Re-citirea Bibliei: Deuteronom


După ce Ietro i-a recomandat lui Moise să îşi aleagă nişte oameni pricepuţi pentru judecarea pricinilor poporului în Exod, în Deuteronom Moise se pare că povesteşte că aceasta a fost propria sa iniţiativă şi că poporul şi-a ales proprii judecători sau propriile căpetenii. Următoarea carte se va numi Judecători sau pe o limbă mai actuală, căpetenii, comandanţi sau lideri. Totuşi în cp 17 vedem că leviţii sunt cei ce judecă cauzele grele, ceva normal dacă ne gîndim că ei erau la cortul întîlnirii şi că acolo se găsea legea. Chiar şi iscodirea ţării poruncită de Dumnezeu în Numeri 13: 1,2 este repovestită, iar trimiterea iscoadelor devine acum iniţiativa poporului, un mod de a comunica o redistribuire a responsabilităţii, Moise recunoscînd că ideea în sine este bună.  În capitolul 2 Moise, despre care se crede că este autorul cărţii, ne spune că Dumnezeu, uitînd parcă de mană, le spune israeliţilor că ar trebui să îţi cumpere hrană şi apă de la edomiţi, cu care se înrudeau. Cu toate acestea mana avea să înceteze doar după intrarea în Ţara promisă, a doua zi de Paşte, înainte de căderea Ierihonului.  Mă gîndesc că în loc să le arate edomiţilor mana, Dumnezeu i-a uşurat pe israeliţi de argint ca să lupte mai uşor cu netăiaţii împrejur de dincolo de Iordan. Presupun. În varianta pe care o citesc în capitolul 2 versetul 12 lipseşte cuvîntul „ţara”, aşa că cititorule, atenţie, cine ştie ce mai poate lipsi sau cine ştie ce mai a adăugat vreo mînă de culegător, şi e periculos, că e vorba de Biblie. Părerea mea de profan în ale cărţilor şi dogmaticii, mă duce cu gîndul că poate ar fi mai bine ca Uniunea să ia problema în mînă şă să verifice toate traducerile, mai ales asta, şi în final să dea o rezoluţie (contra cost desigur) în care să se menţioneze că traducerea este aprobată, certificată sau verificată de onor uniunea baptistă pentru citire de tot credinciosul mai slab de înger, calculator şi alte limbi streine cum ar fi hebraica, elina şi inglesa. Desigur că pentru verificare se va plăti ceva, că doar aşa o chestie mare nu se face pe gratis, că ce suntem noi, societate de binefacere? Şi aşa o să ajungem la varianta autorizată, ceva cu care nu ne putem mîndri (încă).

În 5:2 şi 3 vedem cum legămîntul încheiat la Horeb se mută asupra celor aflaţi în viaţă înainte de intrarea în Ţara promisă: nu cu părinţii noştri a încheiat Domnul acesta (nu acela), ci cu noi care suntem vii astăzi aici. Dacă ar trebui să respectăm cele scrise, adică legămîntul, acesta nu se poate extinde la descendenţi, mai exact, chiar dacă legămîntul a fost încheiat la Horeb cu părinţii acestora. Apoi vedem că Dumnezeu mai are un legămînt pentru poporul Israel: Iată cuvintele legământului pe care a poruncit lui Moise Domnul să-l încheie cu copiii lui Israel în ţara Moabului, afară de legământul pe care-l încheiase cu ei la Horeb. Deci practic israeliţii erau beneficiarii a două legăminte.

Marşurile prin deşert şi perioada cînd se mînca în comun acelaşi tip de hrană (mana), cînd îi recunoaşteai pe toţi pentru că nimeni nu şi-a schimbat hainele şi încălţările timp de 40 de ani a fost un „comunism” teocratic desăvîrşit, tulburat doar de incidente sporadice. Nu aveai ce să furi, ce să invidiezi, să cheltuieşti la şoping sau la bar şi nu apărea brusc o altă modă vestimentară. Nimănui nu i-a trecut prin minte să-şi ia un Ferrari, nici măcar o bicicletă. Toată lumea mergea pe jos: Oastea Domnului era compusă numai din infanterie, supranumită „regina armelor”. Probabil că se mai făcea ceva cu pielea vitelor care îi însoţeau pe israeliţi, dar nu ni se spune dacă vitele erau vîndute, se făcea troc sau dacă se confecţiona ceva din oase, copite, piele. Nimic, nici măcar un mărţişor sau un card de valentain dei! Te bucurai de natură, familie, mai căscai gura prin faţa cortului întîlnirii şi învăţai legea. Totuşi într-o aglomerare aşa de mare mai erau şi conflicte că altfel nu văd de ce ar fi avut Moise nevoie de atîţia judecători. Nu degeaba unul dintre lucrurile pomenite destul de repede au fost cetăţile de scăpare pentru omor neintenţionat. Mai era şi argint prin tabără, dar nimeni nu pomeneşte de nici un fel de distracţie sau jocuri de vreun fel. Să nu fi apărut întreprinzătorii printre evrei la vremea aceea? Noroc că apar conflictele dinainte de trecerea Iordanului şi situaţia se schimbă, apare fenomenul tranziţiei. Israeliţii dau de cetăţi, case, unelte, etc. Parcă suntem noi înainte de 89 şi după.

Tot în Deuteronom apare testarea poporului printr-un proroc sau un visător: în cazul în care acesta îndeamnă poporul să meargă după alţi dumnezei, poporul trebuie să reziste, cel ce incită va fi omorît. La fel i se va face celui ce nu este proroc din Israel, dar vine cu aceeaşi idee.  Versetul 13:14 este iniţiatorul inchiziţiei, dar greşeala inchiziţiei creştine a fost că nu a respectat un verset aflat, vorba bătrînilor, mai la vale: tot, de la oameni la vite din cetatea care a incitat despărţirea lui Israel de Dumnezeu va fi dat spre nimicire. Inchiziţia creştină însă făcea fifti-fifti cu denunţătorul în cazul averilor mici sau acesta primea doar 10% în cazul averilor mari. Scor final: inchiziţia israelită 0: inchiziţia creştină 1.

Deuteronomul mai dă o mare lecţie despre iertare: a datoriilor, a robilor (sau a datoriilor mari sau a datornicilor săraci).  Nu se cuvenea ca să existe săraci în poporul lui Israel, ceva inevitabil însă. Mă întreb cum interpretează asta unii mai fundamentalişti: este vina poporului (neaplicarea legii), a factorilor externi (criză, războaie) sau a individului (păcat, lenevie, lipsa credinţei) şi cum de Dumnezeu a dat astfel de îndrumări dacă Israelul trebuia să propăşească, să beneficieze de o ţară unde curge lapte şi miere. Nu cumva de aici a început evanghelia bunăstării?

Ghicirea, vrăjitoria, chemarea morţilor, vestirea viitorului, descîntarea, trecerea fiului sau fiicei prin foc erau absolut interzise. Tot în acest domeniu intră şi neascultarea de cuvîntul spus de proroc din partea Domnului. Cuvintele spuse în numele lui, dar nevenind de la Domnul sau cuvintele spuse în numele unor dumnezei străini se taxau cu moartea. Se evita instituirea unei alte surse de „adevăr”, astfel încît să existe un singur tip de revelaţie, un singur tip de gîndire, un tipar uniform şi specific prin care Israelul se deosebea de popoarele înconjurătoare. Ce s-a întîmplat doar după cîţiva ani vom afla în Judecători şi chiar mai tîrziu cînd unul dintre proroci îi spune Israelului că pînă şi popoarele din jur îi respectă legea şi le este frică de el, numai Israelul nu se teme de el. Ciudat, dacă vezi cît de mare a fost investiţia. Toate lucrurile astea aveau să se schimbe peste ceva timp cînd Isus investeşte în 12 israeliţi şi pierde numai unul, rezultatele depăşind rapid investiţia iniţială.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s