Istoria pe baricade (2): Păstrarea dogmei şi practicii Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania după unirea din 1697-1701


Documentele (trei procese verbale şi un manifest) al primului sinod unionist (1697) sunt considerate ca fiind false de către unii istorici români ortodocşi.[1]

Ei pretind că nu a existat nici un sinod în februarie 1697 şi că iezuiţii au produs aşa-zisele documente. În favoarea acestei teorii ei se folosesc de mersul evenimentelor de după pretinsul sinod: dacă acesta ar fi aprobat unirea, celelalte două sinoade (1698 şi 1700) nu ar mai fi fost necesare.[2] Cu toate acestea, Iorga face referiri la existenţa celor trei sesiuni ale sinodului din 1697 fără nici o urmă de îndoială[3] iar modalitatea în care Popescu se foloseşte de date dă impresia că nici el nu crede că acestea ar fi fost false.[4] Manifestul unirii[5] făcut public de către episcopul Teofil după sinod arăta că Biserica Ortodoxă Română din Transilvania şi părţile anexe ale Ungariei au decis să se întoarcă în sânul Sfintei Maici, Biserica Romano Catolică. Aceasta s-a realizat prin ‘primirea, mărturisirea şi crederea tuturor lucrurilor primite şi mărturisite de Biserica Romano Catolică şi mai ales cele patru puncte care ne despărţeau….’[6]  Apoi manifestul enumera cererile politice şi sociale adresate împăratului austriac. Documentul menţiona că aceste cereri nu erau îndreptate împotriva domnilor.

Şi cel de al doilea sinod a emis un manifest.[7] Prima sa parte nu era prea diferită de cea din primul manifest. Documentul avea două paragrafe în limba română. Primul[8] stipula condiţiile române pentru unire: 1. Obiceiurile Bisericii Ortodoxe nu trebuiau schimbate şi toate ceremoniile, posturile şi sărbătorile trebuiau ţinute în conformitate cu vechiul calendar; 2. Atanasie nu putea fi înlocuit din scaunul său pe durata vieţii sale; 3. Următorul episcop se va alege de către un sinod şi va fi uns de către patriarh;[9] 4. Nimeni nu putea să se amestece în treburile protopopilor. Dacă aceste condiţii nu ar fi fost îndeplinite documentul era considerat nul de drept.[10] După semnăturile protopopilor exista o altă formulare a condiţiilor:[11] ‘toată legea noastră, slujbele bisericii, liturghia şi posturile şi calendarul să nu fie mişcate.’[12] Acest codicil nu stipula noi condiţii referitoare la dogmă şi practică în afară de cele formulate mai devreme şi fiind astfel redundant.

Cu toate acestea în ceea ce priveşte părţile care s-au unit, Basarab menţionează o anumită inferioritate a Bisericii Ortodoxe Române. El semnalează că este vorba despre o unire ciudată între doi parteneri autonomi. Unul este Biserica Ortodoxă Română, dar cel de-al doilea este format din două instituţii: Biserica Romano-Catolică plus Imperiul habsburgic. Basarab consideră unirea o tranzacţie reuşită prin care Biserica Ortodoxă Română a obţinut emanciparea politică şi socială, dar nu a cedat mai nimic din punct de vedere religios.[13]

Cu o ciudată înţelegere a unirii, Hitchins pretinde că preoţii (participanţi la sinod) nu au fost conştienţi de implicaţiile religioase ale acţiunii lor.[14] Într-o oarecare măsură, acestă afirmaţie s-ar putea să fie adevărată despre unii preoţi dacă aceştia ar fi fost luaţi în considerare izolat şi individual. Asta deoarece la acea vreme orizontul cunoaşterii şi existenţei lor era limitat de hotarele satului în care aceştia trăiau. Evident acestă percepţie limitată a realităţii îşi avea originea în mentalitatea lor de tip medieval şi rural încă predominantă în poporul român. Cu toate acestea, atunci când preoţii s-au adunat în sinod, o astfel de declaraţie pare mai degrabă absurdă deoarece ea neagă tocmai sinodalitatea acestui tip de întâlniri. De aceea luând în considerare condiţiile unirii preoţii trebuie să fi fost conştienţi (cel puţin) de eventualitatea implicaţiilor viitoare ale unei asemenea schimbări. Chiar şi veştile despre unirile anterioare ar fi putut să-i inspire cu privire la câteva raţiuni pentru fapta lor.

Mulţi istorici ortodocşi români cred că şi documentele celui de-al treilea sinod (5 septembrie 1700) sunt false.[15] Păcurariu pretinde că singurul document al sinodului este o copie a documentului acestui sinod (în limba latină) ce a aparţinut iezuitului Barany. Păcurariu susţine că acest sinod nu mai era necesar dacă unirea s-au fi realizat la celelalte două. În plus, deoarece acest sinod nu a fost menţionat de niciun alt document, sinodul era o pură invenţie a propagandei unioniste. Dar pe de altă parte, Albu pretinde că documentul sinodului nu este fals dar că a fost redactat de către iezuiţi în propriul folos.[16] Aceasta ar însemna poate că sinodul a fost adevărat şi documentele au înregistrat versiunea iezuită (sau poate intenţiile acestora). În plus, Iorga nu se îndoieşte de autenticitatea sinodului. Versiunea iezuitului Freyberger nu pomeneşte nici un sinod care ar fi avut loc în septembrie 1700. Dimpotrivă, Bariţ menţionează sinodul începând la 4 septembrie şi decizând unirea, reforma bisericii şi călătoria lui Atanasie Anghel la Viena.[17] Interpretările care se bat cap în cap (cum că cel de-al treilea sinod ar fi fost adevărat sau că nu a avut loc) nu pot fi judecate având în vedere conţinutul documentului referitor la condiţiile unirii acestui ipotetic sau autentic sinod. Motivul constă în simplu fapt că aceste condiţii nu modifică cu nimic pe cele ale sinoadelor anterioare.

Teza ortodoxă română pretinde că semnăturile protopopilor ar fi fost obţinute ulterior şi în mod individual de către iezuiţi, acest bau-bau al ortodocşilor. Dacă această ipoteză ar fi adevărată ea sugerează ideea că unirea nu s-ar fi bucurat de sprijinul popular necesar şi nici nu a fost acceptată în mod colectiv de către protopopi. Cumulată cu acuzaţiile împotriva episcopului Atanasie Anghel, singura persoană făcută responsabilă în ceea ce priveşte efectuarea unirii, această pretenţie previne de fapt incriminarea protopopilor ortodocşi de abandonarea Bisericii Ortodoxe Române. Potrivit cu ceea ce pretinde Biserica Ortodoxă Română, nu biserica ca şi instituţie naţională a acceptat unirea, ci un episcop tânăr, neexperimentat şi calvinizat, ispitit de mândrie şi avantaje materiale.

Totuşi, astfel de acuzaţii cu substrat materialist sunt dificil de demonstrat având în vedere că Atanasie Anghel şi-a lăsat în gaj însemnul episcopatului său şi unele obiecte de cult la un negustor din Sibiu pentru a face rost de bani. Scopul era înlocuirea acoperişului catedralei în 1707.[18]

În aceste circumstanţe, Biserica Ortodoxă Română ar putea poza ca fiind victima jocurilor politice ale acelor vremi. Această explicaţie ipotetică a evenimentelor este deosebit de tentantă având în vedere pe de o parte faptul că românii nu au avut acces la luarea deciziilor politice, iar pe de altă parte evitarea asumării responsibilităţii unirii. În faţa acestor raţiuni orice avantaj material pare să pălească în faţa celui naţional.

Condiţiile româneşti nu adaugă absolut nimic din punct de vedere dogmatic la cele stipulate la conciliul de la Florenţa. Ele doar stipulau existenţa dogmei şi practicii româneşti în vederea conservării sale. Dar tocmai principala chestiune, aceea a păstrării liturghiei bizantine nu era o problemă în sine deoarece aceasta a fost acceptată a priori la Conciliul de la Florenţa.[19]

În aceste condiţii este ciudat de ce documentele unirii nu fac nici o referire la revitalizarea Bisericii Ortodoxe Române. Condiţiile româneşti care cer păstrarea în totalitate a dogmei şi practicii ortodoxe nu fac nici o menţiune cum ar putea fi transpusă în practică o astfel de cerinţă. Mai mult documentele nu fac absolut nici o referire la nevoia de purificare a Bisericii Greco-Catolice de influenţa protestantă de care voia să scape. Dacă presiunea protestantă a fost într-adevăr atât de semnificativă încât să fi produs pretinsele şi periculoasele efecte pe termen lung, tăcerea sinodului este o adevărată surpriză. Oricine ar fi putut crede că Biserica Ortodoxă Română a absorbit câte ceva din dogma şi practica protestantă, dar documentele unirii nu fac nici o referire la separarea faţă de bisericile protestante româneşti existente. În acest caz doar o existenţă limitată a unei mici biserici româneşti probabil protestante ar avea sens. Comparată cu Biserica Greco-Catolică aceasta pare mai degrabă nesemnificativă decât periculoasă.


 

[1] I. Crişan, G. Popovici, Ş. Lupşa, S. Dragomir şi chiar greco-catolicul Densuşianu.

[2] Păcurariu, Istoria, II, vezi 291-292.

[3] Iorga, Istoria Bisericii Româneşti, I, vezi 422-426.

[4]  Problematica acestei chestiuni nu face obiectul acestui text. Faptul că o biserică unită numită ‘greco-catolică” a apărut în urma desfăşurării unor evenimente marcate de protestele Bisericii Reformate Maghiare, a Bisericii luterane şi a Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania şi a unor biserici ortodoxe dinafara Transilvaniei demonstrează că evenimentul a existat în istorie. Dacă evenimentul a fost confirmat de documente false, aceasta este o cu totul altă problemă. Unirile precedente  nu dau dreptate tezei falsei uniri. Totuşi ceea ce trebuie luat în consideraţie sunt condiţiile care au reieşit din interpretarea acelor documente.

[5] Freyberger, Historica, vezi 10-12.

[6] Idem.

[7] Freyberger, Historica, 20. The text is in Român.

[8] Dragomir, Românii, vezi 30.

[9] Singurul patriarh din  Imperiul habsburgic  era cel al Bisericii Ortodoxe Sârbe de la Carlovăţ.

[10] Dragomir, Românii, vezi 31-32.

[11] Dragomir, Românii, vezi 34.

[12] Idem.

[13] Basarab, ‘Uniatismul,’ vezi 72-73.

[14] Hitchins, Conştiinţă (1700-1868), vezi 35.

[15] Păcurariu, Istoria, II, vezi 300-301. 

[16] Albu, Pe urmele, vezi 52.

[17] Bariţ, Părţi, I, vezi 245-246.

[18] Anghel, De la vechea, vezi 120.

[19] Majoritatea autorilor ce se referă la cele patru puncte ale Conciliului de la Florenţa fac o greşeală foarte des întâlnită. Ei afirmă acceptarea pâinii nedospite la Cină ca o condiţie a Conciliului de la Florenţa. Unii autori se referă la această condiţie romano-catolică pentru a demonstra respingerea unui punct al conciliului, pentru că Biserica Greco-Catolică nu a folosit niciodată azimi. Este aproape inutil să se mai menţioneze că la Florenţa s-a acceptat că fiecare biserică va continua practica tradiţională până la acea dată.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s