Interviu cu Înalt Prea Sfinţia Sa Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului 4 februarie 2002 (1)


 1.    Întrebare: În trecut ungurii reformaţi s-au lăudat (şi încă se mai laudă) cu toleranţa religioasă din Transilvania în vremea Reformei. Pe de altă parte Habsburgii Romano-Catolici pretind că ei au introdus toleranţa religioasă după a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Cu toate acestea Biserica Română nu a beneficiat de toleranţă religioasă în adevăratul sens al cuvântului decât mult mai târziu.

 Cum apreciază Înalt Prea Sfinţia Voastră felul cum Biserica Română a fost câteodată victima jocurilor politice în trecut?

Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului: Toate cultele, toate confesiunile, toate Bisericile au fost foarte mult influenţate de jocurile politice. Încă dela începutul ei Biserica creştină a trebuit să facă faţă acestei situaţii. De altfel cred că de la început au existat foarte mult diferenţe de mentalitate, cultură, etc. peste care s-a suprapus ulterior situaţia politică a vremii. Dacă aş putea să dau un exemplu din primele veacuri creştine, m-aş referi la diferenţa care a existat între Apus şi Răsărit, între cele două împerii creştine de Răsărit şi de Apus, care a lăsat o amprentă foarte evidentă şi asupra vieţii Bisericii. Pe măsură însă ce creştinismul s-a răspândit peste tot, nu numai în Europa dar şi în celelalte continente, a trebuit să facă faţă împrejurărilor decurgând din evoluţia politică a zonelor geografice unde s-a răspândit. Zone geografice nu state pentru că statele s-au constituit majoritatea mult mai târziu. Dar când au apărut statele, sigur că au apărut şi problemele politice. Ca să mă refer doar la ceea ce a fost în primele veacuri, m-aş referi la Imperiul Romano-German, care a dus la sciziuni în cadrul Bisericii Apusene, dar şi la multe alte neajunsuri.

 V-aţi referit în mod special la habsburgi, la reformaţi, la calvini, şi ei au avut rolul lor în viaţa să zicem creştină a românilor, în special în Transilvania, pentru că în restul provinciilor româneşti influenţa a fost mai mult a Răsăritului, fie constantinopolitan bizantin, fie în alte zone influenţa slavilor, a ruşilor în mod special. Aşa încât se poate vorbi de situaţii în creştinismul nostru mai vechi determinate de împrejurările politice.

În ce măsură au adus libertate reformaţii sau habsburgii? Cred că pe ei nu i-a interesat libertatea religioasă; pe ei i-a interesat situaţia politică şi interesele lor politice.

De exemplu, pentru că pomeneaţi de habsburgi, de Imperiul habsburgic, care până la urmă s-a transformat în Imperiul austro-maghiar, influenţele exercitate de ei au fost mai puţin legate de libertatea religioasă. Aş da un exemplu care priveşte poate mai ales Banatul. Astfel în Banat habsburgii au dus o politică care urmărea să împartă majoritatea populaţiei care pe vremea aceea sub raport religios era majoritar ortodoxă. Pe aceştia ei au încercat s-o dividă, potrivit celebrei zicale divide et impera. Şi atunci, pentru că majoritatea era ortodoxă, habsburgii au desfiinţat aproape în întregime organizaţia bisericească ortodoxă română, în sensul că au acordat preferinţă ortodocşilor sârbi, în dauna ortodocşilor români. Şi în felul acesta ne-au divizat. Şi s-a creat o animozitate care există până azi. E ceva ce a aparţinut habsburgilor. De aceea până astăzi există în rândul românilor, aici în părţile Banatului, un fel de antipatie faţă de sârbi. De exemplu la Timişoara a fost desfiinţată episcopia ortodoxă română şi a rămas doar episcopia ortodoxă sârbă. Deci în cadrul aceleaşi confesiuni, fraţii habsburgi ne-au divizat până la a ne urî unii pe alţii. Acestea erau să zicem situaţiile politice din trecut. Acelaşi lucru l-au făcut şi reformaţii în Ardeal. Din acest punct de vedere e vorba nu atât de Bisericile sau cultele respective, cât de politica celor care dominau sub raport politic în acea vreme. Aşa încât e greu să spui ce libertate au adus habsburgii sau ce libertate au adus reformaţii, calvinii. 

2.    Întrebare: Protestanţii unguri au impus în secolul al XVII-lea respectarea de către Biserica Ortodoxă Română din Transilvania a nouăsprezece puncte conţinând dogme şi practici protestante. Totuşi acestea nu au generat atâtea tensiuni religioase (adică românii nu s-au luptat între ei pe motive religioase) comparativ cu cele apărute după crearea şi consolidarea Bisericii Greco-Catolice.

 Oare nu-i păsa poporului român de ingerinţa protestantă? Sau ideea sa de libertate religioasă era diferită la momentul acela istoric? Cum apreciază Înalt Prea Sfinţia Voastră această situaţie aparent paradoxală?

 Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului: În problema aceasta cred că ceea ce a contat a fost mai puţin credinţa şi mai mult politica, dar reacţiile pe vremea aceea şi ale unora şi ale altora, au fost mai puţin violente decât mai târziu. De exemplu în ceea ce priveşte pe reformaţii unguri e sigur că au încercat să impună românilor ortodocşi anumite puncte de doctrină, de credinţă, însă nu s-a ajuns la tensiuni pe plan politic cum au apărut mai târziu. De exemplu influenţa calvină care mergea mână-n-mână cu într-un fel impunerea limbii maghiare, s-a soldat şi cu rezultate pozitive, nu numai negative. Bunăoară, la ortodocşii români Biblia nu era prea răspândită, aşa cum s-a întâmplat de fapt şi mult mai târziu. Biblia ajunsese un fel de carte legată mai ales de cler, de preoţi. Sub influenţa reformată Biblia a ajuns să fie tradusă în româneşte. Primele traduceri româneşti, se pare că au fost determinate de un fel de reacţie la tendinţele de dominare, dacă pot spune aşa, a reformaţilor maghiari. Dar iată, rezultatul prim a fost nu o luptă între confesiuni, ci preluarea unei idei bune, de la protestanţii reformaţi în ceea ce priveşte răspândirea Bibliei. Sigur că au apărut pe urmă aspecte care nu mai aveau nimic de a face cu religia, cu credinţa, în sensul că ungurii au căutat să-i domine pe români până la a-i maghiariza într-un fel, tendinţe care au creat nişte contradicţii între unii şi alţii, care din păcate se păstrează până astăzi. Dar factorul care a determinat relaţiile dintre cele două confesiuni a fost mai ales cel politic şi în felul acesta s-a ajuns la transformarea sau transpunerea problemelor religioase pe plan politic. Ceea ce sigur că nu era dorinţa niciunui credincios adevărat. Pentru că politica e politică şi credinţa e credinţă. Însă din păcate pentru că oamenii nu pot să fie absolut neinfluenţaţi de un factor cum e cel politic, astfel de situaţii au lasat urme şi pe planul relaţiilor dintre confesiunile creştine.

Istoria pe baricade (6): Unirea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania cu Biserica Romano Catolică


Au existat mai multe încercări de a reuni Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano Catolică[1] dar toate au dat greş. Baza juridică şi dogmatică a unei astfel de uniri a fost pusă la Conciliul de la Florenţa (1438-39). Aceasta a făcut ca pe parcursul timpului să existe câteva uniri a unor biserici ortodoxe cu Biserica Romano Catolică şi să apară Biserica Uniată, sau Biserica Romano Catolică de Rit Ortodox, sau Biserica Greco-Catolică. În Europa de est şi centrală, unirile între o biserică ortodoxă locală şi Biserica Romano Catolică au avut loc la Marca,[2] Brest-Litovsk şi Uzgorod.

 1. Unirea de la Brest-Litovsk

Sinodul Bisericii Ortodoxe Ucrainiene ţinut la Brest-Litovsk la 5-11 octombrie 1596 a acceptat unirea cu Biserica Romano Catolică. Documentele unirii au fost publicate în limba latină, ucrainiană şi poloneză. Ele conţineau treize şi trei de condiţii care stipulau păstrarea identităţii ortodoxe fără impunerea dogmei şi practicii romano-catolice. În ciuda acestei menţiuni, Basarab atrage atenţia la termenii folosiţi în bula Magnus Dominus. Termeni ca şi recepimus, unimus, adiungimus, annectimus et incorporamus dau impresia că Biserica Romano Catolică dorea totala obedienţă, nu o unire bazată pe autonomie.[3] Keleher confirmă acest ţel şi atrage atenţia la scopul dublu al statului şi al Bisericii Romano-Catolice poloneze: convertirea credincioşilor ortodocşi la romano-catolicism şi acceptarea de către ucrainieni şi bieloruşi a identităţii etnice poloneze.[4]

 2. Unirea de la Muhacevo (Uzgorod)

Numită şi unirea din Ungaria de sus, unirea de la Muhacevo (Uzgorod) a avut loc între Biserica Ortodoxă Ruteană (din sud-estul Ucrainei) şi Biserica Romano Catolică. Suttner face legătura între unirea Bisericii Ortodoxe Rutene din Munhacevo şi cea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania pentru că amândouă au avut două trăsături comune: ambele biserici erau situate în Ungaria şi au suferit din cauza principilor calvini unguri.[5] Trei sinoade unioniste (două în Uzgorod la 24 aprilie 1649 şi la 15 ianuarie 1652 şi unul în Munacevo în 1691-92) au fost de acord cu unirea (după împărţirea Poloniei între Imperiul habsburgic, Rusia şi Prusia).[6] Suttner afirmă că

The agreement about protection which was made between the Catholic Church şi the Ruthenian diocese of Munkachevo, establishing the fellowship in sacraments of the Ruthenians with the Church of the Imperiul habsburgic  şi at the same time guaranteeing the spiritual şi ethnic tradition of the local Church of Munkachevo şi also designed to promote the social position of the clergy şi their faithful, was called a union in terms of the contemporary understşiing, about the middle of the seventeenth century.[7]

Totuşi există unele diferenţe clare între cele două evenimente. Una dintre cele mai importante  este faptul că rutenii vorbeau o limbă diferită de cea a românilor. În plus, limba lor slavă nu contrasta cu slavonia, limba liturgică tradiţională a popoarelor slave din Biserica Ortodoxă. O altă diferenţă importantă se referă la dependenţa eclezială: ea se afla sub jurisdicţia mitropoliei de Kiev, ce la vremea aceea avea o pronunţată influenţă latină.

 3. Două modalităţi de a realiza supremaţia astriacă asupra ungurilor: militară şi religioasă

Habsburgii au implementat cu succes politica lor în Transilvania. Ei au reuşit să îl trimită pe minorul principe Apáffy II în exil în 1696. Apáffy a abdicat în 1701,[8] eveniment ce a declanşat lupta pentru tronul Transilvaniei. Din această cauză politica habsburgilor s-a ciocnit de rezistenţa nobililor maghiari protestanţi. Războiul dintre unguri şi habsburgi s-a declanşat în 1703, atât în Ungaria cât şi în Transilvania. Revolta curuţilor a fost condusă de Francisc Rákóczy II. Aceasta a fost ultima încercare serioasă[9] de a menţine Ungaria de est şi Transilvania în afara controlului austriac. După tentativa nereuşită a lui Francisc Rákóczy II de a obţine şi tronul Poloniei, nobilimea transilvană l-a părăsit şi a trecut de partea Austriei. Motivată de succesele militare austriece şi de înfrângerile succesive ale lui Francisc Rákóczy II, nobilimea a confirmat decretul împăratului Leopold referitor la succesiunea acestuia asupra Transilvaniei şi a încheiat pace semnând Tratatul de la Satu Mare în 1711.

Este demn de luat în considerare că între 1693 şi 1695 în nordul şi vestul Transilvaniei[10] un număr semnificativ de preoţi români au acceptat unirea cu Roma prin recunoaşterea jurisdicţiei episcopului rutean uniat Ioan Camillis.[11] Declanşată într-o zonă cu o minoritate ruteană, reacţia preoţilor români nu poate fi explicată prin exercitarea unei presiuni rutene. Totuşi această desprindere de Biserica Ortodoxă Română ar fi putut fi determinată de efectele măsurilor luate de împăratul Leopold I pentru protecţia unirii rutene (1693). Fără să fie conştienţi de identitatea lor etnică preoţii români au acţionat atunci când efectele unirii s-au dovedit benefice, adică rutenii au devenit egalii catolicilor (şi protestanţilor), un statut de care românii nu s-au bucurat vreodată.

 Referitor la situaţia românilor ortodocşi din Transilvania şi planurile habsburgilor de la finele secolului al XVII-lea, Albu observă că:

Viena cunoştea foarte bine metodele utilizate de calvinişti pentru convertirea românilor la noua religie, pentru deznaţionalizarea lor. Ea cunoştea, de asemenea, neagrearea, de către poporul român, a cultului protestant, ca şi ingerinţele clerului acelui cult. Îi era cunoscută mai cu seamă, comportarea superintendentului calvin care-şi exercita autoritatea prin umilirea clerului ortodox . Se  impunea – timpul şi împrejurările erau favorabile – bararea convertirii la calvinism, care devenise odios, şi înlocuirea lui cu un fel de neocatolicism, aducător de schimbări în viaţa clerului român, fără să i se ceară să îţi renege naţionalitatea, să se germanizeze.[12]

Confuzia lui Albu ar putea genera şi mai multă confuzie. Din dorinţa sa de a le atribui românilor aceleaşi drepturi ca şi băştinaşilor, el confundă etnicul cu naţionalitatea. Acesta este obiectul următoarei clarificări. Eventuala ambiţie a Imperiului habsburgic de a-i germaniza pe români ar fi constituit o sarcină de-a dreptul imposibilă. Românii nu ar fi putut deveni austrieci vorbitori de germană fără să vorbească efectiv acestă limbă. Dar în contextul dat nu limba era problema cea mai importantă, ci credinţa religioasă. Nu limba maternă a ungurilor care dominau ţara a impus legile ţării ci, credinţa religioasă a acestora. În ceea ce îi priveşte pe români, la acea dată, probabil că majoritatea cunoşteau şi limba maghiară, limba maternă fiind conservată tocmai datorită folosirii eficiente a limbii stăpânilor, cea maghiară.

Cardinalul Leopold Kollonich, primat al Ungariei şi arhipiscop de Esztergom,[13] a iniţiat convorbiri preliminare referitoare la unire în conformitate cu cele patru puncte ale conciliului de la Ferrara- Florenţa.[14] Cei care au pregătit terenul pentru această iniţiativă au fost iezuiţii.

În acest context trebuie menţionat că activitatea iezuiţilor în Transilvania a continuat chiar şi după expulzarea acestora de către Dieta protestantă. Ei au organizat şi dus la capăt operaţiuni sub acoperire în beneficiul Bisericii Romano-Catolice. Una dintre acestea a fost tipărirea de cărţi romano-catolice în teritorii protestante. Totuşi în afara acţiunilor lor ce vizau convertirea ungurilor, iezuiţii au avut în vedere şi populaţia română din Transilvania. De exemplu, iezuiţii au tipărit un catehism în limba română ce a fost trandus de către român George Buitul. Autorul acestui catehism era Petre Canisius, tipărirea fiind făcută la Bratislava în 1636. În 1696, eforturile romano-catolice s-au materializat prin tipărirea unui alt catehism, de către iezuitul Francisc Szunyog la Tirnavia.[15]

În mod tradiţional iezuiţi aveau ca ţintă cele mai importante şi bogate familii. Dar în Transilvania nu mai existau familii româneşti ce putea intra în această categorie. La curent cu această situaţie, iezuiţii Paul Ladislau Barany[16] şi Gábor Hevenessy (consilierul lui Kollonich), au primit două misiuni importante. În vreme ce primul trebuia să intre în contact cu Teofil, episcopul ortodox de Alba Iulia, cel de-al doilea trebuia să convingă curtea aulică din Viena să susţină unirea.[17] Mai trebuie menţionat că politica misionarilor iezuiţi ai Congregaţiei de Propaganda Fide ce stipula cum să se realizeze unirile cu bisericile ortodoxe era conţinută în documentul Vaticanului Monita ad misionaries in partibus orientalibus. Această bulă stipula câteva condiţii, printre care: unirea trebuia realizată de bună credinţă; primatul papal trebuia respectat; întregul rit oriental al bisericii trebuia păstrat şi practicat; orice convertire la ritul latin trebuia aprobată de Roma. În ceea ce priveşte dogma greco-catolică, nu se accepta alte modificări în afara celor deja aprobate, adică cele patru puncte ale Conciliului de la Florenţa.[18]


[1] Lyon 1274; Constanţa 1418.

[2] Datorită caracterului său neobişnuit, unirea de la Marca nu se califică ca una tipică dintre o Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano Catolică.

[3] M. Basarab, ‘Uniatismul Transilvan între toleranţă şi emancipare. Două documente: Actul unirii (1698) şi Memoriul lui Inochentie Micu Klein (1745)’ în Leb, ed., Toleranţă, vezi 77.

[4] S. Keleher, ‘Church in the Middle: Greek-Catholics in Central şi Eastern Europe,’ în Religion, State şi Society 20 (1992), vezi 290.

[5] Suttner, Church Unity – union or uniatism (Bangalore: Rome şi Dharmaran Publications, 1991), vezi 66-67. Înţelegerea lui Suttner privitoare la penetrarea spre est a Imperiului habsburgic după câştigarea bătăliei pentru Viena se dovedeşte de-a dreptul simplistă. S-ar presupune că habsburgii erau ignoranţi în ceea ce priveşte  situaţia etnică şi religioasă din regiune. Totuşi, armatele imperiului au ajuns de mai multe ori în regiune în secollele precedente astfel că interesul în regiune al habsburgilor nu era deloc accidental, ci a urmat mai degrabă o politică foarte consistentă şi tenace.

[6] Rămureanu et al, Istoria, vezi 299.

[7] Suttner, Church, 68.

[8] Nouzille, Transilvania, vezi 182. Leopold I nu a recunoscut vreodată alegerea lui Apáffy II, ultimul principe ales de Dietă. După aceasta Transilvania va deveni un principat eredit al familiei de Habsburg.

[9] Dieta din Transilvania l-a proclamat principe pe Ferenc Rákoczy în 1704. Cele două facţiuni în conflict erau partidul pro-habsburg (sau Lobonţi) şi cel anti-habsburg (sau curuţii). Luptele dintre aceştia au secătuit resursele Transilvaniei. Au existat şi români ce au luptat de partea ambelor partide în funcţie de interesele locale mai degrabă decât de o anumită polică clară. 

[10] În patru dintre judeţele de frontieră: Baia-Mare, Crasna, Sătmar şi Bihor.

[11] Prunduş, Catolicism, vezi 61. On 21 March 1695, Ioan Camillis reporta la congregaţia De Propaganda Fide primirea a 40 de preoţi români, în anul următor el a cerut permisiunea de a-şi extinde jurisdicţia peste 140 de parohii româneşti din Maramureş, Solnoc şi Chioar. 

[12] Albu, Pe urmele, 41.

[13] H.W. Steed, et al., ‘Habsburg repression’ în A Short History of Austria-Hungary (Budapesta: Hungarian Electronic Library, 1996), http://www.mek.iif.hu/porta/szint/tarsad/tortenel/mo_1867/austria/chap19.hun: ‘Kollonich, who had been created a cardinal in 1685, archepiscopul of Kalocsa in 1691 şi archepiscopul of Esztergom (Gran) şi primate of Hungary in 1695, was now at the head of affairs, şi his plan was to germanize Hungary as speedily as possible by promoting a wholesale immigration into the recovered provinces…’

[14] Albu, Pe urmele, vezi 42. 

[15] Veress, Bibliografia, I, vezi 152-153, 156.

[16] Ungurul Paul Ladislau Barany era preotul parohiei romano-catolice dinAlba Iulia.

[17] Albu, Pe urmele, vezi 42.

[18] Prunduş, Catolicism, vezi 61-62.

Re-citirea Bibliei


De cîteva zile am început să citesc de la cap la coadă, din nou, toată Biblia. Mi-am dat seama că am mult mai multe întrebări şi nedumeriri acum decît am avut cu ani în urmă, atunci cînd o citeam mai des. Am observat că am ajuns într-un colţ mai liniştit şi izolat al credinţei mele şi că ar mai trebui să îmi deschid orizontul, dar să nu îl trec peste o anumită limită. Aici discuţia se complică şi devin ambiguu, dar atunci cînd vorbeşti despre Dumnezeu şi limite, parcă lucrurile devin cam neclare, mai ales că ştiu cîte limite îşi pun unii sau unde sunt aşezate limitele lor. De aceea încep să îmi pun şi eu întrebări cu privire la acest domeniu, cu toate că nu mi-au plăcut niciodată matematicile: limite inferioare şi superioare.

În primul rînd îmi dau seama că noi oamenii nu avem posibilitatea să-l descriem sau să-l comunicăm pe Dumnezeu aşa cum este el şi că de cele mai multe ori eforturile noastre sunt foarte limitate. În urmă cu ceva timp am urmărit pe youtube cîteva mărturii ale unor persoane ce au avut nişte întîlniri, să le zicem de gradul III, adică directe, cu lumea spirituală. Numitorul comun era că se comunica direct, fără cuvinte şi că întunerecul era asociat cu iadul, cu depărtarea, depărţirea de Dumnezeu, pe cînd lumina, albul strălucitor, era asociat cu cerul, cu cei mîntuiţi şi cu Dumnezeu însuşi. În cer toţi erau tineri, chiar dacă muriseră bătrîni, toată lumea cunoştea pe toată lumea, cunoştiinţa era universală.

Îmi dau seama că propriile mele întrebările şi comentarii s-ar putea să-i facă pe unii să ridice sprîncene, pe alţii să zîmbească, dar îmi asum această postură într-o lume în care este „ruşine” să greşeşti, să spui deschis şi sincer „nu ştiu”. Aş vrea să atrag atenţia că nu neg inspiraţia Scripturilor, dumnezeirea lui Isus Cristos şi nici lucrarea Duhului Sfînt, ba mai mult, cred că Dumnezeu poate face minuni şi azi aşa cum a făcut în trecut, nu pentru că n-am încotro, ci pentru că de cînd l-am cunoscut Dumnezeu a fost pentru mine (paradoxal poate pentru unii) un Dumnezeu al minunilor şi al logicii. Îmi aduc aminte de proful meu de VT (OT) de la LBC care ne spunea că tot Vechiul Testament nu este altceva decît propaganda naţionalistă a evreilor şi chiar a scris un material ce a fost publicat într-o prestigioasă revistă creştină de teologie despre episodul Ezechia-Rabşache, cînd zicea el, evreii nu au făcut decît să-l contrapună pe Yahwe asirienilor. Era marcat mai ales de faptul că soţia sa era foarte bolnavă şi nu vedea nici un motiv de a-l percepe pe Dumnezeu altfel decît ceva logic urzit de alţii. Lucrurile s-au schimbat după cîţiva ani spre bine. Îmi dau seama că nimeni nu e imun unor astfel de influenţe şi trebuie să recunosc că oricine poate ajungă într-o vale a umbrei morţii. Experienţa mea este într-un fel asemănătoare, dar în acelaşi timp diferită. Poate unii o vor considera tristă, dar pentru mine este una plină de speranţă, dincolo de ceea ce se poate constata ştiinţific, negru pe alb sau cum se mai spune, obiectiv. Din punct de vedere obiectiv, da, o hemogramă completă indică unele valori periculoase, dar în ciuda logicii, este o minune că încă mai trăiesc. Viaţa e mai preţioasă acum, fiind mai conştient de numărătoarea inversă care poate ajunge oricînd la zero, dar după cum îşi conduc unii maşinile s-ar putea spune că riscurile vieţii moderne îi expun la riscul unei morţi iminente.

Revenind la citirea Vechiului Testament (atenţie, nu pretind că sunt expert în domeniu) am început să citesc căutînd ceva despre moştenire, pentru că voiam să văd ce anume i-a făcut pe evrei să spună că au auzit poveştile despre minunile făcute de Dumnezeul lor, dar că acestea nu se mai văd azi. Nu este un atac la dresa penticostalilor, a charismaticilor sau a altora care sunt orientaţi mai ales spre minuni, este dorinţa mea de a vedea cum s-a pierdut legătura dintre Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov şi cei ce le-au moştenit tradiţia.

Unul dintre primele semne de întrebare se referă la logica ultimei afirmaţii a lui Iacov din versetul (a, folosesc Cornilescu, nu mă deranjează alte versiuni, dar sunt şi eu conservator) 22 din Geneza 28: ,,…şi Îţi voi da a zecea parte din tot ce-mi vei da,” după ce cu doar cîteva versete mai înainte acelaşi Iacov visează că Domnul stătea deasupra unei scări pe care se urcau şi se coborau îngerii şi ia la cunoştiinţă ce spune Dumnezeu cînd îi zice: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tatălui tău Avraam, şi Dumnezeul lui Isaac. Pământul pe care eşti culcat, ţi-l voi da ţie şi seminţei tale.” Deci, cum să-i dea lui Dumnezeu, ce are tot pămîntul 10% din ce cîştigă el? Chiar are nevoie Dumnezeu care îi dă tot (100% ) să primească 10% înapoi? Ce să facă cu 10%? Parcă e vorba de direcţionarea acelui 2% pentru ONG-uri. „Doamne, mă mulţumesc cu 90%, lasă, 10% nu mai îmi trebuie, degeaba mi i-ai dat.” I-o fi fost milă lui Iacov de Dumnezeu? „Hai că îţi dau aşa, un 10% să nu fiu chiar nesimţit…”Cu toate că unii spun că Isus Cristos nu a rîs niciodată, totuşi Vechiul Testament spune că Dumnezeu stă în ceruri şi răde. Probabil că tot aşa a tratat şi tentativa lui Iacov de a-l răsplăti. Dacă Dumnezeu n-ar avea simţul umorului…

În fine citind Geneza şi Exodul prima promisiune concretă este un fiu şi o ţară. Fiul vine cînd era biologic imposibil să mai apară (deci o minune) şi ţara, unde curge lapte şi miere, se materializează treptat după ce evreii pleacă din Egipt, patria adoptivă, tot prin minuni. În Egipt fiii evreilor erau ameninţaţi să dispară şi trebuiau să plece, ţara nu se afla încă în posesia lor, cu excepţia cimitirului unde erau oasele strămoşilor lor. Cum nu pot să citesc VT ca şi cînd nu l-am citit niciodată, mi-a fugit gîndul la pierderea Ţării făgăduinţei din cauză că evreii s-au abătut de la Legea lui Dumnezeu. Au fost aduşi înapoi şi tot poporul a învăţat Legea ca să nu mai repete experienţa  pierderii ţării şi a distrugerii Templului. Cu toate astea au pierdut ţara încă o dată, iar Templul lor nu mai există nici azi.

Deşi era importantă în planul lui Dumnezeu, ţara nu era estenţială, după cum nici Templul nu a fost indispensabil. Probabil că şi azi Israelul nu vede acest lucru şi se bate pentru ceva ce nu este esenţial. Acel popor de preoţi intenţionat de Dumnezeu nu s-a materializat, şi asta i-a făcut pe evrei să-şi piardă iniţial ţara. Apoi fenomenul s-a repetat pentru că în ciuda faptului că au învăţat Legea, au aplicat-o în litera ei, nu în duhul ei. Nu Legea era importantă, ci ceea ce transmiteau prin aplicarea ei. Nu alea 10% din mentă erau importante, ci aproapele (şi vindecarea lui chiar în ziua de sabat), nu aparenţele şi rigurozitatea, ci inima şi harul.

Dacă ar fi să fac o paralelă în ziua de azi, mă gîndesc că multe biserici funcţionează în virtutea inerţiei, a minunilor trăite de străbunii noştrii, generaţiile mai tinere întrebîndu-se unde sunt minunile actuale sau mai bine zis, unde este azi Dumnezeul care a făcut acele minuni. Ne revine reponsabilitatea să le răspundem şi să le descoperim moştenirea, să le arătăm că ţara noastră nu se limitează la paralela Biserica-Ţara promisă, că minunile de care le povestim nu sunt basme dintr-o carte pentru ochişori micuţi imposibil de probat în faţa unor ochi obiectivi la maturitate. Altfel vom canaliza 10% spre ceva ce nu arată că Dumnezeul de azi este Dumnezeul de ieri; Dumnezeul de mîine, dar şi Dumnezeul veşniciei.