Are Finnish schools the best in the world?


The task is as hard as weeding out the brightest youngsters for places on Oxford and Cambridge Universities’ most popular courses. There are 16 candidates for every vacancy and somehow the 2,000 applicants have to be whittled down to 120 by the time the course starts. We are not talking about law and medicine at Britain’s most prestigious universities, though. This is Finland and the applicants are desperate for a job in what is the most sought-after profession in their country: teaching.

Finland is the country that has topped the international league table of the developed world’s education systems for almost all of the past decade. And England’s Education Secretary, Michael Gove, has been taking a close look at its policies to see if there is anything he can glean from them to improve standards over here. Finland’s top-level ranking is based on its performance in the PISA (Programme for International Student Assessment) tests of 15-year-olds around the globe in reading, maths and science. It is published by the Organisation for Economic Co-operation and Development.

Professor Jari Lavonen, the head of the Department of Teacher Education at the University of Helsinki, is the man with the enviable task, in some eyes, of whittling down the pack. He is in no doubt as to how Finland has got to this position. „We decided all teachers should have a master’s degree – putting teaching on an equal footing with law and medicine,” he says. „Teacher education is therefore very attractive.” Figures showed that the highest-flying youngsters then started flocking to the profession because of its new-found prestige.

The applicants are all given a book to read before being grilled on their understanding of it. Then the 300 top performers are interviewed before the remaining 120 are offered places. „We want to find out how suitable a person is for teaching,” he says. „Last year, it was more difficult to come on to a primary-education programme than to go to medical school. The competition was more heavy.”

Mr Gove has already said he would like to go down the Finnish path. A common theme among three of the top-performing nations – Singapore, South Korea and Finland – is that they all attract the best talent into the profession by setting high standards for recruitment. Mr Gove’s answer to this is to limit entrance to the profession to those who have better than a third-class degree. He has come in for a fair amount of criticism here, with teachers’ leaders arguing that it would prohibit people such as the Conservatives’ own maths guru, Carol Vorderman, from entering the profession. The brightest people in their subject area may not always be the best communicators in the classroom, so the argument goes.

Professor Lavonen is wary of the idea that foreign governments can „cherry pick” parts of the Finnish education system and ignore the rest. There is, he argues, a second part of the equation: the introduction of a free compulsory education system for all, which goes hand in glove with the recruitment process to create a successful education system. It is illegal to charge fees in the Finnish education system, so even those schools that are run privately take their funding from the state. Its schools are comprehensive in that there is no selection of pupils.

They are less formal and more relaxed than schools in the UK. The man in jeans and an open-necked shirt who greets us at the Taivallahti comprehensive school in Helsinki (an all-in school for seven to 16-year-olds) turns out to be the principal, Hannu Kosonen. His pupils – in common with those in the rest of Finland – do not wear a uniform. Discipline appears good. No one is photographing the teacher to put her picture on YouTube.

The teachers are not beset by targets, in fear of inspections or how well their schools do in league tables. There are simply no league tables or inspections. „They are academics and well trained, so we trust them,” says Professor Lavonen. „This is an important feeling: they don’t need any inspection. Also, we don’t have a system of national testing. The teachers are trusted to assess their own pupils.” This is presumably because there is no pressure to tweak the results to do well in league tables.

Class sizes are smaller than in the UK. Mr Kosonen limits them to 20 in the first two years of schooling and the sixth and seventh year (12 and 13-year-olds). They are also mixed ability, with educators believing the teachers are well-enough trained to cope with a wider range of ability in their classes. If pupils fall behind, a second teacher can be sent in to help them to catch up.

Of course, it may help that Finland as a country does not have the vast gap in household incomes of the UK, and so social mobility is not such an issue over there. The gap is just beginning to widen, though, so it may be something it has to look out for.

Mr Kosonen also points to another feature of Finnish life for producing the country’s brilliant reading results: the Government’s decision to ban the dubbing of all foreign films and television shows. This means youngsters can watch shows such as Dalziel and Pascoe and Anne Robinson’s The Weakest Link in all their English glory in their homes of an evening and get to grips better with the language.

A visit to last month’s teachers’ union conferences in the UK showed a flurry of concerns about headteachers „dropping in” to classrooms to check on their teachers’ standards. Mr Kosonen does this, too, and has asked each member of his staff to come up with an idea for developing their teaching. He does not see himself as an inquisitor, though.

Nina Koskinen, a primary-class teacher at the school, says: „Teachers do like to get feedback on what they do, but it is totally different over here to the UK. One of the things here is that principals should be like coaches.” She says of the English system of testing and inspection: „What would be the advantage of that? It really seems to be something that gives you pressure in terms of paperwork and all that.”

The differences between Finland and the English system do not stop with compulsory schooling, though. After the age of 16, youngsters decide whether they opt for an academic or vocational schooling. There is also still a divide at university level between the academic universities and the polytechnics (as the government calls them) or the universities of applied science, as they style themselves. Oh, and there is the little matter that university tuition is still free for home and EU students. A UK youngster would not have to spend a penny on tuition fees in Finland. The country is experimenting with charges for overseas students but only a handful of universities are taking part in this pilot.

Thomas Wilhelmsson, the rector of Helsinki University, ranked in the world’s top 100 universities, says: „The most that has been discussed is whether we should charge fees for overseas students. Free education is seen as a very central part of the Finnish welfare-state system. The British example is a scary example. If you take tuition fees [from students], you will withdraw some amount of basic funding for the system.”

This is a very different system to England’s, and it would be fair to point out Finland has to deal with a school population of just under 600,000, compared with the seven million in England and Wales. But Finland’s schools and universities have been besieged by Germans, Chinese, Thais, Spaniards and Austrians desperate to find out the system’s recipe for success. It remains to be seen how much of the Finnish education system we will seek to ape (teachers over here would love Mr Gove to adopt the whole package).

A passing thought occurs, though, as a documentary about how Finland coped with last winter’s snow flashes on to the television screen. At one stage it was 80 centimetres deep, but the under-floor heated sidewalks and streets soon had it cleared. Ice-breakers made sure the runway at the airport was cleared after 30 minutes. Maybe we should send someone over to study that as well.


All teachers must have a master’s degree before they start teaching.

Compulsory schooling starts at seven with voluntary play-based kindergarten for younger children.

No national testing, inspections or school league tables. The government looks at an 8 to 10 per cent sample of pupils’ work to check on performance.

Pupils transfer to either an academic or a vocational school at the age of 16 after nine years of compulsory schooling.

No university fees for home or EU students. Pilot of fees for overseas students from outside the EU.


Teaching is an all-graduate profession but there are moves to allow free schools to employ unqualified teachers.

Compulsory schooling starts at five.

National tests for 11-year-olds with school league tables based on the results.

Secondary-school league tables are based on GCSE and A-level results, plus absence rates.

Students face fees of up to £3,000 a year in English universities – going up to a maximum of £9,000 in September 2012. Non-EU students can be charged full-cost annual fees of £28,000

Teologia pe-nţelesul tuturor: un pic de soteriologie (4)

John McIntyre  în The Shape of Soteriology tratează moartea lui Cristos şi răscumpărarea noastră, introducînd modelele soteriologiei. El susţine că textul clasic al acestei doctrine se găseşte în 1 Cor 15:3.

Un teolog faimos al antichităţii, Origen, a venit cu o idee nouă privitoare la mântuire şi la întrebările (de altfel legitime) de tipul „Cui i-a plătit Dumnezeu preţul mântuirii noastre?” Sau „Pentru cine a fost dat la moarte Isus Cristos?” –  a nu se confunda cu obiectivul morţii – mântuirea. Origen a răspuns simplu: preţul a fost plătit diavolului!

Dar cea mai năstruşnică idee cu privire la mântuire, McIntyre caracterizând-o ca demnă de Cartea Recordurilor (Guiness) pentru că a fost în opinia sa prima glumă teologică, i-a aparţinut lui Grigore de Nyssa şi se referă tot la acest subiect.[3] Presupunând că întreaga omenire a căzut în robia diavolului, Grigore argumentează că pentru a-i răscumpăra pe ai săi, Dumnezeu îi joacă o festă diavolului. El îi oferă Fiul său întrupat şi umilit ca …răscumpărare. Satan este dus de nas de această stratagemă, incapabil să perceapă că „divinitatea era ascunsă sub vălul naturii, şi aşa cum se întâmplă cu peştele lacom, cârligul dumnezeirii va fi înghiţit împreună cu momeala cărnii” (Oratio Catechetica Magna 22). Dumnezeirea astfel înghiţită face să dispară moartea şi întunerecul din domeniul diavolului reuşind astfel să realizeze recuperarea omenirii pentru viaţă şi libertate. Răscumpărarea plătită diavolului mai este întâlnită şi la alţi teologi faimoşi: (papa) Grigore cel Mare, Petru Lombardul. Ea este respinsă de alţi teologi printre care se află: Chiril al Alexandriei, Ioan Damaschinul, Anselm şi Abelard, ultimul afirmând că „atât divolul cât şi omul îi aparţin doar lui Dumnezeu, niciunul dintre ei nu se situează în afara puterii lui Dumnezeu” (Cur Deus-hommo? I.8).

[1] Împotriva tuturor ereziilor, V, 1.1.

[2] Idem, V, 1.2.

[3] Iată câte ceva despre aşa-zisa unitate de gândire teologică a Părinţilor bisericii.

Re-citirea Bibliei: Numeri

Leviticul face cunoscut sabatul şi super-sabatul (jubileul) anunţînd în final pedepse de 7 ori 7 ori 7 ori 7 mai mult pentru păcate, culminînd cu ducerea în  robie. Logic deci, ducerea în robie indica o stare de păcat amplificată, nu altceva. Apoi facem cunoştiinţă cu condiţiile revenirii în patrie în 26:40,41: mărturisirea păcatelor şi fărădelegilor, a călcărilor de lege şi a împotrivirii lor, iar ca rezultat smerenia pentru fărădelegea părinţilor lor. Oare aşa au făcut evreii cînd s-a constituit statul Israel în 1948? Poate unii. Foarte puţini o fac azi. Poate din cauză că în Numeri poporul se transformă într-o adunare organizată pe principii militare (cp. 2).

În urmă cu ceva timp (dar poate şi acum) în multe biserici din Marea Britanie scaunele erau albastre. Unul dintre profii mei chiar îşi pusese întrebarea de ce au ales tocmai culoarea asta care nu se potrivea cu interioarele în tonuri calde. Poate cei ce le-au achiziţionat s-au inspirat din Exod şi Numeri, unde albastrul este prezent de multe ori. Numeri 5 şi nu numai, m-a făcut să mă gîndesc că acest capitol se mai putea intitula şi 2 Levitic. Aici apare apa de gelozie. S-ar putea trage concluzia greşită că numai bărbaţii sunt geloşi. Nu e aşa, dar bărbatul e mai violent la gelozie, aşa că mai bine o spălătură ca-n Numeri, decît încă o femeie omorîtă degeaba. Interesant că nu se menţionează pedeapsă pentru bărbatul care a păcătuit cu femeia ce trebuia să îşi ia pedeapsa pentru nelegiuirea ei. Presupun că soţul găsea o metodă de rezolvare… Poate de aici s-a inspirat Isus cînd i-a spus ce i-a spus femeii prinse în flagrant delict în Ioan 8. Delictul ca delictul, dar dacă era flagrant, atunci era cel puţin şi un bărbat în cauză. Apa de testare a bănuielilor soţului gelos, preparată după reţeta din Numeri era sfîntă, dar acum avem alte reţete, aşa că înclin să cred că pot produce şi eu o reţetă proprie. De ce nu?

Şi ajungem la nazireu. Mi se pare că nazireul este pentru multe biserici pretextul pentru a impune fel de fel de interdicţii, unele mai legaliste decît altele. În principiu nu le respect şi nici nu le-am respectat. Fără nici un fel de mustrare de cuget. Mi se pare absurd să fac ceva ce nu are nici un fel de temei, doar pentru că „aşa e tradiţia”. Fariseii să fie liniştiţi, cărămida cu care se tot bat în piept nu o să se spargă că au devenit foarte tari la …cerbice. Nazireii nu aveu voie să mănînce nici măcar sîmburii din boabele de struguri, ei fiind cei ce au declanşat tunsoarea hippy: să-ţi laşi păul să crească mult şi bine. În afara faptului că atenţiona pe toată lumea de la distanţă că „iată vine un nazireu”, nu prea văd care să fi fost logica ca Dumnezeu să-i lase să şomeze pe stiliştii israeliţi. Poate avea şi Dumnezeul ăsta, chiar şi atunci, un simţ al umorului mai dezvoltat. La finele termenului israelitul, chemat tot nazireu, putea bea în fine, vin. Ce uşurare pe săracul! Dar trebuie să recunoaştem, legămîntul de nazireu era un ascetism limitat şi decent. Nu tu cazne, bice, posturi, veghe noaptea, tras de clopote, bătut de toacă şi făcut de cruci. Oare pe vremea aia cum, cînd, de ce şi de cine fugeau dracii? Cine ştie, poate nu apăruseră… sau se speriau la simpla apariţie a nazireului. Nu-i de mirare cu aşa o frizură. Ce efect! Mă gîndesc să îmi las părul să crească, dar ăştia nu ar înţelege şi m-ar da pe mine afară, nu pe draci.

În fine, în 10:29 aflăm că socrul lui Moise şi-a schimbat numele, poate se recăsătorise şi a preluat numele soţiei lui. Sau poate că au fost alte cauze – cine ştie, un pic de uitare e benefică – a celui ce a redactat capitolul şi nu citise recent Exodul. Tot în Numeri găsim o bogăţie de argint printre israeliţi, dar mă gîndesc că egiptenii au cam rămas fără metale preţioase în urma Exodului. Încă mă mai urmăresc anunţurile alarmiste din anii 90 a crainicilor tv ce se isterizau cu privire la exodul valutei, a metalelor preţioase şi a operelor de artă din ţara noastră.  Cine o fi fost de vină?

Lupta pentru putere în poporul Domnului începe de sus, Maria şi Aaron cialengindu-l pe Moise, chipurile din cauza soţiei etiopiene, adică de culoare maro închis. Nu a deranjat pe nimeni madianita, că era de aceiaşi culoare, deci rasismul era prezent printre israeliţi şi ducea la mari tensiuni. Cum Maria se procopseşte cu lepră, Aaron nu putea că era mare preot, este izolată şi se vindecă în 7 zile. Cartea asta are ceva cu femeile…

În Numeri 14:33 apare şi prima menţiune a purgatoriului: deşertul curăţă, moartea elimină. Apoi Core, Datan şi Abiran pleacă în locuinţa morţilor de vii, ceea ce mă face să mă găndesc că moartea e o uşurare şi că au fost cam chinuiţi pentru că s-au luat de mai-marii norodului. Aviz amatorilor de pe bloguri! Mult mai tîrziu, prin contrast cu cei răi care erau pedepsiţi groaznic, cei f.f.f. buni, un alt israelit, dar să nu anticipez, se va ridica la cer viu. Probabil tot prin contrast, cel mai bun lucru ce ţi s-ar putea întîmpla în viaţă, este lipsa morţii. În Numeri 16 vedem că tămîia pusă de Moise pe altar e capabilă să facă ispăşire, aşa că n-ar trebui să fim aşa de supăraţi pe preoţii ortodocşi şi catolici. Cred eu.

Ni se spune în Numeri să fim mai temperaţi cu viziunile şi vorbirea în limbi: prima fiinţă care vede un înger după Avraam şi Lot, este o măgăriţă dintre Neamuri, prorocul (tot dintre Neamuri) specialist fiind chior de-a binelea. Tot ea este cea care deschide dialogul vorbind în limbi …omeneşti. N-ar fi fost oare mai simplu invers? Dacă tot te porţi ca un animal, să şi comunici ca el. În 23:10 Balaam jinduieşte la moartea israeliţilor, fără să ştie că cei ce mureau în pustie nu erau consideraţi neprihăniţi, dimpotrivă. În cele din urmă s-a ales şi el cu acelaşi tip de deces.

31:15 crează precedentul căsătoriei cu fetele neamurilor periculoase, cartea încheiîndu-se tot cu o pricină a femeilor. Deci Numeri, sau altceva? Cred că Moise era îndrăgostit!