea că unirea nu s-ar fi bucurat de sprijinul popular necesar şi nici nu a fost acceptată în mod colectiv de către protopopi. Cumulată cu acuzaţiile împotriva episcopului Atanasie Anghel, singura persoană făcută responsabilă în ceea ce priveşte efectuarea unirii, această pretenţie previne de fapt incriminarea protopopilor ortodocşi de abandonarea Bisericii Ortodoxe Române. Potrivit cu ceea ce pretinde Biserica Ortodoxă Română, nu biserica ca şi instituţie naţională a acceptat unirea, ci un episcop tânăr, neexperimentat şi calvinizat, ispitit de mândrie şi avantaje materiale.

Totuşi, astfel de acuzaţii cu substrat materialist sunt dificil de demonstrat având în vedere că Atanasie Anghel şi-a lăsat în gaj însemnul episcopatului său şi unele obiecte de cult la un negustor din Sibiu pentru a face rost de bani. Scopul era înlocuirea acoperişului catedralei în 1707.[18]

În aceste circumstanţe, Biserica Ortodoxă Română ar putea poza ca fiind victima jocurilor politice ale acelor vremi. Această explicaţie ipotetică a evenimentelor este deosebit de tentantă având în vedere pe de o parte faptul că românii nu au avut acces la luarea deciziilor politice, iar pe de altă parte evitarea asumării responsibilităţii unirii. În faţa acestor raţiuni orice avantaj material pare să pălească în faţa celui naţional.

Condiţiile româneşti nu adaugă absolut nimic din punct de vedere dogmatic la cele stipulate la conciliul de la Florenţa. Ele doar stipulau existenţa dogmei şi practicii româneşti în vederea conservării sale. Dar tocmai principala chestiune, aceea a păstrării liturghiei bizantine nu era o problemă în sine deoarece aceasta a fost acceptată a priori la Conciliul de la Florenţa.[19]

În aceste condiţii este ciudat de ce documentele unirii nu fac nici o referire la revitalizarea Bisericii Ortodoxe Române. Condiţiile româneşti care cer păstrarea în totalitate a dogmei şi practicii ortodoxe nu fac nici o menţiune cum ar putea fi transpusă în practică o astfel de cerinţă. Mai mult documentele nu fac absolut nici o referire la nevoia de purificare a Bisericii Greco-Catolice de influenţa protestantă de care voia să scape. Dacă presiunea protestantă a fost într-adevăr atât de semnificativă încât să fi produs pretinsele şi periculoasele efecte pe termen lung, tăcerea sinodului este o adevărată surpriză. Oricine ar fi putut crede că Biserica Ortodoxă Română a absorbit câte ceva din dogma şi practica protestantă, dar documentele unirii nu fac nici o referire la separarea faţă de bisericile protestante româneşti existente. În acest caz doar o existenţă limitată a unei mici biserici româneşti probabil protestante ar avea sens. Comparată cu Biserica Greco-Catolică aceasta pare mai degrabă nesemnificativă decât periculoasă.


 

[1] I. Crişan, G. Popovici, Ş. Lupşa, S. Dragomir şi chiar greco-catolicul Densuşianu.

[2] Păcurariu, Istoria, II, vezi 291-292.

[3] Iorga, Istoria Bisericii Româneşti, I, vezi 422-426.

[4]  Problematica acestei chestiuni nu face obiectul acestui text. Faptul că o biserică unită numită ‘greco-catolică” a apărut în urma desfăşurării unor evenimente marcate de protestele Bisericii Reformate Maghiare, a Bisericii luterane şi a Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania şi a unor biserici ortodoxe dinafara Transilvaniei demonstrează că evenimentul a existat în istorie. Dacă evenimentul a fost confirmat de documente false, aceasta este o cu totul altă problemă. Unirile precedente  nu dau dreptate tezei falsei uniri. Totuşi ceea ce trebuie luat în consideraţie sunt condiţiile care au reieşit din interpretarea acelor documente.

[5] Freyberger, Historica, vezi 10-12.

[6] Idem.

[7] Freyberger, Historica, 20. The text is in Român.

[8] Dragomir, Românii, vezi 30.

[9] Singurul patriarh din  Imperiul habsburgic  era cel al Bisericii Ortodoxe Sârbe de la Carlovăţ.

[10] Dragomir, Românii, vezi 31-32.

[11] Dragomir, Românii, vezi 34.

[12] Idem.

[13] Basarab, ‘Uniatismul,’ vezi 72-73.

[14] Hitchins, Conştiinţă (1700-1868), vezi 35.

[15] Păcurariu, Istoria, II, vezi 300-301. 

[16] Albu, Pe urmele, vezi 52.

[17] Bariţ, Părţi, I, vezi 245-246.

[18] Anghel, De la vechea, vezi 120.

[19] Majoritatea autorilor ce se referă la cele patru puncte ale Conciliului de la Florenţa fac o greşeală foarte des întâlnită. Ei afirmă acceptarea pâinii nedospite la Cină ca o condiţie a Conciliului de la Florenţa. Unii autori se referă la această condiţie romano-catolică pentru a demonstra respingerea unui punct al conciliului, pentru că Biserica Greco-Catolică nu a folosit niciodată azimi. Este aproape inutil să se mai menţioneze că la Florenţa s-a acceptat că fiecare biserică va continua practica tradiţională până la acea dată.

Teologia pe înţelesul tuturor: Ce sau cine este Biserica? (1)


sursa:http://www.smh.com.au/news/unusual-tales/steady-steady/2007/10/26/1192941282201.html

„BISERICA LOCALĂ reprezintă unitatea voluntară a unui grup de credincioşi dintr-o localitate, născuţi din nou şi botezaţi pe baza mărturiei personale a credinţei lor în Isus Cristos.”

O altă definiţie spune că “biserica locală este un grup de credincioşi dintr-o localitate care se adună într-un locaş de cult.” Amândouă definiţiile sunt tributare contextului cultural şi social modern. În Noul Testament nu se pomeneşte niciodată de localităţi, ci de cetăţi. Ori, puteai să locuieşti într-un sat al cetăţii şi în caz de pericol să te adăposteşti în cetate. Era doar biserica din cetate “biserică locală”? Trebuia credinciosul din afara cetății, adică din sat, să primească aprobare pentru a intra în Biserică?

În a doua definiţie apare “un grup de credincioşi.” Această sintagmă lasă loc interpretării că ar putea exista şi alte grupuri de credincioşi sau cel puţin un alt grup, dar din vari motive aceștia nu s-au asociat celui dintâi. Deasemenea condiţionarea Bisericii de existenţa şi asocierea într-un locaş de cult este complet greşită, mai ales având în vedere că încă de la început creştinii nu s-au adunat în aşa ceva. Dacă Bisericile baptiste şi penticostale din România ar fi avut nevoie de un locaş de cult pentru a exista de la început, ele nu ar mai fi existat. Doar ulterior baptiștii și penticostalii (după modelul primilor) și-au construit locaşuri speciale de închinare.

Din nou, Biserica nu este clădirea, sau mersul la clădire nu te duce în Biserică decât în măsura în care dimensiunea spirituală este prezentă şi se poate întâlni fizic acolo. O “eclesia” fără dimensiune spirituală este doar o democraţie în sensul larg al cuvântului, un club sau o asociaţie cu un anumit scop.

Cât de voluntară este această adunare este o altă problemă. Cine decide unde şi cu cine să ne adunăm? Noi decidem sau Dumnezeu? De multe ori ne plângem că cei cu care ne adunăm nu sunt născuţi din nou şi s-ar putea să avem dreptate. Dar avem de-a face cu condiţiile şi evidenţa naşterii din nou şi a botezului. O întrebare legitimă atunci ar fi: “De la Biserica din secolul III şi până la Reformă nu a existat nici un creştin născut din nou sau botezat corect?” Cu greu am putea să răspundem cu certitudine de 100% că aşa este. Dacă tratăm Biserica ca o instituţie moartă până la Reformă intrăm pe un teren nesigur. Oare Duhul Sfânt a stat inactiv timp de mai bine de 1000 de ani? Mai mult ca sigur că nu. Duhul Sfînt nu și-a luat concediu, nici nu a plecat pe Marte să facă evanghelizare.

Atunci ar trebui să admitem că au existat oameni mântuiţi până la apariţia Reformei, a Bisericii penticostale etc, şi că aceştia s-au găsit în singurele Biserici existente pe vremea aceea: cea Catolică şi cea Ortodoxă (cu variantele ei asiatice și africane). Chiar şi Luther a fost catolic. Dacă citim predicile lui Ioan Gură-de Aur, fost patriarh ecumenic la Constantinopol, este imposibil să afirmăm că el nu a fost mântuit. Cu toate acestea nu avem o dovadă palpabilă, explicită, formală, că el ar fi fost născut din nou.

Se mai spune că prima Biserică locală a fost cea din Ierusalim, iar apoi au fost “întemeiate” alte biserici locale. O astfel de exprimare “mecanică” face ca omul să fie cel ce a determinat apariția Bisericii şi Dumnezeu a luat act de acest lucru, confirmînd apariția primei biserici. În Noul Testament atât ordinea cât şi importanţa este inversă: Duhul Sfânt a fost (şi este) cel care decide şi lucrează în oameni. Apoi oamenii pun în practică ceea ce li se transmite.

Am avut ocazia să dau peste o altă interpretare ciudată într-un pasaj al unui curs de eclesiologie. Acolo se afirma că “În Apocalipsa 1, Isus Cristos este prezentat ca cel care stă în mijlocul celor 7 sfeşnice de aur, care sunt cele 7 biserici şi ca Cel ce ţine în mâna lui dreaptă 7 stele. Înţelegem de aici că Domnul Isus Cristos controlează toate bisericile locale şi pastorii lor sunt în mâna dreaptă a Capului Bisericii. Evident este vorba de biserici locale vii.” Interpretarea acestui verset este eronată din mai multe puncte de vedere. În pasaj nu există nici o referire la pastorii bisericilor locale, nimeni nu poate spune că aceştia ar fi în mâna dreaptă a lui Isus.

Tradiţional totuşi acest text se interpretează ca şi cum mesajul ar fi fost adresat unor oameni care conduceau la acea dată Bisericile respective. Chiar dacă înger este “mesager” niciodată în Noul Testament pastorul nu este mesager, ci un slujitor cu o slujbă foarte bine definită. Însă prorocul ce primea mesajul ar putea fi mesagerul.

La fel de subiectivă este afirmaţia “evident, este vorba de biserici vii.” O simplă lecturare a capitolului ne lămureşte: Isus Cristos se adresează de fapt Bisericilor cu următoarele cuvinte: “…ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort”! Vie sau moartă, Biserica, fie ea locală sau nu, rămâne în mâna lui Isus Cristos pentru că nimeni nu o poate smulge din mâna sa. Pe Dumnezeu îl interesează toate bisericile, fie ele vii sau moarte. De altfel, un principiu ce trebuie aplicat la definirea dogmatică este următorul: definiţiile nu se scot din pasaje metaforice, cum sunt cele apocaliptice, ci din pasaje descriptive clare.

Mai există părerea că Biserica s-a întrunit pentru prima dată doar în ziua Cincizecimii. După cum spune Scriptura ucenicii erau împreună deja de cincizeci de zile, făcând anumite lucruri pe care au continuat să le facă şi după pogorârea Duhului Sfânt. Botezul Bisericii cu Duhul Sfânt nu face decât să confirme existenţa Bisericii şi schimbarea paradigmei de la Templul (mort al) Vechiului Testament la Templul viu al Noului Testament. Pogorârea Duhului Sfânt nu confirmă o nouă formă de închinare, ci afirmă împlinirea promisiunii Domnului făcută după înviere cu privire la trimiterea Duhului Mângâierii şi astfel confirmarea întregii sale lucrări precedente şi a dumnezeirii lui, cât şi continuarea lucrării lui. Interesant că în prezent de cele mai multe ori nu se mai pune accentul pe faptul că ucenicii erau adunaţi într-o casă, nu într-un “locaş de cult,” atunci când Duhul Sfânt a decis să se pogoare peste ei.

Este definitoriu faptul că în Noul Testament nu mai există o altă ocazie în care fenomenul Cincizecimii să se repete identic. De la cuvântarea lui Petru intrarea în Biserică s-a făcut prin pocăinţă şi prin botezul în apă, care simboliza schimbarea deja petrecută. Pogorârea Slavei Domnului sau botezul cu Duhul Sfânt indică schimbarea de la Templul Vechiului Testament de unde slava a plecat demult şi definitiv, la noul templul viu al Bisericii, care este adunarea celor ce cred în moartea, învierea şi ridicarea la cer a lui Isus Cristos şi care au decis să fie schimbaţi în asemănarea sa. De remarcat că în istorie au existat unele evenimente de botez colectiv în apă, aşa cum au fost încreştinarea ruşilor. Dar acest botez colectiv a fost determinat politic.

Tot aici intervine problema convertirii sau a aderării la religia creştină şi diferenţa dintre aceste două concepte. Ungaria s-a confruntat cu un fenomen asemănător în jurul anilor 1000 când creştinismul începuse să se instaureze prin convertirea indivizilor şi adăugarea acestora la Biserică. Acest fenomen a fost stopat însă de regele Ştefan care primind coroana de la Roma a impus creştinarea tuturor ungurilor la romano-catolicism în anul 1000. Dar în afară de re-apariţia botezului cu Duhul Sfânt în secolul XX, acest fenomen nu a mai fost accentuat, probabil datorită direcţiei (super)instituţionalizate pe care a luat-o Biserica.

La început apostolii erau cei ce garantau ortodoxia Bisericii. După dispariţia acestora fiecare Biserică își cunoştea linia descendentă a celor ce o conduceau. Aceasta era o garanţie că învăţătura acelei Biserici îşi avea rădăcinile în Isus Cristos şi orice altă învăţătură era eretică. Succesiunea apostolică, credeul şi colecţia Scripturilor inspirate erau garanţia Bisericii în confruntarea cu gnosticismul. Expansiunea Bisericii şi faptul că toţi oamenii puteau deveni creştini au dat Bisericii caracteristica catolică, adică universală.

Toate metaforele care descriu Biserica confirmă că orice om poate fi în Biserică dacă îndeplineşte aceleaşi condiţii. Din păcate aceste condiţii au variat de-a lungul timpului cu toate că Noul Testament nu impune decât condiţia credinţei în Isus Cristos, iar ca semn al acestei credinţe, doar botezul. De-a lungul timpului oamenii au adăugat apartenenţa la o anumită biserică, participarea la anumite slujbe, îngroparea într-un anumit loc, căsătoria doar în denominaţia iniţială, acceptarea unor declaraţii de credinţă de o anumită formă (credeu), acceptarea unor doctrine şi credinţe ce nu există în Noul Testament, cum ar fi purgatoriul, papa capul Bisericii, posturile, moaştele, ridicarea la cer a fecioarei Maria, venerarea icoanelor, pomeni, parastase, rugăciuni pentru morţi, etc.

Chiar şi după Reforma din secolul XVI au apărut noi forme pentru a defini apartenenţa sau non-apartenenţa la o anumită Biserică. Ca urmare “creştinii” s-au luptat între ei la propriu şi la figurat să demonstreze că au dreptate şi pentru a-i aduce pe cei rătăciţi pe calea cea bună. Plata ambiţiilor şi a mândriei ecleziale s-a contabilizat în zeci de mii de morţi. În America de sud sute de mii de băştinaşi au fost omorâţi în numele credinţei şi al Bisericii.

În vremurile moderne şi în perioada contemporană Biserica a respins şi a condamnat modernitatea, astfel că ea apărea în ochii societăţii ca o instituţie retrogradă, demodată şi fără rost. Aceasta s-a întâmplat în ciuda faptului că în Europa Biserica a fost cea care a protejat cultura în perioada migraţiunii popoarelor, iar ulterior în Evul mediu, a fost chiar leagănul culturii moderne. Disputele politice în special au plasat Biserica în afara evoluţiei normale a societăţii.

În ciuda acestui fapt, în cele mai avansate state din lume, Biserica este o instituţie total separată de stat, la dispoziţia credinciosului şi a comunităţii mai largi din care face parte. O societate dinamică în continuă evoluţie impune necesitatea adaptării şi recontextualizării tiparelor Noului Testament  pentru ca Biserica să îşi recâştige relevanţa. Ecleziologia Noului Testament trebuie re-contextualizată continuu ca realitatea lui Isus cel înviat să aibă sens în societatea în care trăim: o Biserică care rămâne ancorată doar în formele culturale ale secolului I şi ale Bisericii primare (pe care le impune ca fiind condiţii ale mântuirii) se rupe de realitatea timpului în care trăim. De exemplu, dacă observăm cu atenţie evoluţia Bisericii penticostale în ultimii douăzeci de ani din întreaga lume ne dăm seama că elementele definitorii s-au restrâns la cele iniţiale, dar în acelaşi timp se poate observa o evoluţie de la un cod de îmbrăcăminte la altul, de la un mod de predicare la altul.

Există biserici penticostale ale negrilor îmbrăcaţi ţipător (pentru gustul nostru, şi purtând multe bijuterii) în care se bate din palme şi se cântă, toată Biserica mişcându-se în ritmul muzicii, şi există Biserici penticostale în care acest fel de manifestare este catalogat ca lumesc. Interesant este că Noul Testament nu se adresează unor detalii cum ar fi culoarea părului, lărgimea fustei sau a cravatei, cât trebuie să ţină un serviciu divin (nici măcar această noţiune nu este tratată) şi când trebuie ţinut, cât de mare sau de mică să fie Biserica şi cum să fie ea împărţită. Noul Testament se preocupă de esenţa creştinismului, mântuirea din trecut, la timpul prezent având în vedere viitorul.

De asemenea o ecleziologie ce este aşezată pe o altă bază decât cea a Noului Testament şi orientată spre sociologie seculară sau spre o altă ştiinţă, nu este altceva decât un pretext pentru o biserică, ce în realitate este un club social. O astfel de instituţie în care tiparul Bisericii primare este înlocuit cu o asumare a responsabilităţii de tip managerial sau de un alt gen şi care este divorţată de teologia Noului Testament are toate şansele să nu se încadreze în tipologia Noului Testament. Importanţa atribuită ecleziologiei se poate vedea astăzi dacă luăm în considerare existenţa a peste 40000 de tipuri de biserici cu diferenţe minore faţă de cultele tradiţionale.