Cursuri organizate de Ministerul Sănătăţii în colaborare cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării


sursa Daniela Tütös
Curs special pentru barbati
Obiectivul pedagogic al cursului de formare este de a le permite barbatilor sa-si dezvolte acea parte a creierului a carei existenta o ignorau
Program : 4 module – dintre care unul obligatoriu
Modulul 1 : (curs obligatoriu)
1.
Sa invat sa traiesc fara mama mea (2000 ore)
2.
Sotia mea nu este mama mea (350 ore)
3.
Sa inteleg ca fotbalul nu este altceva decat un sport (350 ore)

Modulul 2 : Viata in doi

1.
Sa am copii fara sa devin gelos pe ei (50 ore)
2.
Sa nu zic prostii atunci cand nevasta isi primeste prietenele (500 ore)
3.
Sa depasesc sindromul controlului telecomenzii (550 ore)
4.
Sa inteleg ca pantalonii nu se duc niciodata singuri pana la dulap (800 ore)
5.
Cum sa ajung pana la cosul cu rufe murdare fara sa ma ratacesc (500 ore)
6.
Cum sa supravietuiesc unei raceli fara sa agonizez (350 ore)

Modulul 3 : Timpul liber

1.
Sa calc in doua etape o camasa in mai putin de 2 ore (exercitiu practic)

Modulul 4 : Curs de bucatarie

1. nivelul 1 (incepatori) Electrocasnicele : ON = deschis, OFF = inchis
2. nivelul 2 (avansati)
Prima mea supa instant fara sa ard cratita
Exercitiu practic : fierbe apa inainte de a adauga pastele


CURS INTENSIV

Din ratiuni de dificultate si intindere a temelor, cursurile vor avea maxim 8 inscrisi.
Tema 1
Calcatul-acest proces misterios; de la masina de spalat, pana la dulapul de haine
Tema 2
Riscurile umplerii tavii pentru cuburi de gheata (demonstratie sustinuta de diapozitive)
Tema 3
Tu si electricitatea. Avantajele economice in urma angajarii personalului calificat pentru reparatii (chiar si cele elementare)
Tema 4
Ultima descoperire stiintifica : A gati si a duce gunoiul nu provoaca impotenta si nici tetraplagie (practica laborator)
Tema 5
De ce nu este un delict sa-i oferi flori, chiar daca te-ai casatorit cu ea.
Tema 6
Sulul de hartie igienica. Hartia igienica nu creste langa WC.
Tema 7
Cum sa coboram capacul de la wc pas cu pas (teleconferinta cu Univ. Harvard)
Tema 8
Barbatii la volan. Daca se ratacesc, pot cere informatii fara riscul de a parea impotenti? (Marturisiri)
Tema 9
Masina de spalat – acest mare mister din casa.
Tema 10
Diferente fundamentale – cosul pentru rufe si podeaua ( exercitii in laboratoarele cu terapie muzicala)
Tema 11
Barbatul in scaunul pasagerului > Este posibil sa nu vorbeasca sau sa nu se agite in timp ce ea parcheaza ?
Tema 12
Ceasca de la micul dejun nu leviteaza singura pana la chiuveta.
 
Curs special pentru femei
Obiectivul pedagogic al cursului este
dezvoltarea functiunilor creierului la femeia moderna.
Durata
Brunete – 1,5 luni / modul;Roscate – 3 luni / modul;Blonde – 6 luni / modul
Modulul 1
1.
Acceptarea soartei : m-am nascut femeie
2.
Cunoasterea locului de desfasurare a vietii : bucataria
3.
Cum pastrez ordinea in poseta ? (sub control strict)
4.
Cum fac cumparaturi in mai putin de 4 ore – notiuni elementare
5.
Pastrarea limitelor : Cum ma machiez corect
6.
Curs de programare I (toate categoriile) : Folosirea cuptorului cu microunde
7.
Curs de programare II (numai brunetele si roscatele) : Videorecorderul

Modulul 2

1. Ecuatia cu o necunoscuta. Autoturismul.
2. Exercitii de dinamica grupului. Ce trebuie sa fac cand stau in masina.
3 Partea 1 – Diferenta intre carosabil si trotuar
4 Frana si acceleratia – provocare sau necesitate ?
5 Cutia de viteze. Descriere completa. (pentru blonde, numai cutia automata)
6 Notiuni elementare de fízica. Corpuri in miscare.
7 Adevaruri optice : Culorile semaforului
8 Curs special : Parcarea in garaj
9 Ecuatia cu mai multe necunoscute. Cutia cu scule
10 Curs de supravietuire I : Unde se afla lumina de avarie.
11 Curs de supravietuire II : Schimbarea unui cauciuc
12 Curs de supravietuire III : Schimbarea mai multor cauciucuri. (Da, este posibil !)
13 Curs de supravietuire V : Verificarea cu succes a nivelului uleiului si al apei.


Modulul 3

1. Notiuni elementare : Nicio cucerire a tehnicii moderne nu ma va putea ridica la nivelul barbatului.
2. Vocabular I : Definitia cuvantului „DA”. Corectarea exercitiului „Esti gata ?”
3. Vocabular II : Definita notiunii ” 5 minute”
4. Sociologie : Fotbalul nu este un sport, ci o religie.
5. Drept cetatenesc I : Numai barbatii discuta despre fotbal.
6. Drept cetatenesc II : Femeile nu se amesteca in aceste discutii.
7. Psihologie (nivel elementar) : Cum evit intrebarile inutile – de exemplu ” Ma iubesti?”, „Sunt frumoasa?”, „Am ceva special?”
8. Adevaruri zilnice I : Si femeile ragaie. (exercitii de grup)
9. Adevaruri zilnice II : Mustata – o problema ? Comunicari stiintifice pe tema ” Lama, ceara sau penseta ?”
10. Comportamentul la cumparaturi . Cardul Visa – Definirea notiunii „Limita de suma”
11. Comportamentul la cumparaturi. Dezbaterea temei ” Si eu pot cara naveta de bere”
12. Logica (nivel mediu). De ce mama ta nu e binevenita la noi ? (1000 studii de caz)


Modulul 4

1.
Telefonul. Cand trebuie sa inchid? Exercitii de grup – 4 femei / telefon (nu uitati sacul de dormit !)
2.
Machiajul. Metamorfoza femeii
3.
Terapie TV I : Si fara telenovele se poate trai !
4.
Terapia TV II : Filmele de dragoste sunt pura fictiune si nu realitate
5.
Oglinda – martor obiectiv.a

Din Biserică adunate şi ‘napoi la …lume date (1)


Prin bisericile noastre s-au auzit tot felul de vorbe, unele haioase, altele şi mai haioase. Unii dintre noi au o colecţie întreagă, la care vreau să adaug cîteva contribuţii neînsemnate care oricum nu îmi aparţin. Iată cîteva dintre ele.

La una dintre bisericile baptiste din Oradea unul dintre fraţi spunea la un moment dat cuprins de importanţa slujbei ce o făcea la amvon: „tinerii să facă spirit de prezenţă.” Ceea ce s-a și întâmplat…

Un altul, după ce ne-a povestit că ştie el cum se păzeşte cu arma în mînă ceva, că doar, ehehei, făcuse armata. Așa că Paște, la înviere „pazele de la mormîntul lui Isus au căzut pe jos”. Era normal. Cum era să cază-n sus? Păzea!

Un alt frate, furat de predică sau de peisajul eclezial a spus că „de multe ori este nevoie cîteodată…” Ceea ce este cât se poate de evident. Numai pentru unii.

O oră de chin însă ca în biserica din Şiria de acum 20 de ani n-am îndurat niciodată. Fratele Cojocaru de la BB nr 2 din Oradea s-a înfăţişat şi ne-a predicat. Asta în vreme ce la amvon doi pastori cu teologia încercau să pară cît mai serioşi. Printre multe altele, ce nu aveau legătură cu ceva, uătsouevă, ne-a spus la un moment dat că: „la o înotătoare care înota în ceaţă striga antrenorul şi SALVAMONTUL: „Înoată că după ceaţă e ţărmul””! Probabil era un țărm de mare cu munte și ascensiunea direct din mare era foarte periculoasă. Și oricum salvamontul vedea de la înălțimea sa că înotătoarea trebuia încurajată. Ho-la-ri-o!

Pentru a crea suspans ne-a întrebat în acelaşi stil autăvnăuueă: „Ce este şoul?” Şi după o pauză semnificativă în care fraţii şi surorile probabil că deja înjghebaseră o definiţie, cît de cît adaptată locului şi orei respective, ne-a dat tot el definiţia. Fulminantă: „Şoul este o parte dintr-un bar, cu maşinuţe ce se tot învîrt şi nu ajung niciunde!” N-a specificat dacă se referea la noul sau la vechiul legămînt. Sau dacă cumva șoul era de fapt șodoul. N-are contează!

Probabil că s-a simţit foarte cercetat pentru că în final unul dintre pastori ne-a expus sacoul ce era leoarcă.  Să fi fost efectul sforţărilor titanice depuse pentru a exprima ceea ce Domnul i-a pus pe inimă? Probabil că interfaţa-i personală degaja foarte multă energie calorică în cursul procesului de transmitere a informaţiilor. S-a anunţat că va recidiva după-masa, aşa că am decis să beneficiem de pacea şi inspiraţia căminului conjugal, ca să mă exprim aşa. Adică moderat.

Teologia pe-nţelesul tuturor: un pic de soteriologie (3)


Unul dintre cei mai buni autori în materie de soteriologie este John McIntyre. Lucrarea sa The Shape of Soteriology este definitorie pentru acest domeniu, cît şi pentru posturile ce urmează în acest domeniu, ca urmare nu voi mai menţiona sursa, aceasta fiind evidentă. Din context cititorul îşi poate da seama care a fost umila mea contribuţie. 

Soteriologia este acea parte a teologiei care se ocupă cu răspunsul la întrebarea “Cum poate să fie cineva mântuit?” Această întrebare este pusă de cei ce dialogau cu Isus Cristos şi a primit mai multe răspunsuri. Dar această întrebare nu s-a limitat la aria Noului Testament, ci se poate regăsi şi în Vechiul Testament pentru că Noe a fost mântuit de potop, Lot din Sodoma, Avraam de la extincţia neamului său, poporul Israel din Egipt, de madianiţi sau alte popoare cotropitoare, etc. După revenirea rămăşiţei lui Israel din al doilea exil, problema mântuirii s-a pus mai ales în contextul dominaţiei ptolemee şi a războaielor duse împotriva acestora. Israelul se voia mântuit ca popor, dar se punea întrebarea “Ce se întâmplă cu cei ce sunt ucişi de Sabat apărând Tora, poporul sau pamântul lui Israel?”

Cu apariţia lui Ioan Botezătorul (şi nu numai) această mântuire se personalizează, Ioan botezând indivizi convinşi că au nevoie de pocăinţă şi deci de schimbarea vieţii. (Aici este legătura dintre mîntuire, salvare şi un semn, un indiciu că acest lucru s-a produs.) Trimiterea, apariţia şi lucrarea lui Isus Cristos, ce va fi supranumit Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu, etc, va da o nouă dimensiune acestei nevoi individuale de salvare, dar va deschide şi o latură colectivă a acestui fenomen, Biserica. Aceasta va înlocui Israelul, Templul de la Ierusalim şi preoţia ca şi castă, personalizând toate acestea într-o direcţie nouă neântâlnită până atunci. Şocul întâlnirii cu Biserica[1] a fost preluat de societatea greco-romană care în relativ scurt timp, a legalizat şi adoptat-o ca şi instituţie. Astfel mântuirea a fost redefinită, de la dimensiunea individuală la cea de grup. Separarea pe criterii politice, culturale şi religioase a Apusului de Răsărit a dus din nou la o redefinire, în sensul îngrădirii acesteia şi anatemizării părţii, de acum înainte, adverse. Astfel că mântuirea era posibilă doar într-una dintre cele două variante nu în ambele. Diverse mişcări (atât în Răsărit cât şi în Apus) mai mult sau mai puţin eretice au încercat să redefinească soteriologia, această redefinire căzând în extremele ştiute până atunci şi condamnate de Biserică încă de la începuturile ei. Au existat şi forme de mântuire similare iudaismului dinainte de apariţia lui Isus Cristos: cei ce plecau în cruciade erau sigur mântuiţi. Cu toate acestea, datorită mai ales eclesiologiei exacerbate de la sfârşitul Evului mediu şi a efectelor ei negative, diferiţi indivizi din Biserica Romano-Catolică au căutat alte căi. Determinarea acestora de a găsi adevărata cale sau o altă cale decât cea care nu satisfăcea din mai multe puncte de vedere, i-a împins să gândească şi să practice altceva.

O altă întrebare de referinţă în soteriologie este “Cine mântuie?” şi de aici rezulta alta, “De ce s-a întrupat Dumnezeu?”

Tot aici intervine discuţia despre credinţă, har şi fapte,[2] despre cruce, neprihănire sau îndreptăţire şi de ce nu, despre theosis. De exemplu, ortodocşii afirmă că Părinţii capadocieni  “În Soteriologie argumentează că Isus s-a întrupat pentru mântuirea noastră şi, deci, suntem datori să-l urmăm învăţătura şi să ne folosim de Sf. Taine lăsate nouă ca mijloace de sfinţire.”[3] Evident că tot aici intervine discuţia despre sacramente, natura lor şi efectel lor pentru mântuire

Istoria Bisericii Universale: o lungă trecere în revistă (4) – practică şi doctrină


De-a lungul şi de-a latul istoriei au existat practici şi ceremonii ciudate. La fel de ciudate au fost considerate de către cei ce nu erau creştini botezul şi cina. Nu se putea concepe cum o simplă baie te putea curăţi de toate păcatele săvîrşite într-o viaţă de om. Aceasta nu a mai fost o problemă după adoptarea botezului nou-născuţilor, care nu au făcut nici un păcat şi nu se vorbea prea multe despre păcatul original. Dar botezul nu constituia un monopol al creştinilor. El fusese practicat de alte religii dintre care poate cel mai incitant a fost botezul în cultul lui Mithra, destul de răspîndit printre legionarii romani. Spre deosebire de creştinism care folosea apa, în mithraism botezul se făcea în sîngele unui taur. Se eliminau astfel o sumedenie de întrebări inutile ce apăreau în cazul creştinismului:  cum să fie apa, dacă se cufundă sau se stropeşte, dacă se spune o anume formulă sau alta, ce se face cu apa după botez, dacă se binecuvînta apa, dacă e curgătoare sau nu, sărată sau… etc.? Cum apa se murdărea, era simplu ce se făcea cu ea… Importanţa botezului se poate deduce din marile dezbateri referitoare la acest subiect, declanşate mai ales după Reformă. Nu trebuie să uităm că reformatorii nu au renunţat însă la botezul nou-născuţilor. Botezul a căpătat o aură de mister, împăratul Constantin botezîndu-se pe patul de moarte, el fiind imitat şi de alţi creştini ce vărsau (mult) sînge. La cealaltă extremă s-a ajuns mai tîrziu, botezul fiind atît de important în romano-catolicism încît Conciliul de la Trent prevedea că în lipsa unui preot sau al unui bărbat, chiar şi o femeie putea să boteze copilul nou-născut. Noi şi ortodocşii încă mai aşteptăm să treacă încă cîteva săptămîni ca nu cumva după naştere mama să spurce biserica. Nu este o doctrină, dar este un obicei. Rău.

Cina Domnului sau euharistia i-a determinat pe unii să spună că suntem canibali, de vreme ce mîncăm trupul şi sîngele unui alt om şi că de fapt se mănîncă un copil nou-născut. Cînd aceste acuzaţii au fost lansate creştinismul era mai aproape de o organizaţie secretă decît de un cult al Dumnezeului care a făcut cerurile şi pămîntul. Apologeţii antichităţii au informat despre creştinism susţinînd că suntem oameni la fel ca ceilalţi, diferenţa evidentă fiind viaţa morală pe care o trăiam şi închinarea faţă de un Dumnezeu invizibil a cărui Fiul s-a jertfit în locul nostru pentru păcatele ce unii pretindeau că sunt şterse prin botez. Cina era un prilej de a comemora moartea lui Isus Cristos, astfel că nu avem de-a face cu întrebări de genul: cine are dreptul să se împărtăşească atît cu trupul, cît şi cu sîngele Domnului. Cu timpul creştinismul s-a standardizat şi a devenit mai sigur şi mai simplu, dar în acelaşi timp a început un proces  de chiţibuşare, în care fiecare lucru trebuia enunţat, justificat, explicat, sistematizat şi catalogat. Ca urmare, cu toate că în mărturisirile de credinţă evanghelice găsim cel mult o consubtanţiere, adică elementele cinei, pîinea şi vinul nu îşi schimbă proprietăţile, acestea ne „comunică” trupul şi sîngele lui Cristos prin credinţă, noi optăm pentru o comemorare a evenimentului inţial ce a fost instituit de Isus. Problemele practice ce le întîmpină „puriştii” sunt legate de accidentele ce pot avea loc la o astfel de împărtăşanie: ce e de făcut cu pîinea ce cade pe jos, ce se întîmplă cu vinul rămas. Ortodocşii, greco-catolicii şi catolicii au rezolvat astfel de probleme pentru că la ei cina, la fel ca şi botezul sunt sacramente (şapte de toate), adică prin ele Dumnezeu revarsă o porţie de har, face el ceva, pe cînd noi le considerăm nişte rînduieli lăsate de Dumnezeu, dar care sunt făcute de Biserică, fără a avea un efect asupra noastră. În plus ce să faci cu elementele care deja au devenit trupul şi sîngele lui Cristos şi n-au fost consumate? Pot ele să se risipească?

În istoria Bisericii cina Domnului a dat mult de furcă teologilor şi neteologilor, astfel că la un moment dat numai clerul catolic se putea împărtăşi cu vinul, laicii nefiind demni de aşa ceva. În credinţa populară azima era considerată un panaceu, adică un medicament universal, fiind capabil să vindece orice boală. Celui ce murea a început să i se dea ultima împărtăşanie în speranţa că va intra curat şi fără suferinţă pe porţile raiului. Cina a devenit un ceremonial atît de important, dar atît de preţios cu cît ste împărtăşeai mai rar, chiar şi cei mai credincioşi împărtăşindu-se de vreo două-trei ori în viaţă. Era foarte important să vezi momentul transformării (de fapt elementele cinei nu îşi pierdeau caracteristicile fizice şi chimice vizibile cu ochiul liber sau apreciate prin gust) în timpul elevaţiei, cînd preotul ridica ostia spre cer rugîndu-se. Ceea ce a făcut Isus sa transformat într-o adîncă taină, un mister care nu va putea fi explicat niciodată prin cuvintele omului. De aici mai multe superstiţii: că asta ţi-ar conferi noroc în dragoste, succes în afaceri şi te fereşte de multe rele. dar între teologia populară şi cea a cărturarilor exista o mare diferenţă. Probabil că practica misionarilor şi cea a creştinilor încarceraţi ar trebui să ne readucă cu picioarele pe pămînt (cu toate cvă mă îndoiesc că prea mulţi dintre noi au ajuns să atingă cerul în această practică). De exemplu, în nordul îngheţat, misionarii au folosit grăsime de balenă tăiată bucăţele şi sînge de focă pentru a-i împărtăşi pe băştinaşi, ce habar n-aveau ce e aia pîine şi vin. Dar pentru ei elementele folosite de misionari erau mai mult decît relevante. Un alt exemplu vine din timpul teroarei comuniste din România, cînd creştinii arestaţi abuziv şi condamnaţi la 25 de ani de muncă silnică deţinuţi într-unul din lagărele de muncă au primit un pachet în care se afla şi o sticlă de sirop de zmeură. A doua zi ei au luat cina Domnului, elementele fiind pîinea cu rumeguş şi sirop de zmeură. Har şi bucurie! 

O altă piatră de încercare ar fi punerea mîinilor sau binecuvîntarea, hirotonirea sau dedicarea, ceva ce nu au inventat creştinii. Cu toate că nu este considerată la fel de importantă ca şi cina şi botezul, aceasta este o practică des întîlnită în bisericile evanghelice. Noi-născuţii sunt binecuvîntaţi conform pricipiilor Vechiului Testament, ungerea în slujbă este asemănătoare, cu toate că nu se mai foloseşte ulei. Şi această practică ridică o sumedenie de întrebări de genul: dacă ungerea nu este sacrament pînă cînd cel uns poate îndeplini slujba respectivă? Poţi activa şi în afara Bisericii ce te-a uns? Ce sau cine te dez-unge şi cînd?  De asemenea care este efectul binecuvîntării dacă vedem că din viaţa celui binecuvîntat s-a ales praful şi că trăieşte o viaţă ce n-are prea mare legătură cu Dumnezeu şi sfinţenia sa? În mediul evanghelic există dedicarea unei clădiri, de exemplu cea a unei şcoli, dedicarea anului şcolar şi cîte şi mai cîte. Nu mi se pare că e mare deosebire faţă de sfinţirea casei practicată de exemplu la ortodocşi. Cu toate că nu avem o doctrină în această direcţie, am auzit, şi foştii studenţi de la UEO pot să confirme, a existat o ocazie în care Paul Negruţ a spus că porcul donat pentru cantină de cutare frate este sfinţit pentru Domnul. Nici nu a fost rău la gust probabil. Singura mea întrebare în această direcţie este cînd anume se face această sfinţire, care este garanţia că ea există şi cît anume ţine efectul acestei practici?  Fără glumă, probabil că depinde de gradul de credinţă, de dedicarea, de implicarea şi de importanţa celui ce o face, că altfel ce rost ar mai fi avut să imităm ceea ce a făcut Isus?

N-au uitat nici de spălarea picioarelor. Nu ştiu dacă se mai practică la ortodocşi şi la greco-catolici, dar ea exista, episcopul spălînd o dată pe an picioarele a 12 teologi (studenţi la teologie) în încercarea simbolică de a comemora, imita, ceea ce a făcut şi Isus apostolilor. Mi-ar face mare plăcere să văd practica aceasta imitată şi în biserica evanghelică, în special la baptişti şi la penticostali. V-o puteţi închipui? Oricum Isus nu le-a spus ucenicilor să persevereze în spălatul picioarelor, practica fiind una foarte normală pentru Orient şi pentru vremurile acelea. Neobişnuit era că Învăţătorul, Fiul lui Dumnezeu, Mesia, le-a spălat picioarele umilindu-se. Un episcop nu poate face acest lucru într-un ceremonial minuţios pus în scenă, după cum nici un conducător de cult baptist sau penticostal nu ar putea face faţă spălînd picioarele a 12 credincioşi de rînd, cu atît mai puţin 12 studenţi. Avem şi noi limitele noastre în ceea ce priveşte simbolurile, comemorările şi practicile. Aici nu mai există întrebări referitoare la ce se face cu apa ce rezultă în urma evenimentului. E limpede…   

Cum lucrurile s-au complicat de la Reformă şi continuă să se complice parcă în progresie geometrică, eu unul aş prefera să revin la simplitatea creştinismului primar, cu toate că nu mai este posibil. Ne confruntăm cu aceste întrebări, după cum catolicii, ortodocşii şi greco-catolicii se confruntă cu unele poate prea complicate pentru noi, ce rămînem sau cel puţin încercăm să rămînem, la o sursă mai sigură şi mai îngustă în ceea ce priveşte autoritatea în materie de teologie: Scriptura.