Cu Bau-baul la plimbare sau what’s next? (4): ameninţarile din micro şi macrocosmos


Ziariştii ne informează ca nu cumva să murim proşti, ci deştepţi, dacă tot le accesăm ziarele, că pernele şi plapumele proprii pot să aibă 50% din greutate materializată în reziduri, acarieni, fire de par de mîtză, mecroabe şi alte multe chestii nocive şi foarte nocive ce se văd doar la microscop. Aceasta, normal, face să crească pericolul îmbolnăvirii în somn. Deci mesajul vrea să spună: nu vă mai îngrijoraţi dacă vă îmnolnăviţi în somn, schimbaţi-vă perna şi duveul. Celor care nu s-au îmbolnăvit încă ni se spune: să le schimbăm mai des, sau dacă avem un pic de maşină de spălat mai hacana, să le spălăm şi să le centrifugăm ca să moară …duşmanii noştri! Ah începe să mi se facă frică să nu le cad victimă: vă daţi seama cîte victime au făcut aceşti monştrii insinuaţi la căpătîiul nostru! Probabil că unu, doi… hommo sapiens care au decedat pe la 89-99 de ani. În omoară lent, dar sigur.

După ce am dezvăluit grozavele pericole ce ne pasc din microcosmos,  să cedăm totuşi locul cosmosului ca fiind fratele mai mare şi mai teribil al mecrobului cu acelaşi nume, frica. Tot presa ne informeză, să nu muritm proşti ci săraci de astă dată, că în Marea Britanie planeaza pericolul morţii datorat unui asteroid. Să moara tăţ inglejii dă frickă, dar în somn ca să fie vinovate şi perinile şi plapumele lor. După modelul autohton, o zîs mama că m-o da, văleu, văleu, văleleu, zestre cînd m-oi mărita,  două zeşi di pernie mari… văleu, văleu, văleleu… Propun să se ia măsuri, nu una nu două, nici una, nici două societăţi de asigurare, ci toate să se scoată pe piaţă o poliţă sau două pentru cei ce vor să îşi asigure bunurile în caz de mega-cataclism cosmic. Ce zic eu, „pentru cei ce vor să îşi asigure”? Să fie o poliţă obligatorie pentru toată lumea, să ne ia banii şi să ne transforme pe toţi în omuleţul lui Gopo. Pentru că în faţa acestui pericol, iminent, îngrozitor şi inevitabil nu ne putem fofila schimbînd canalul (că zeţ ză riăl laif), să fim din nou egali ca pe vremea comunismului cînd doar poziţia importantă în stat sau partid te făcea mai egal decît  alţii.  

Concluzionînd în final de post de vară nu de Crăciun sau de Paşte, fiind cu un ochi la afirmaţiile preşedintelui despre singurul om care nu a fost compromis de comunişti în România şi mai e în viaţă, şi cu un ochi la declaraţiile bombă a primarului sectorului cinci a capitalei, cînd cu ejacularea sa din fonţia de conducere, hai să spunem, uitîndu-ne cu singurii ochi ce ne-au mai rămas disponibili, că indiferent unde loveşte ditamai asteroidul nu îi va fi moale niciunui pămîntean indiferent de religia, culoarea politică sau a pieţii, a părului sau a ochilor, de-i bogat sau sărac, de-i tînăr, bătrîn, femeie sau bărbat sau ceva între astea două. Dar dincolo de pericolul unui cataclism cosmic, să nu uităm că cea mai mare parte a populaţiei civilizate va avea probleme de sănătate pentru că în fiecare zi îşi pune capul pe pernă şi se acoperă cu o plapumă. Aşa că, noaptea mai bine să veghem şi ziua să dormim la serviciu  unde nu sunt atîtea pericole şi unde ne supra sau doar pri veghează şefii şi colegii. Deci încă o chestie rezolvată în România! În ceea ce priveşte asteroidul, meteoritul sau ziua de mîine, io mă adresez întregului mapamod cu formula noastră tradiţionala a omului din popor dădătoare de speranţă autentică şi sinceră, „mînce-te lupu!” sau după aceiaşi urare adaptată la vremuri moderne mai stresante, „mînce-te criza!” – că asta ne mîncă pe toţi mai ceva ca Bau-baul! Vorba aia: What’s next?

Din adînca şi inepuizabila înţelepciune a poporului român (1)


Vanghelie: Eu m-am născut preşedinte că aşa m-a făcut viaţa!

sursa: mediafax

După Gigi Becali care s-a născut filozof, iată că a apărut cineva care s-a născut preşedinte. Cred că mai avem unul ce s-a născut rege şi altul împărat …al ţiganilor. Tot români e şi ăştia că la noi trăieşte! Să fie primit! Românii e de viţă nobilă, cum îi puşca şi cureaua lată!

Istoria pe baricade (11): Biserica Greco-Catolică din Transilvania – Importanţa politică, socială şi eclezială a Secundei Leopoldina


Cea mai importantă dintre toate măsurile imperiale este ceea ce istoriografia Bisericii Greco-Catolice transilvane numeşte Secunda Leopoldina (A Doua Diplomă Leopoldină).[1] Cele cinsprezece puncte ale sale au asigurat pentru Biserica Greco-Catolică română, atât pentru cler cât şi pentru credincioşi, aceleaşi drepturi ca ale romano-catolicilor în ceea ce priveşte impozitarea, protecţia împotriva persecuţiei, educaţia în şcoli româneşti, un episcop ales şi confirmat de către împărat şi dreptul de a fi consideraţi cetăţeni băştinaşi. În ciuda consensului actual cu privire la conţinutul şi beneficiile Secundei Leopoldina, Hitchins atrage atenţia la posibilitatea ca împăratul Leopold şi consilierii acestuia să nu-i fi atribuit acesteia o interpretare atât de generoasă. În plus el îi atribuie împăratului austriac paternitatea politică a mişcării greco-catolice în mod cu totul neintenţionat.[2] Aceast raţionament ar exonera încă de la început orice intenţie austriacă de a face din Biserica Greco-Catolică unealta Austriei împotriva Bisericii Protestante maghiare şi a Dietei maghiare din Transilvania şi ar lăsa impresia falsă cum că unirea a fost o acţiune fără nici o logică.

Opoziţia calvină maghiară bazată pe raţiuni economice

În Transilvania, Dieta s-a reunit la Sibiu şi a dat publicităţii un memorandum împotriva unirii la  7 mai 1701. Argumentul major destinat să-l impresioneze pe împărat a fost pierderea a 8000 de florini în fiecare an în impozite. După cum afirmă Albu, măsurile luate de către curtea imperială pentru emanciparea românilor au fost din nou dejucate. Sub presiunea stărilor privilegiate împăratul Leopold I a semnat un alt decret la 12 decembrie 1701.[3] Acesta permitea românilor să aleagă oricare dintre cele patru religii privilegiate din Transilvania. Se pare că acest decret a fost cel mai eficient decât toate celelalte reacţii împotriva noii Bisericii Greco-Catolice, datorită faptului că nobilii maghiari aveau acces liber la autorităţile austriece. De fapt, opoziţia calvină maghiară folosea un argument economic şi cerea în schimb o corecţie eclezială a voii imperiale. Astfel că ţelul politic al unirii a fost contracarat de o altă acţiune care nu părea să origineze direct din raţiunea religioasă mărturisită de a exista a protestanţilor: mântuirea sufletelor. Nu mai puţin important este şi faptul că protestele maghiare, ţinteau la prevenirea diminuării puterii acestora. Aceste proteste nu ar fi avut nici un sens dacă Biserica Ortodoxă Română era deja o Biserică Protestantă.

 Opoziţia ortodoxă la unire

Prima reacţie oficială a Bisericii Ortodoxe împotriva unirii a venit în 1701. Câlnic, patriarhul ecumenic al Bisericii bizantine l-a anatemizat pe episcopul Atanasie Anghel. În anul următor Dositei, patriarhul Ierusalimului şi românul Teodosie, mitropolitul Ungro-vlahiei au făcut acelaşi lucru.

Contrar pretenţiei lui Hitchins că cele patru puncte ale Conciliului de la Florenţa nu ar fi impus nici o schimbare semnificativă în practica vieţii religioase[4] au existat unele reacţii care au apărut foarte curând. Nu toţi românii din Transilvania erau de acord să devină greco-catolici peste noapte. Protejaţi de către principele protestant Francisc Rákoczy II, Ioan Ţirca, un preot din Batiz[5] a început o mişcare de protest împotriva unirii. Rămânând credincios ortodoxiei, el şi-a luat titlul de episcop (1707-1711).[6]

Aflat sub presiunea evenimentelor şi lipsit de sprijinul maselor, episcopul Atanasie Anghel a convocat un a sinod şi a renunţat la unire. Totuşi, în noiembrie 1711 (atunci când Ioan Ţirca nu mai constituia o ameninţare) el l-a caterisit pe protopopul Vasile Daia (fostul secretar al sinodului) şi pe fratele acestuia, Petru. Aparent, motivul îl constituia nesupunerea eclezială: ei au refuzat să îi predea episcopului Atanasie Anghel documentele ce stipulau desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice.[7]

Perioada relativ lungă ca anti-episcop Ţirca a fost o consecinţă a războiului anti-hapsburgic. Accesul său la cel mai înaltă şi de fapt unică funcţie românească a avut o însemnătate importantă pentru această perioadă. Fără să fie separată oficial într-o Biserică Ortodoxă Română şi una Greco-Catolică, Biserica Românească avea doi episcopi. În vreme ce Atanasie Anghel avea o orientare romano-catolică refugindu-se la Sibiu unde se găsea comandamentul trupelor austriece, oponentul său avea o clară orientare anti-austriacă, Transilvania fiind divizată între cei doi. Totuşi, această împărţire împreună cu clara orientare politică nu a fost cauzată de vreo diferenţă dintre dogmă şi practică ci de diferenţele în ceea ce privea loialitatea politică a celor doi. Împreună cu atitudinea ambiguă a lui Atanasie Anghel, asumarea funcţiei de către Ţirca a asigurat surpravieţuirea Bisericii Ortodoxe Române atunci când aceasta nu mai exista din punct de vedere oficial.

Concluzii: o privire critică la adresa unirii

Unirea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania cu Biserica Romano Catolică a fost un act ce a generat atât reacţii pozitive cât şi negative. În concordanţă cu diplomele leopoldine şi bazat pe evenimentele ce au precedat unirea Prunduş crede că ,,…unirea Bisericii Române din Transilvania cu Biserica Romei nu a fost rezultatul unei constrîngeri, cum o istoriografie interesată susţine, ci rezultatul negocierilor dintre reprezentanţii celor două Biserici, începute în 1693 sub episcopul Teofil şi terminate la 1700 sub Atanasie Anghel.”[8]

Totuşi, asemănător cu conciliul de la Florenţa din 1439, aceste negocieri au dovedit cât de fragilă era poziţia Bisericii Ortodoxe Române. Nu numai că nu au existat puncte oficiale care să confirme cererile sale, dar pe lângă cele patru puncte ale Conciliului de la Florenţa, i-au fost impuse unele condiţii noi. Dacă cineva pretinde că unirea a fost absolut liberă, este evident că unirea a avut şi altceva de oferit în afară de avantajele spirituale care nu reies clar din documentele păstrate.

Pe de o parte, Giurescu şi Giurescu pretind că din punct de vedere religios unitatea cu fraţii de peste munţi (i.e. din Transilvania) a fost ruptă.[9] Această pretenţie contrastează tradiţionala pretenţie greco-catolică cu privire la avantajul spiritual al unirii. Pe de altă parte, Nicula susţine că nu a fost deloc cazul unei ‘uniri’ tipice, ci mai degrabă ‘o reîntoarcere’ la Biserica Romano Catolică.[10] Totuşi, realitatea demonstrează că după unire şi în ciuda unirii, cărţi, preoţi, învăţători, scribi, pictori de biserici, donaţii făcute de diferite biserici pentru Transilvania au continuat să sosească din celelalte două principate române.[11] Ţelul acestora era să susţină acei fraţi care încă respectau aceiaşi dogmă şi practică (ortodoxă română). Aceste fapte contrazic sfârşitul brusc al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania şi infuzia de dogmă şi practică romano-catolică.

După cum susţine Nouzille, unirea i-a divizat pe românii din Transilvania în ortodocşi şi uniţi. Biserica Ortodoxă Română a fost slăbită dar beneficiile au apărut curând după aceea când românii au luptat pentru drepturi politice şi trecut la dezvoltarea culturii lor.[12] Acest caracter dualist al Bisericii Române pare să reflecte lipsa măsurilor pentru schimbarea dogmei şi practicii ortodoxe române. Aşa după cum un sinod şi solemna instalare a episcopului nu au putut pune capăt Bisericii Ortodoxe Române, tot aşa, prin aceste mijloace, nu s-a putut curma brusc existenţa unei Biserici protestante române în felul în care teza greco-catolică pretinde. Până în prezent, nici un autor nu s-a deranjat să explice subita evaporare a credincioşilor români protestanţi.

Efectele unirii asupra dogmei şi practicii greco-catolice

O analiză istorică cu privire la originea şi dezvoltarea timpurie a Bisericii Greco-Catolice din Transilvania (1698-1761) ar trebui să ia în considerare influenţa tensiunii dintre dogmă şi practică din comunităţile rurale transilvane. Acest lucru este necesar datorită schimbării survenite. Biserica Ortodoxă Română s-a transformat (chiar dacă numai în teorie şi nu în practică) în Biserica Greco-Catolică din Transilvania. Pe lângă problema determinată de caracteristicile Bisericii Ortodoxe Române din vremea unirii, cercetarea ar trebui să ia în considerare mentalitatea rurală existentă la vremea respectivă între credincioşii români ortodocşi din Transilvania.

Originea Bisericii Greco-Catolice din Transilvania

În ceea ce priveşte părţile implicate în realizarea unirii dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Romano Catolică şi dezvoltarea Bisericii Greco-Catolice din Transilvania există unele distincţii clare ce trebuie făcute pentru a observa dacă se repetă acelaşi tipar.

În primul rând, a existat activitatea politică austriacă datorită expansiunii militare a Imperiului habsburgic. În al doilea rând, ar trebui luate în considerare influenţa Bisericii Romano-Catolice datorită activităţii iezuiţilor ce era combinată cu activitatea religioasă şi politică a cardinalului Kollonich (primatul Bisericii Romano-Catolice din Ungaria). În al treilea rând, dorinţa episcopului român şi a protopopilor de a pune capăt amestecului ungar calvin, atât politic cât şi religios în Biserica Ortodoxă Română era combinat cu dorinţa românilor de a păstra identitatea lor eclezială şi să aibă acces la drepturi politice, sociale şi ecleziale. În al patrulea rând, activitatea maghiară calvină pentru împiedicarea recunoaşterii românilor ca şi popor cu o religie legală I-a făcut pe aceştia să accepte protecţia Romei şi Vienei.

Există câteva etape distincte în unirea Bisericii Ortodoxe Române cu Biserica Romano Catolică care trebuie plasate în ordine:

1. Activitatea iezuiţilor a precedat unirea;

2. Autorităţile hapsburge au acordat toată asistenţa lor politică şi eclezială prin faptul că au produs şi pus la dispoziţie cadrul eclezial şi legal pentru unire.

3. Episcopul ortodox român a fost sfătuit şi convins să ceară unirea;

4. S-a convocat un sinod care să trateze problemele ecleziale, sociale şi politice ale Bisericii Ortodoxe Române care ar fi putut fi soluţionate prin unire;

5. Înainte ca unirea să fie acceptată de către Biserica Ortodoxă Română ea a fost recunoscută şi legalizată de către împăratul austriac;

6. Au urmat reacţiile maghiare calvine şi ortodoxe române împotriva unirii.

7. Poporul român nu şi-a dat seama de realitatea teologică a unirii.

8. Papa nu a recunoscut imediat existenţa unei Bisericii Greco-Catolice române în Transilvania. 

Dogma şi practica greco-catolică

Convertirea de la o biserică la alta era o problemă ce trebuia să fie luată în considerare de către români în vremea stăpânirii maghiare a Transilvaniei; cel puţin teoretic, românii îşi putea găsi mântuirea în oricare dintre cele patru religii legale.

Încă din al treisprezecelea secol românii au aderat la Biserica Romano Catolică dacă erau forţaţi sau nu voiau să îşi piardă privilegiile nobiliare. Toată lumea academică este de acord că romano-catolicismul nu a fost deloc o opţiune interesantă pentru români. Acest lucru ar fi putut însemna că: a) nici dogma nici practica romano-catolică nu au fost interesante pentru clerul superior sau pentru credincioşii ortodocşi români şi că b) românii erau mulţumiţi de dogma şi practica Bisericii Ortodoxe Române în ciuda faptului că ei nu puteau înţelege liturghia, clerul slujea mizerabil, etc. În ciuda existenţei unei importante inechităţi din punct de vedere social şi politic, românii nu au cauzat mari mişcări sociale cu conotaţii religioase.

Totuşi, Reforma a schimbat acestă stare de lucruri.

Datorită legilor votate de Dieta transilvană (compusă din maghiari, saşi şi secui) condiţia socială, economică, politică şi eclezială a românilor s-a detreriorat. Mai mult, în concordanţă cu practica reformată clasa politică a acţionat pentru impunerea dogmei şi practicii protestante în Biserica Ortodoxă Română.

La finele secolului al XVII-lea, a intervenit o schimbare majoră. Motivaţi de avansul militar austriac în regiune şi dezamăgiţi de amestecul protestant în aspectele majore a dogmei şi practicii ortodoxe române din Transilvania, episcopul şi protopopii au decis că unirea cu Biserica Romano Catolică ar fi în interesul atât a Bisericii Ortodoxe cât şi a poporului român din Transilvania. Pentru a atinge acest ţel Biserica Ortodoxă Română a acceptat total compromisul semnat anterior la Conciliul de la Florenţa, dar avantajul consta în faptul că întregului popor român i s-a promis drepturi sociale, politice şi religioase. Pentru a preveni orice modificare a dogmei şi practicii ortodoxe, ultimul episcop ortodox din Transilvania şi în acelaţi timp şi primul episcop greco-catolic, Atanasie Anghel, împreună cu protopopii au stipulat propriile lor condiţii pentru unire.[13]

Cu toate acestea condiţiile româneşti nu au fost tranduse în limba latină şi nu au fost prezentate oficial ca condiţii sine qua non în documentele unirii. Nici o autoritate politică sau eclezială nu a fost vreodată angajată în comentarea, aprobarea sau respingerea condiţiilor române, individual sau ca instituţie la vremea unirii. Din această cauză, nici autorităţile austriece sau transilvane nu le-au acordat atenţie. Doar românii au semnat documentele unirii, lăsând impresia că era mai degrabă o predare decât un contract sau un tratat.

Este clar că ambele texte, cel latin şi cel românesc din documentele unirii stipulau condiţii dogmatice pentru Biserica Greco-Catolică. Textul latin impune două puncte majore. Prima, să primească, să mărturisească şi să creadă ceea ce Biserica Romano Catolică primea, mărturisea şi credea, şi a doua, să se conformeze celor patru puncte ale Conciliului de la Florenţa.

Textul român avea două părţi principale. Prima, Biserica Ortodoxă Română din Transilvania a cerut păstrarea ortodoxiei Bisericii Greco-Catolice incluzând obiceiurile, ceremoniile, inamovabilitatea episcopului greco-catolic, autoritatea sinodului asupra bisericii, jurisdicţia patriarhului, autoritatea eclezială a protopopilor, legea canonică a Bisericii Ortodoxe. În al doilea rând, în cazul în care aceste condiţii nu ar fi fost respectate, unirea ar fi fost nulă.

De asemenea, austriecii au impus supravegherea teologului iezuit, şi o mărturisire de credinţă tridentină făcută de primul episcop al Bisericii Greco-Catolice din Transilvania. Dacă punem împreună toate condiţiile dogmatice româneşti, romano-catolice şi austriece se poate spune că apare o nouă biserică.


[1] Păcăţianu, Cartea, I, 50-52.

[2] Hitchins, Conştiinţă (1700-1868), vezi 33-34.

[3] Veress, Bibliografia, I, vezi 147-149. Primul document în limba română tipărit cu caractere latine.

[4] Hitchins, Conştiinţă (1700-1868), vezi 34.

[5] Iorga, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria (Bucureşti: Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989), vezi 231.

[6] Ioan Ţirca a dispărut de pe scena ecclezială după terminarea răscoalei curutzilor.

[7] Damşa, Biserica, vezi 226.

[8] Prunduş, Catolicism, 64; italicile sale.

[9] Giurescu şi Giurescu, Istoria, vezi 534.

[10] Nicula et al, Cardinalul Iuliu Hossu (Cluj-Napoca: Unitas, 1995), vezi 28.

[11] Păcurariu, Legăturile Biserica Ortodoxe din Transilvania cu Ţara Românească şi Moldova în secolele XVI-XVIII (Sibiu: 1968).

[12] Nouzille, Transilvania, vezi 193.

[13] From now on these will be referred at as the “Român conditions”.

Arta regăsită de a face ucenici (1)


Pastorii bisericilor şi probabil şi bisericile se plîng de calitatea absolvenţilor celor cîteva şcoli evanghelice din ţara noastră. Nu-i de mirare. Cum toată lumea ştie ce tip de absolvenţi scot cele aceste şcoli, nu mai e nevoie să fac o descriere amănunţită a acestora. Aş începe prin a spune că dincolo de eşecul acestor şcoli în materie de producţie, există multe lucruri care ar trebui discutate serios. Cu toate acestea baiul la noi nu e că nu se discută, ci că se discută chiar prea mult, dar nu se decide nimic şi nu se identifică paşii necesari pentru implementarea măsurilor de corectare a situaţiei.

Responsibilitatea Bisericii şi  a şcolii

Responsabilitatea pentru unul dintre motivele cele mai evidente pentru care absolvenţii de teologie pastorală (în special) sunt aşa cum sunt îi revine, în primul şi în primul rînd, bisericii. Ce a făcut acest absolvent înainte de a ajunge în învăţămîntul superior? Nimic secret: în mod normal catiheză, a participat la servicii, la cîteva adunări frăţeşti, la cîteva de tineret, la „misiuni”, eventual la un grup de rugăciune, posibil la cîteva înmormîntări. A citit mai mult sau mai puţin Scriptura, s-a rugat, a cîntat în comun sau la cor, a spus o poezie sau a jucat într-o scenetă, a fost într-o excursie organizată de biserică sau a învăţat mai multe dacă e absolvent de seminar teologic de tip liceal. La o biserică mai mică probabil că a condus ora de rugăciune şi eventual şcoala duminicală. Eventual a fost luat la amvon pentru a dicta cîntările şi a anunţa poezii într-o biserică mai mică. Nu într-una mare. În nici un caz. Poate provine dintr-o familie creştină şi atunci lucrurile descrise mai sus i-au venit ca o mănuşă. E ca levitul lui Israel. Pentru el totul e profi. În caz că nu provine dintr-o familie evanghelică, lucrurile sunt mai necunoscute, mai vagi. În cel mai bun caz vrea să facă şcoală şi aşteaptă ceva de la şcoala în care a intrat. Excelent!

Printre cele mai importante, dacă nu cea mai importantă dotare a unui nou creştin este mentalitatea de ucenic a lui Cristos. Aşa ceva însă este o rara avis în bisericile noastre. Pentru a face ucenici e nevoie de timp, dedicare, de schimbare de mentalitate. Într-un fel aş asemăna relaţia convertit-biserică cu căsătoria: înainte de a ajunge la ofiţerul stării civile îi acorzi celuilalt multă atenţie, îţi petreci tipul cu el sau ea, e nemaipomenit, după căsătorie însă, relaţia se reduce în multe cazuri la rutină şi după un timp nu mai şti ce să faci să o salvezi. Bisericile atrag oameni, îi dotează sumar, pînă la un punct, după care îi abandonează presupunînd că odată botezat creştinul este apt să se descurce în jungla de zi cu zi şi că de acum încolo este un creştin matur. Ce bine ar fi dacă ar fi doar aşa! Din păcate situaţia este mult mai complicată.

Prea puţine biserici mai menţionează azi că Isus nu stătea de vorbă cu creştini, ci cu ucenici şi cu cei din „lume”, care în mare parte nu erau altceva decît iudei (hai să zicem păcătoşii din lumea ortodocşilor, catolicilor, evanghelicilor, sau cea a ateilor, musulmanilor şi hinduşilor, de exemplu) şi sunt preocupate de a deschide grădiniţe, a-şi mări spaţiul, a oferi mîncare sau adăpost săracilor, etc. Din acest punct de vedere mi se pare validă acceptarea conştientă a statutului de ucenic după convertire, practicată în unele biserici (dar şi aici s-ar putea discuta) ca o fază superioară a maturizării în Cristos.

O biserică în care nu se face ucenicizare este ca o seră. Cu toţii ştim că fructele sau legumele pe care le produce sera au aspectul fructelor sau legumelor produse în cîmp sau grădină, dar gustul lor este diferit. Cu alte cuvinte este vorba despre o producţie forţată, artificială ce nu poate să dea un produs autentic, cu calităţi excepţionale în ciuda faptului că producţia de seră necesită o investiţie mai mare! Ce nu pot însă să înţeleg şi mi se pare ciudat, este diferenţa dintre ceea ce Isus Cristos a făcut şi ceea ce face azi biserica. Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, s-a ocupat de un grup de 12 ucenici timp de circa trei ani, a fost tot timpul cu ei, practic 24 din 24 de ore. Ei au fost martorii minunilor şi suferinţelor lui, a schimbării la faţă, a învierii şi ridicării sale la cer şi în cele din urmă a pogorîrii Duhului. După aceea ei au răspîndit Cuvîntul. Azi văd biserica evitînd acest model şi punînd în practică un model care o duce la închiderea de biserici, la reducerea numărului credincioşilor, la ocuparea timpului cu întruniri lipsite de duh şi evlavie, ce au doar o formă a produsului original. Eforturile pentru a crea „lucrători”, whatever this means, se reduce în cele mai bune cazuri la a produce clone care să nu dea bătăi de cap, la a replica peste săptămînă, la o scară mai mică sau mai mare, activităţi care au loc duminica. Indiferent cît de bine arată produsele de seră, ele nu bat produsele ce cresc natural, indiferent cum arată. După cum ştim, filmul nu bate viaţa, pentru că un film nu poate da viaţă, ci doar să povestească despre ea, nu este viaţă în sine. Tot aşa şi cu biserica.

Din cîte am putut observa în 18 ani de contact cu şcolile teologice, deobicei o şcoală teologică nu ridică prea mult calitatea spirituală a creştinului dacă acolo nu există activităţi, cursuri, un etos care să pună accentul pe ucenicizare şi mentorat. Cazurile fericite sunt excepţii care confirmă regula şi se datorează unor indivizi izolaţi, nu şcolii, care nu îşi propune în mod special acest lucru.

De unde provine problema?

De cele mai multe ori, dacă nu în totalitatea cazurilor, şcolile teologice presupun (pe nedrept) că bisericile şi-au făcut treaba şi că studenţii lor sunt creştini maturi. Cum poţi să fi creştin matur la un an, doi de la botez e o mare necunoscută pentru mine, dar se vede treaba că nu şi pentru şcolile în cauză. Aici rezidă de fapt neînţelegerea (ca să nu spun complicitatea) dintre cele două sisteme, biserica şi şcoala. Şcoala cere o recomandare din partea bisericii. Biserica furnizează această recomandare, unori chiar timp de patru ani, iar şcoala acceptă recomandarea ca fiind un certificat de calitate. Ori, recomandarea certifică ceva ce nu are prea multă legătură cu maturitatea studentului creştin, ci ţine mai degrabă de decedatele organizaţii comuniste PCR şi UTC: de cît timp este membru acolo şi că nu a avut abateri.  Astfel şcoala se face că crede sau chiar crede, în urma recomandării primite de la biserică, că studentul e apt de studii teologice. Şi astfel are loc una dintre cele mai periculoase neînţelegeri: 1. biserica furnizează un document aşteptînd ca după patru ani să primească înapoi un „lider” şi 2. şcoala presupunînd că primeşte un creştin matur, sau un ucenic matur, îl îndoapă cu teologie. După patru ani fiecare crede că şi-a făcut treaba, dar în final vedem că toată lumea s-a înşelat. Biserica nu beneficiază de lideri maturi, la şcoală nu mai vin studenţi pentru că biserica fiind saturată cu astfel de “lideri”, nu mai are ce face cu produsul finit pe care îl (re)primeşte şi acesta nu dă impresia că teologia ar fi bună la ceva. Ca urmare, cu toate că există ofertă, nu mai există cerere!

Astfel se închide un cerc vicios: pentru că nu se face ucenicizare în biserică creştinii maturi apar mai greu sau dispar. Sera bisericii produce un tip de creştin ce seamănă doar ca aspect cu ucenicul lui Cristos; sera şcolii injectează steroizi în acest tip de creştin care în final arată bine, dar nu are caracteristicile unui lider din Noul Testament, ci eventual a unuia din Vechiul Testament.

Ca urmare, o biserică în care nu se face ucenicizare va produce altceva decît creştini maturi. O şcoală care nu şcoleşte ucenici sau creştini maturi şi nici nu are o mentalitate de a crea şi maturiza ucenici va produce în loc de lideri autentici lideri instituţionali care îşi vor apăra scaunul, vor recurge la manipulare, vor lua în posesie biserica ca pe propria ogradă, uitînd că misiunea lor nu este de a face bani, de a avea un job sau un „ministry”, ci de a-şi da viaţa pentru turma aşa cum a făcut-o Isus.

Atitudine


În ceea ce urmează sunt prezentate două atitudini diametral diferite. Zimbardo o numeşte pe cea de-a doua eroică. Eu cred că e una normală. De multe ori ni se spune „nu fă pe eroul” sau „ce te bagi, nu-i treaba ta” sau  „nu eşti tu cu asta”. Dacă nu sunt „eu” cu asta, nu eşti nici „tu”, nu suntem nici „noi”. Şi aşa este lumea dominată de cei răi, cei nesimţiţi, violenţi, mincinoşi, ucigaşi, etc. Aşa dispare opinia publică şi aşa ajungem sub dominaţia unora care impun standarde de genul „fac ce vor muşchii mei” sau „nu mă interesează de alţii” sau „eu, eu şi numai eu”. Şi ne mirăm că ţara noastră se duce pe rîpă, că oamenii preferă să lupte în altă ţară unde mai au o speranţă că lucrurile stau un pic altcumva în ciuda faptului că încep de la zero. Rămîne întrebarea: dacă tot nu putem pleca toţi, ce e de făcut?

As he stepped away from the cab, four scruffy-looking youths surrounded him and said, “Give us your money.” He did. Then one of them took a pistol and beat him over the head. Rudd fell into the gutter, just a few steps from home. For seven hours on the fashionable East Side of New York, he lay on that street. He was semi-conscious. A whole parade of people went by: milkmen, people coming home from parties, people going out to work on an early shift. As they passed by him, he kept saying, “Help me, help me.” They would shrug and look the other way. His wife, worried sick, finally called the police. They came and found him at 7:00 the next morning.

On Monday, August 9, 1993, a thirty-one-year-old woman, Sophia White, burst into the hospital nursery at UCLA Medical Center in Los Angeles, wielding a .38-caliber handgun. She had come gunning for Elizabeth Staten, a nurse whom she accused of stealing her husband. White fired six shots, hitting Staten in the wrist and stomach. Staten fled, and White chased her into the emergency room, . . . firing once more. There, with blood on her clothes and a hot pistol in her hand, the attacker was met by another nurse, Joan Black, who did the unthinkable. Black walked calmly to the gun-toting woman, hugged her, and spoke comforting words. The assailant said she didn’t have anything to live for, that Staten had stolen her family. “You’re in pain,” Black said. “I’m sorry~but everybody has pain in their lives . . . I understand, and we can work it out.” As they talked, the hospital invader kept her finger on the trigger. Once she began to lift the gun as if to shoot herself. Nurse Black just pushed her arm down and continued to hold her. At last Sophia White gave the gun to the nurse.

Arca lui Noe redivivas


Nu contează că unii au ambiţie, credinţă sau bani. Contează că sunt originali. Un tip din Olanda a hotărît să construiască o arcă. Aici găsiţi şi sursa: http://news.yahoo.com/s/yblog_upshot/20110622/od_yblog_upshot/two-by-two-a-real-life-noahs-ark.

Dar cel mai mult îmi plac comentariile:

unrattled_snake Wed Jun 22, 2011 05:23 pm PDT Report Abuse

Don’t let the Somali pirates see it.

3,000 years from now, this guy is going to really disappoint the archaeologist who thinks he found the real Noah’sArk.

Replies (30)

Truly impressive. whether you choose to believe in biblical stories or not, this is an amazing undertaking. The craftsmanship involved, handling board by board, the joinery, it’s sheer size, among many other things. If it floats or not this thing is true beauty and I for one, would love to see it first hand.

Replies (68)

Wow! Something that isn’t made inChina.

Replies (25)

Very nice but I hope he didn’t gather two termites

Replies (78)

great job i love it

Replies (6)

Awesome! I’d love to ride in it.

Replies (15)

I would soo love to see the ship come to The United States. I would pay money to walk on board!

Replies (20)

All I can say is: all the power to you. That is an amazing effort! Can you imagine the motivation, time, effort and money that this took? Wow…

Replies (7)

Tacerea e de aur?


Ea: Draga, trebuie sa-ti spun ceva…
El: (tacere curioasa)

Ea: Stii… Sunt îndragostita.
El: (tacere suspicioasa)

Ea: Nu, nu de tine.
El: ( tacere dezamagita)

Ea: Da… Dar nu-mi pare rau!
El: (tacere acuzativa)

Ea: Probabil ca vrei sa sti cine este?…
El: (tacere confirmativa)

Ea: Este Sasha.
El: (tacere intrigata)

Ea: Nu, nu te gandi, nu-i ala – prietenul tau din copilarie… De fapt nici nu e barbat…
El: (tacere interogatoare)

Ea: Este… vecina noastra.
El: (tacere oripilata)

Ea: Da, o iubesc si deja de mult.
El: (tacere dispretuitoare)

Ea: Si Sasha ma iubeste pe mine…
El: (tacere scarbita)

EA: Da, stiam eu cum privesti tu lucrurile astea, dar nu mai pot sa ma ascund…
El (tacere umilitoare)

Ea: Poti sa stai în calea sentimentelor noastre?
El: (tacere rautacioasa)

Ea: Sasha este o fiinta minunata! Este asa de buna, de generoasa…
El: (tacere ironica)

Ea: Iar tu… De mult nu-mi mai faci cadouri si nu ma mai duci nicaieri…
El: (tacere retorica)

Ea: Sa nu vorbesti cu mine pe tonul asta!
El (tacere iritata)

Ea: Doamne, cum am avut parte de un barbat ca asta! Un pesmete uscat!
El: (tacere dezgustata)

Ea: Esti un animal cu pielea groasa! Tot timpul te gandesti numai la tine!
El: (tacere uricioasa)

Ea: Tu nu m-ai iubit niciodata!
El: (tacere amara)

Ea: M-ai înselat la dreapta si la stanga!
El: (tacere protestatara)

Ea: Magarule! Ticalosule! Porcule!
El: (tacere suparata)

Ea: Betivule! Zece ani ai bagat în tine numai vodca iar eu am rabdat…
El:(tacere tactica)

Ea: Mi-ai stricat toata viata! De ce nu m-am maritat eu cu Sidorenko?!… Bine zicea mama…
El: (tacere sarcastica)

Ea: Doamne, ce proasta am fost!
El: (tacere ilustrativa)

Ea: Îti bati joc de mine?! Mi-ajunge! Eu plec! Te las!…
El: (tacere speriata)

Ea: Da, plec! Nu mai suport!…Sarcasmul tau!… Vesnicele tale ironii!… M-am saturat!
El: (tacere rugatoare)

Ea: Ce, nu-ti place? Te-ai speriat? E-he-he..
El: (tacere de javra)

Ea: Bine, nu mai suferi… Fie, raman cu tine pana una-alta.
El: (tacere usurata)

Ea: Sa pretuiesti bunatatea mea, lenesule.
El: (tacere recunoscatoare)

Ea: Bine, ipocritule, uite ce… Vreau sa-ti spun ceva despre Sasha… Are un barbat alcoolic. Da…bea vîrtos…
El: (tacere triumfatoare)

Ea: Si ea i-a suportat totul… Dar acum, el sare la bataie si ea l-a parasit. Iar eu, baga de seama, am ramas cu tine. In fine, ea n-are unde sa stea.
El: (tacere compasionala)

Ea: O sa stea la noi o vreme, împreuna cu mama ei, bine?
El: (tacere necenzurata printre dinti)

Ea: Ei, nu te înfierbanta, nu ocupa mult loc, ca-s mici amandoua de statura…
El: (tacere tragica)

Ea: Vezi draga, nici n-ai de ce sa protestezi. Întodeauna am spus ca tu ma întelegi mai bine ca oricine.
El: (tacere lesinata)

Ea: Totul o sa fie minunat, M-am gandit deja. Sasha o sa doarma cu mine, iar mama ei aici, pe canapea. Vezi, ce covenabil aranjament?!
El (tacere de mormant)

Ea: Nu te îmbufna! Sasha e o fata buna si te vorbeste numai de bine… Chiar îi parea rau ca barbatul ei nu-ti seamana tie…
El: (tacere de moarte)

Ea: Da, da, chiar asa a spus! Stii, draga… o ascultam pe Sasha si ma gandeam: cate probleme s-ar rezolva daca toti barbatii ar fi ca tine…
El (în sinea lui): bogati, mutzi si paralizati…

Trimite tacerile mai departe:

http://nekocika.wordpress.com/2011/06/21/tacerea/

Păpuşa roşie


1961

Ploaia alungă copiii ce se jucau în faţa Primăriei. Trotinetele şi tricicletele dispărură ca prin farmec. Acum mai treceau doar perechi răzleţe ţinîndu-se de mînă. Şuşoteau. Vîntul înfoia rochiile fetelor. Ciorile se îngrămădeau pe ornamentele de fier-forjat ale palatului. Croncăneau parcă mulţumite că ziua se sfîrşea. Porumbeii se culcaseră între burlanele clădirii de vis-a-vis. Tărşîindu-şi bocancii militari bătrînul paznic al Sfatului Popular tîrîia o mătură aplatizată. Se uită în urma sa dînd mulţumit din cap: trotuarul e acum şi măturat şi spălat. Împinse uşa masivă şi umbra-i dispăru odată cu răsucirea comutatorul. Era deja întunerec. Ultimul autobuz, roşu şi fără număr se retrăgea. Ce-mi plăceau autobuzele astea! Peste cîţiva ani mă voi face şofer de autobuz. Aruncăm o ultimă privire afară, timp în care mama aşternea paturile şi tata îşi termina de citit manualul de instrucţie. Semnale în poziţii ciudate, lumini, braţe, fotografii ce spuneau totul şi nimc pentru un copil de şapte ani. Mîine dimineaţa avea examinare. Nu era în apele lui. Noi însă eram în vacanţă. Zgîlţîită de bătăi repezi, insistente şi puternice uşa de la intrarea apartamentului se cutremura. Tata învîrti instinctiv de butonul scalei de la radio pînă se auzi vocea crainicului de pe programul unu Bucureşti, după care se îndreptă spre uşă. Cine putea fi la ora asta? Poate vre-un vecin care avea nevoie urgentă de ceva. Să nu fi uitat cumva apa deschisă la bucătărie…

– Cine-i?

O voce puternică, hotărîtă şi autoritară răspunse pe un ton căruia nu i te puteai împotrivi. Parcă nici mai puteai să mai gîndeşti limpede.

– Miliţia. Deschideţi! Am înlemnit cu toţii, dar n-a durat mai mult de o clipă. Nu era bine să laşi Miliţia să aştepte. Ne-am revenit şi acum eram toţi patru îngrămădiţi la uşă. Cheia ce tremura în mîna tatei ne dădea tuturor un sentiment accentuat de nelinişte. Uşa nu putea fi spartă prea uşor pentru că se deschidea spre afară. Dar de ce să fie spartă? Tata răsuci cheia de două ori. De afară cineva trase violent de uşă care se deschise pînă la perete. Era Miliţia. Am înlemnit. În faţa noastră stătea un ofiţer de miliţie în uniformă. Deodată izbucni într-un

– Măi Ghiţă, io-s Miliţia!

– Costică! Bată-te norocu! Ne-a venit inima la loc. Chiar era unchiul Costică. Ne-am repezit la el.

– Am terminat şcoala şi mi-au dat o permisie. Luni mă prezint la post. I-am sărit în braţe, ne-am pupat, şi mama a adus pahare din bucătărie. Cum nu aveam cinci pahare la fel, noi copiii vom bea din paharele de ţuică. Unul plin. Dopul zbură pînă-n tavan. Vinul făcea spume. Am ciocnit toţi paharele:

– Noroc!

– Noroc! Ce pişca, ce ardea…

– Tocmai am sosit de la Bucureşti şi nu mai am tren să merg acasă, şti tu cum merg trenurile, îi făcu tatei cu ochiu, aşa că, poate dorm la voi, şi…

Uşor ameţit, dar obosit bine, am visat cu uniforme albastre, un tren ce pleca din gară şi autobuze roşii.

Cînd ne-am sculat noi cei mici, unchiul Costică nu mai era. Dormisem prea mult. Eram botoşi, dar ne-a trecut repede. Ne-a lăsat fiecăruia cinci lei aşa că am plecat la cinema. Am văzut „Cîinele gănicerului” şi am mîncat o felie de tort rusesc. La fel ca filmul. Buni erau ruşii ăşia. I-au bătut pe nemţi. I-au bătut şi pe americani. L-au trimis pe Gagarin în spaţiu şi nu l-a văzut acolo pe Dumnezeu. Am citit în „Cravata Roşie” că atunci cînd nemţii i-au ocupat satul el înfunda ţeava de eşapament a motocicletei curierului neamţ cu cartofi. O să încerc şi eu asta mîine cu motocicleta lui nenea Zab.

1965

Nelu insista. Nu ştiu de ce. Soră-mea nu era frumoasă, şi nici deşteaptă. Sau cel puţin aşa credeam eu. Nici el nu părea prea dotat. În schimb avea o colecţie de Pifuri cum n-am mai văzut. În cele din urmă am plecat în tabără şi am nimerit în aceiaşi cameră. El, eu, Relu şi Adi. El era utemist, noi pionieri. Într-o după-masă ploioasă am jucat ţări, oraşe ape. Am cîştigat pentru că el a trişat la numărarea punctelor. A făcut-o ca să îi pun o vorbă bună pe lîngă soră-mea. Ciudat. Îl mai vedeam în recreaţii şi cînd mai venea să o viziteze. N-avea temperament, părea mai degrabă placid. N-avea voce, n-avea păr, n-avea muşchi, n-avea nimic ce să-ţi placă. Parcă era faimosul Om-fără-nas-ochi-şi gură din povestirile lui Octav Pancu-Iaşi. Dar ăla era bandit. Cati  mă folosea drept scuză să scape de el, el încerca să mă folosească în avantajul lui. Şi insista. Apărea cînd nu te aşteptai. Normal, la vremea aceea nu prea erau telefoane. Dar ei aveau unul. De obicei convorbirile se terminau pe scară. De obicei ea revenea busumflată şi plictisită. O singură dată a revenit în casă cu ochii strălucind. Ba era chiar veselă. Am aflat şi motivul. Eventualul Mercedes dacă el ajungea general de Securitate. În ziua aia Cati a mai scăzut în ochii mei cu o treptă. Nu că se afla prea sus. Uite domle ce putea face un Mercedes…

1967

Ne plimbam prin oraş şi puneam ţara la cale împreună. Dinu era de obicei mai calm şi mai rezervat. Eu eram mai „revoluţionar”. Trecură cîţiva tipi în salopete albastre. Parcă mergeau în formaţie, doi în faţă, trei în spate. Ultimul lansă o flegmă ce ateriză chiar sub nasul nostru. Ne-am privit unul pe altul cu subînţeles.

– Parcă merg la defilare.

–  În Ungaria, dacă scuipi pe jos miliţianul te amendează pe loc cu o sută de forinţi!

–  Eu i-aş băga la închisoare pe toţi ăştia care mănîncă seminţe.

–  În Ungaria…

–  Mă lasă tu Ungaria asta, că nu mă interesează, uite ce harababură e la noi şi cum toate merg pe dos. Cu puţină organizare am duce-o mult mai bine.

–  Cînd am fost la Balaton am mîncat un şniţel cît capacu dă la budă!

–  No şi?

–  Păi la noi cînd îţi dă un şniţel abia ai ce mînca că tot îi zgîrci! Şi am băut Pepsi…

– Îţi dau ieu Pespi acuma! Am început să fug după el, dar nu l-am mai ajuns. A urcat pînă la etajul întîi şi profitînd că m-am împiedecat a descuiat repede uşa şi acum îmi făcea semne de ciudă-ciudă de după grilaj. M-am apucat de sunat la sonerie. Am greşit soneria: a ieşit tanti Toth.

–  No, gata cu galagia mai baiatu… Nem szobod atîta galagia!

Mă privea întrebător la adăpostul limbii pe care eu nu o vorbeam, nu o înţelegeam.

– Jó estét, Toth neny! Mi történik? Csak az én barátom… Apoi mă întrebă complice:

– Vii să ne uităm la Ivanhoe la unguri?

–  Mai întrebi! Aşa că am sfîrşit cearta noastră naţionalistă şi iredentistă urmărind aventurile lui Ivanhoe în limba maghiară. Noroc că aveam traducător.

– Da să şti că în Ungaria şniţelu era cît capacul de… S-a pomenit cu o pernă în cap, şi în minutul următor pernele zburau în toate direcţiile ca pe vremea lui Ivanhoe. Una mătură peştele românesc de sticlă albăstrie de pe pian. Noroc că perna a căzut după pian aşa că peştele ateriză pe moale. O clipă ne-a stat inima-n loc! Ne-am calmat la timp pentru a-l vedea umilit pe şeriful din Nottingham.

– Vaişamar de şerifu ăsta. Dacă aş fi fost eu şerif…

– Dar nu ai fost! Şi nici nu o să fi!

– Am un unchi ce e maior de Miliţie, aşa că…

– Şi eu am un unchi ce e maior de Securitate!

– Serios? Şi ce maşină are?

– O Volga verde.

– Da un general… ce maşină are?

Ce e de făcut? Schimbarea începe cu mine. Nu ştiu cu cine se termină…


De cîtva timp am constatat că cele mai accesate posturi ale neo-sau doar ale protestanţilor sunt cele ce implică un oarecare iz de scandal. Cine ce a zis despre cine, cine ce i-a făcut cui, acum, atunci, sau nicicînd, dar ce contează… Cum apare ceva ce nu se comformează tiparului, cum ai noştri se inflamează, se etiketează, se păruie, se suduie în fel şi kip. La mai mare domnilor şi doamnelor, fraţi şi surori! N-am făcut nici eu excepţie şi nu pot să-mi iau angajamentul în faţa drapelului de luptă al unităţii că nu o să mai fac aşa ceva. Dar visez şi eu ca şi MLK  la o zi cînd nu vor mai fi diferenţe atît de mari între noi, la o zi în care nu vor mai exista culori, curente, manifestări sau ne-manifestări care să ne despartă şi să ne pună pe poziţii antitetice. Să sperăm că nu vor fi prea mulţi din aceia care îmi vor ura „Vise plăcute!”

Acestea fiind zise, de azi declar că nu mă mai interesează scandalurile, zvonistica, bîrfele şi stereotipurile telefonului-fără-fir ce dăinuie în mititica noastră comunitate evanghelică. Am hotărît pentru sănătatea mea mentală şi spirituală să încep prin a-mi cere iertare de la toţi şi toate despre care am scris sau spus lucruri care mi s-au părut adevărate şi nu erau, lucruri care nu ar fi trebuit spuse pentru că nu le-am rezolvat face en face. Giving them the benefit of the doubt mă las păgubaş şi nu o să mai aduc vorba de trecutul destul de încărcat. Să spunem că nu am chemarea de a facilita schimbarea, drept urmare am revenit la lucrurile mici şi importante pentru mine: ucenicizarea şi rugăciunea. Postările mele viitoare vor fi neutre sau se vor referi la această arie îngustă de interes.

În final vă spun, cum spunea pe vremuri un clasic, „Adio şi n-am (alte) cuvinte!” Fără comentarii.

Teologia pe-nţelesul tuturor: un pic de eschatologie


Eschatologia se ocupă cu lucrurile viitoare, inclusiv cu cele cu care se confruntă sufletului omului după moarte. Aici intervine discuţia despre prima şi a doua moarte, prima şi a doua înviere. Biserica Ortodoxă Română are o eschatologie mult mai extinsă datorită faptului că cel puţin unul dintre sacramente (maslul) se referă indirect la această parte a teologiei şi că cimitirul este locul unde sunt îngropate trupurile credincioşilor ortodocşi pe care preotul le sigilează până la a doua venire a Domnului. Una dintre cele mai importante dezbateri din cadrul eschatologiei au fost cele privitoare la mileniul, sau mia de ani, menţionată în Apocalipsa. Indiferent de interpretarea pasajului respectiv şi a contextului mai larg al cărţii în favoarea unui curent sau altul, trebuie ramarcat că Apocalipsa a fost cartea care a menţinut o stare de aşteptare continuă cu privire la parusia, într-o formă sau alta.

Definirea termenilor

În Vechiul Testament exista o aşteptare a reparării tuturor lucrurilor de către Dumnezeu, a venirii zilei mâniei Domnului, o zi a urgiei în care cei răi vor fi pedepsiţi. Dar există cel puţin o ocazie când se pune în discuţie posibilitatea ca cel rău să moară după ce s-a căit şi să fie iertat, iar cel bun să facă ceva rău şi să moară, după care să nu i se mai ţină în seama şirul de fapte bune pe care le-a făcut pe când se afla în viaţă. În faţa răutăţii credinciosul îşi pune speranţa în existenţa unei purificări declanşate de imixtiunea directă a lui Dumnezeu în lumea omenească. O altă lume îşi va face simţită prezenţa după ce semne şi minuni, precedate de re-apariţia lui Ilie vor anunţa sfârşitul lumii vechi. Isus Cristos va confirma rolul de iniţiator acestei lumi noi, a Împărăţiei lui Dumnezeu în care însuşi Dumnezeu va domni, prin lucrarea sa şi prin evenimentele asociate cu crucea. Confirmarea poziţiei sale şi a lucrării sale va avea loc odată cu ridicarea la cer şi la venirea Duhului eschatonului şi răspânirea sa asupra bisericii. Iniţierea unei noi ere va redefini eschatologia Vechiului Testament.

Astfel Biserica va fi Noul Israel, raiul va începe aici pe pământ în vreme ce iadul va fi populat cu cei ce nu acceptă mântuirea tot de aici de pe pământ. Poziţia privilegiată a creştinului care îşi cunoaşte destinul şi cunoaşte destinul tragic a celor care nu au ales să fie mântuiţi prin Isus Cristos este unică în ansamblul religiilor. 

 Lucrurile viitoare

Isus face mai multe profeţii cu privire la ceea ce avea să se întâmple după ce el va dispărea ca personaj material de pe scena istoriei. Profeţiile sale sunt destul de generale, umorul său punându-i în încurcătură pe ucenicii nerăbdători să vadă materializându-se Împărăţia lui Dumnezeu, de care ar fi trebuit să beneficieze. Afirmaţia lui Isus că numai Tatăl din ceruri cunoaşte aceste lucruri trebuie să le fi dat mari bătăi de cap Părinţilor bisericii ocupaţi cu definirea divinităţii lui şi cu formularea doctrinei Trinităţii. Probabil că din veşnicie Fiul era totuşi informat cu ceea ce avea să împlinească în realizarea planului de mântuire şi implicit de sfârşitul lumii. 

 Raiul

În concepţia populară raiul este un loc plictisitor din cer în care credincioşii mântuiţi sau sfinţii cântă, se închină în prezenţa îngerilor, programul repetându-se fără variaţie. Aici lipseşte orice distracţie, nu există excese, toată lumea este îmbrăcată în alb şi la loc de cinste sunt virtuţile creştine ce presupun aproape eliminarea totală a simţurilor. În epoca contemporană a fi în rai sau a te simţi ca în rai este atunci când cumperi, porţi sau consumi un anume produs la care se face reclamă. Pentru unii raiul pe pământ înseamnă eliminarea tuturor restricţiilor aici pe pământ, raiul confundându-se cu realizarea sau cu tentativa realizării tuturor dorinţelor. 

Descris în Biblie ca un loc fizic, clar poziţionat din punct de vedere geografic, raiul va fi interzis omului odată cu apariţia păcatului şi alungarea primei perechi de păcătoşi. Cele mai importante elemente ale raiului din vremea lui Adam şi Eva erau cei doi pomi: cel al cunoştiinţei binelui şi răului şi cel al vieţii. Îngerul de la poarta raiului indică tot un plasament pământesc, dar cu toate acestea Vechiul Testament nu mai are nimic de spus cu privire la acest loc. El pare să fie înlocuit cu unul diferit, odată cu tentativa de ridicare a turnului Babel prin care se încerca atingerea cerului. Dispariţia raiului şi apariţia cerului va fi de acum definitorie şi pentru religia ebraică. Ajutoarele veneau din cer sub forma unor îngeri sau prin unele fenomene ce nu puteau fi în mod normal reeditate pe pământ, în niciun caz prin puterea omului.

Ca urmare o altă materializare a raiului în concepţia evreilor din vremea lui Solomon a fost Templul care a fost construit fără să fie produs vreun zgomot. În cea mai sfântă încăpere a sa intra doar o dată pe an marele preot cu jertfa pentru întreg poporul.

Odată cu revenirea din exil şi declanşarea războaielor macabeilor, iudeii îşi pun întrebarea legitimă: ,,Ce se întâmplă cu cei ce luptă şi mor de sabat?” Evident pentru că luptă pentru respectarea legii şi purificarea Ţării Sfinte, ei merg în rai, locul unde vor primi răsplata binemeritată a jertfei lor. Nu este nevoie să îndeplinească alte condiţii pentru a fi mântuiţi. Probabil că privită prin această prismă nici teologia şi practica indulgenţelor nu mai pare atât de ilogică… Şi ce n-ar da omul pentru a fi mântuit? Chiar şi bani!

Observăm că în vremea lui Isus existau unele sintagme echivalente cu raiul: sânul lui Avram, a sta la masă cu Dumnezeu, cortul sfinţilor, îngerii se descopereau din cer. Dar în acelaşi timp Isus îi spune tâlharului răstignit că va fi cu el în rai. Cum acesta nu era un loc de pe pământ, evident se înţelegea în cer. De remarcat că în ciuda ridicării la cer a lui Isus, el nu merge în rai. Dar raiul nu dispare, ci reapare complet schimbat şi adaptat timpurilor de la sfârşitul istoriei. Acum el are mai multe porţi, nu mai e vorba de o grădină ca cea din primul rai, ci e vorba de cetatea lui Dumnezeu, noul Ierusalim, pavată cu aur, locul cel mai important fiind izvorul din care curge apa vieţii, mântuirea, scaunul de domnie a lui Dumnezeu şi pomul vieţii. Pământul cel nou va primi noul Ierusalim, Mireasa, de fapt Biserica dându-ne să înţelegem că aceasta este raiul. Coborârea acesteia din cer pe pământ va duce la extinderea la dimensiuni planetarea a raiului. 

 Iadul

Cultura modernă are diferite moduri de a descrie iadul. În urmă cu un secol şi jumătate Ivan Turbincă intra în iad unde făcea ordine încarcerând moartea. În această viziune populară dracii benchetuiau cu femei, fumau şi beau pe rupte. Nu este de mirare că în viziunea unui ratat la candidatura de preot (Ion Creangă) iadul avea o dimensiune caricaturală. Dar şi în perioada contemporană iadul a fost reintepretat conform culturii: e ca în iad dacă stai prea mult la coadă la benzină, să-ţi meargă totul pe dos, etc. Iadul este pus în scenă de copiii de grădiniţă în scenete caraghioase care îi minimalizează existenţa. Este celebru monologul lui Toma Caragiu care se prezintă ca fiind… dracu’ care ştie, face, drege. Pentru unii iadul este existenţa în sine, lumea care a devenit tot mai impersonală şi mai rea. Pentru alţii iadul s-a dezlănţuit odată obuzele care îi înnebuneau în Primul război mondial în vestul Europei sau cu bombele ce cădeau din avioane în timpul Celui de-al doilea război mondial. Pentru cei din epoca războiului rece iadul o reprezenta distrugerea apocaliptică în urma unui război nuclear. Chiar şi creştinii au diferite concepţii cu privire la iad. Au apărut unele scrieri (Baker, Mary) ce descriu iadul având mai multe încăperi, mai multe picioare. Răpită în iad, Baker vede şi simte tot ce se întâmplă acolo. Din descrierea sa îţi dai seama că viaţa ta este în pericol, că nu faci destul pentru a fi sigur că te îndrepţi spre rai şi că trebuie să faci ceva să îţi asiguri mântuirea, locul în rai. Cu toate acestea Biblia păstrează tăcerea cu privire la acest subiect destul de dureros iniţial pentru duhurile nesupuse dar şi pentru pământeni.

Dar de unde aceste concepţii atât de diferite?

Geneza nu specifică că alternativa raiului era iadul. Acesta nu are o locaţie geografică dar nici una de altă natură. Totuşi Satana şi îngerii lui acţionează şi pe parcursul Vechiului Testament, dar şi locaţia acestora pare să fie undeva în cer împreună cu Dumnezeu.  Apar elementele oarecum misterioase  ale eschatologiei: viermii care nu mor, frigul de afară, etc. În acelaşi timp, vedem că marele preot Ioşua este pârât de Satana, dar gura sa este curăţită de un înger cu jar. Nu se specifică dacă Ioşua a murit sau e viu, de multe ori motivele tempului ceresc suprapunându-se peste cel al templului de pe pământ. Cu toate acestea perioada fals numită inter-testamentară certifică apariţia unui mare număr de scrieri cu caracter apocaliptic care abundă în figuri, locuri şi acţiuni eschatologice.

Biblia se referă mai des la locuinţa morţilor sau şeol, la valea umbrei morţilor şi la gheenă. Totuşi îşi face loc o osândă veşnică pentru păcat, bogatul din pilda cu Lazăr se găsea într-un loc de chin, probabil la temperaturi înalte nespecificate. După moartea sa se crede că Isus s-a coborât în ,,locuinţa morţilor” unde a predicat sufletelor captive pentru a le elibera.

Locul unde sufletele se pogoară după moarte este iadul, dar spre final Satana este închis 1000 de ani în adânc (fără să se specifice dacă este un loc material sau nu), după care va fi chinuit pentru tot restul timpului în iazul de foc. Noul Testament mai face o referire foarte importantă la faptul că iadul a fost destinat pentru duhurile aliate cu Satan nu omului, dar că şi oamenii ce nu vor fi mântuiţi vor avea aceiaşi destinaţe, pedeapsa veşnică.

Stott şi alţi teologi ce pun un mare accent pe dragostea lui Dumnezeu nu pot concepe ca omul să fie chinuit de către Dumnezeu, în special să fie chinuit o eternitate, aşa că au inventat anihilarea sufletelor după moarte, ceea ce implică şi anihilarea lui Satan. Această poziţie se apropie într-un fel de cea a evoluţioniştilor ca susţin că dincolo de viaţa aceasta nu mai există nimic. Dar trebuie să menţionăîm că Origen este considerat primul teolog creştin care a susţinut că în final întreaga creaţie, chiar şi Satana va fi reconciliată cu Dumnezeu.

 Stări intermediare, purgatoriul

Una dintre preocupările primei generaţii de creştini a fost explicarea nerevenirii lui Isus şi morţii fraţilor. Acum apare Apocalipsa lui Ioan care rezolvă această tensiune, mutând revenirea într-un viitor apropiat dar neprecizat. Tot aici se dau cele mai multe detalii cu privire la lucrurile de dincolo de viaţa pământească. Ele privesc evenimetele ce preced sfârşitul lumii, răpirea bisericii, iadul şi raiul, viaţa veşnică. Cu toate acestea, epistolele conţin unele detalii ce concordă cu Apocalipsa.

S-a pus întrebarea ,,Ce se întâmplă cu credinciosul care a murit dar nu a ajuns încă la înviere?” Biblia, mai ales Vechiul Testament atestă existenţa unei locuinţe a morţilor, ceva ce nu este nici rai nici iad, dar unde credinciosul iudeu nu mai poate să îl laude pe Dumnezeu. Pavel spune despre cei ce au murit în Cristos că au adormit, lăsând să se înţeleagă că nu sunt într-o stare fericită în rai, dar nici în iad, ci într-un loc unde aşteaptă învierea. Cu toate acestea Apocalipsa spune că sfinţii erau vii, aveau formă, grai şi conştiinţă aflându-se în prezenţa lui Dumnezeu. De remarcat câ în niciunul dintre tablourile vieţii de dincolo (indiferent care este tipul acetuia) nu există decât bărbaţi şi există unele referiri la personaje feminine a căror destinaţie va fi iadul.

Încă din primele secole au apărut primele referiri la un eventual loc ce nu se înscria în tipologia raiului şi a iadului. Apărut în viziunea sorei sale Perpetua, ce va muri ca martiră, chinuit de sete si suferind, fratele acesteia va fi mutat în alt loc unde suferinţa va dispare după ce Perpetua se va ruga. Împreună cu realitatea morţii unor creştini certaţi cu disciplina bisericii sau cel puţin cu iertarea acesteia, purgatoriul vine să confirme acestă temere, cum că era posibil ca unii creştini să nu fie mântuiţi şi să infirme efectul botezului care cu câteva secole mai târziu te spăla de pacate. Remarcăm că lichidarea păgânilor a făcut ca acest sacrament să îşi piardă din puterea atribuită până în secolul VII, ne amintim că însuşi împăratul Constantin a fost botezat doar pe patul de moarte pentru ca nu cumva efectele botezului să fie anulate de comportamentul său deloc creştinesc determinat de necesitatea politică. Ca urmare între vestul care confirma şi legifera existenţa acestui loc denumit purgatoriu (de curăţire) şi estul care nu admitea existenţa lui formală, va interveni o despărţire formală ce va accentua credinţa în purgatoriu doar pentru Biserica Catolică. Această credinţă va fi abandonată de o mare parte a credincioşilor imediat după ce Luther îşi va expune mântuirea doar prin credinţă şi prin har. Existenţa purgatoriului ce presupune o teologie a meritelor nu poate exista în cazul mântuirii prin har doar.

Cu toate acestea Biserica ortodoxă are unele practici, cum sunt cele ale rugăciunii pentru morţi, a pomenilor şi a parastaselor care presupune cel puţin, existenţa purgatoriului. Se poate presupune deci, că atâta timp cât credinciosul nu este în iad, concepţia populară din biserica ortodoxă spune că nimeni nu ştie că va merge în rai, există speranţa unei  schimbări în mai bine. Evident aceasta presupune şi o trecere în sens invers, foarte incomodă şi deloc pomenită. Se pare că supapa este deschisă doar pentru accesul în rai nu şi pentru ieşirea de acolo şi mutarea într-un loc mai rău, indiferent care ar fi acesta.

Dependente de Biblie nu de tradiţie, bisericile protestante nu se confruntă cu astfel de probleme (şi locuri, mai mult sau mai puţin geografice) ce complică existenţa credinciosului şi a bisericii din care face parte. Având în vedere că la început biserica protestantă era garanţia drumului spre rai, este de la sine înţeles de ce purgatoriul este absent şi de ce iadul este atât de puţin pomenit. Ce ne interesează pe noi dacă Satana va ajunge acolo?

Un alt aspect al acestui subiect este determinat de teologia predestinării care ar face inutilă evanghelizarea (de vreme ce unii sunt predestinaţi să ajungă în iad şi nu se mai poate face nimic). În aceleşi timp se pune sub semnul întrebării şi etica celor care indiferent ce fac vor ajunge tot în rai. Parcă din acest punct de vedere am fi de acord cu un micuţ purgatoriu protestant în care fraţii noştri deja mântuiţi să fie puţin curăţiţi de murdăria acestei lumi.

Istoria pe baricade (10): Biserica Greco-Catolică din Transilvania – Recunoaşterea lui Atanasie Anghel la Viena


Curând după acceptarea unirii, episcopul Atanasie Anghel tipăreşte o nouă ediţie a Cazaniei[1] calvine folosind alfabetul slavon şi prima Bucoavnă[2] românească în 1699. Tipărirea acestor cărţi relevă atitudinea ambiguă a lui Atanasie Anghel: era apropiat de influenţa calvină, dar în acelaşi timp pretindea că nu a făcut schimbări în ceea ce priveşte dogma.[3] Dacă ne gândim că Basarab spune că cei care au semnat documentele unirii erau foarte satisfăcuţi cu ceea ce ortodoxia oferea e clar de ce semnatarii unirii doreau să păstreze întreaga dogmă şi practică în forma existentă. Dar  tăria unirii consta tocmai în garantarea emancipării sociale şi politice de sub jugul calvin.[4] Totuşi documentele unirii nu se referă la o emancipare eclezială, nici măcar la existenţa unui jug calvin eclezial. Fără să facă nici o distincţie între planurile politice ale habsburgilor şi cele ale iezuiţilor, Stăniloae descoperă importanţa politică atribuită unirii de către habsburgi: era un complot iezuit pentru înlocuirea lui Atanasie Anghel din scaun şi trimiterea lui în exil. Atanasie  a fost acuzat de imoralitate, lăcomie, corespondenţă cu principele Constantin Brâncoveanu din Ţara Românească şi cu mitropolitul din Bucureşti şi în cele din urmă de lipsă de loialitate faţă de unire.[5]

Pentru a răspunde acestor acuzaţii şi pentru a fi confirmat ca episcop greco-catolic, Atanasie Anghel pleacă[6] la Viena.[7] El ajunge acolo la 5 februarie 1701 fiind însoţit de către, printre alţii, de vicarul său, protopopul Meletie, teologul iezuit Karl Neurauter şi secretarul său calvin maghiar.

 Acţiunile austriece de după acceptarea unirii

Împăratul austriac Leopold I a luat câteva măsuri după realizarea de drept a unirii. La 19 martie 1701, el a semnat patru decrete. Cel mai important dintre acestea se numea Secunda Leopoldina (a doua diplomă leopoldină).[8] Unul dintre decrete îl confirma pe Atanasie Anghel ca episcop, altul ca succesorul episcopului Teofil în dieceză şi al treilea îl confirma ca şi consilier imperial (cu însemnele uzuale: un lanţ de aur cu o cruce şi portretul împăratului). Un alt decret îi acorda un salvconduct, ce îi garanta călătoria spre şi de la Viena, cât şi călătoria din raţiuni canonice atât în Transilvania, cât şi în Ungaria.[9] Totuşi, cel mai semnificativ punct în ceea ce priveşte tensiunea dintre dogmă şi practică din Biserica Greco-Catolică era că Secunda Leopoldina a instituit supravegherea episcopului de către un teolog romano-catolic în persoana unui iezuit. Iezuiţii, care au acţionat în favoarea unirii prin mijloace politice şi ecleziale, îşi asigurau astfel controlul asupra fostei Biserici Ortodoxe Române. În concordanţă cu teza ortodoxă supravegherea teologului iezuit constituia unul dintre paşii principali spre implementarea dogmei şi practicii romano-catolice în Biserica Greco-Catolică. Cu toate acestea nici un autor ortodox (sau greco-catolic) nu aduce vreo dovadă concretă în sprijinul acestei teze.

Disputele cu privire la re-consecrarea romano-catolică a lui Atanasie Anghel

După ce toate acuzaţiile la adresa lui Atanasie Anghel au fost clarificate, episcopul a fost consacrat[10] diacon, preot şi apoi episcop[11] al naţiunii valahe din Transilvania la 24 martie 1701.[12] La 7 aprilie el a scris Juramentum et reversales Episcopii Atanasii (în 16 puncte), dar un astfel de act (fie el oral sau scris) nu a fost înregistrat de documentele unirii.

Bariţ pretinde că această procedură a fost o negare a tuturor acuzaţiilor la adresa episcopului. Atanasie Anghel a cerut după aceea să fie consecrat din nou ca şi episcop (deoarece se îndoia cu privire la validitatea consacrării în Biserica Ortodoxă) dar această cerere nu a fost acceptată nici de către autorităţile austriece nici de cele romane[13] deoarece cererea sa contravenea canonanele romano-catolice. Iorga pretinde acordarea, cel puţin, a unor dispensaţii de căre cardinalul Kollonich.[14] Totuşi, Suttner crede că re-dedicarea episcopului greco-catolic i-a convins pe unii dintre românii din Transilvania să respingă unirea.[15] Dar este chestionabil dacă o nouă re-consacrare a episcopului s-a produs într-adevăr sau că o re-dedicare ar fi fost motivul pentru împărţirea bisericii româneşti. Foarte curios este însă faptul că, la acea vreme re-consacrarea lui Atanasie Anghel nu a fost menţionată nici de acei credincioşi români care se opuneau transformării bisericii lor într-o biserica greco-catolică, nici de către cei ce susţineau unirea ca fait accompli imposibil de schimbat. Juramentum lui Atanasie are sens cu adevărat doar ca un jurământ de supunere faţă de noua putere, Imperiul habsburgic. O astfel de procedură trebuie să fi fost foarte obişnuită în Transilvania în perioada secolului al XVII-lea ca un mijloc de a-i exclude pe protestanţi din aparatul de stat. Din punct de vedere al supunerii religioase această posibilitate este confirmată de către Câmpeanu care afirmă că doar credincioşii romano-catolici puteau să jure datorită conţinutul specific în concordanţă cu Mărturisirea de credinţă a Conciliului de la Trento.[16] Astfel că doar credincioşii greco-catolici ar fi acceptat un astfel de jurământ, dar nu şi cei ortodocşi. 

Episcopului român ce nu avea nici o urmă de educaţie catolică i s-a dat un teolog iezuit pentru a se încadra în condiţiile unirii. Este clar că prezenţa fizică a iezuitului în imediata apropiere a episcopului român l-a plasat pe acesta sub atenta supraveghere a Bisericii Romano-Catolice. Aceasta era de fapt o nouă condiţie ce nu apărea în documentele iniţiale ale unirii de la 1438. Comparată cu practica şi tratatul conciliului de la Florenţa, cât şi cu unirile ce au avut loc până la acel moment, această condiţie impusă de Imperiul Hapsburgic ţinea mai mult de domeniul politicului decât de cel eclezial.

Acestă nouă condiţie poate fi explicată prin faptul că unirea nu a fost înţeleasă ca o înţelegere care va fi menţinută prin credinţa Bisericii Greco-Catolice, ci ca supunerea la anumite norme, pe care un iezuit străin le-ar fi supravegheat de aproape. Austriecii romano-catolici şi iezuiţii şi-au dat seama că românii trebuie să înceteze jocul religios care îl jucau. Dacă au acceptat anumite reguli, aceştia trebuiau să joace ca atare. În sfera politicului sau a eclezialului această nouă condiţie romano-catolică şi austriacă nu a întâmpinat rezistenţă la vremea unirii. Supravegherea iezuită a fost o condiţie politică deoarece ea a înlocuit supravegherea protestantă, astfel că prezenţa superintendentului calvin nu mai era o ameninţare la adresa Bisericii Greco-Catolice. Dimpotrivă, acestă condiţie era dovada vie că orice influenţă a Bisericii Protestante maghiare a încetat. Totuşi priorităţile politice ale supravegherii iezuite au dus la o situaţie explozivă sub păstorirea celui de-al treilea episcop greco-catolic, Inochentie Micu Klein.

Cu toate acestea un lucru trebuie evidenţiat în ceea ce priveşte discuţia referitoare la dogma şi practica Bisericii Greco-Catolice româneşti din Transilvania. Iezuitul Freyberger, primul autor ce a scris despre evenimentele unirii, menţionează că Atanasie Anghel a trebuit să fie re-dedicat ca preot de către cardinalul Kollonich şi episcop în ziua următoare de către acelaşi cardinal, dar în altă capelă.[17] Someşan, ce pare să reflecte o poziţie iezuită, menţionează rededicarea lui Atanasie Anghel şi consacrarea sa ca episcop fără să facă referiri la vreo implicaţie.[18] Dacă aceastea au avut într-adevăr loc, cei care susţin teza ortodoxă română s-ar putea să aibă dreptate. Continuând, Bariţ, ce prezintă consacrarea doar ca dorinţa lui Atanasie Anghel de a scăpa de propriile sale dubii în ceea ce priveşte consacrarea sa iniţială, pare să pună această practică într-o lumină nefavorabilă. El pune deasemenea sub semnul întrebării validitatea practicii romano-catolice ce pretinde o nouă consacrare a episcopului. Totuşi, Bariţ pretinde că Roma a avut dreptate atunci când nu a acceptat noua consacrare a lui Atanasie Anghel. Aceasta evidenţiază că doar iezuiţii şi autorităţile austriece nu erau satisfăcute cu consacrarea lui Atanasie Anghel făcută în Biserica Ortodoxă Română din Ţara Românească. Dacă consacrarea de la Bucureşti a lui Atanasie Anghel nu era validă rezultau două consecinţe. Prima, Atanasie Anghel trebuia să fie consacrat în Biserica Romano Catolică. A doua, toate hirotonisirile tuturor preoţilor ortodocşi făcute în Biserica Ortodoxă Română erau nule. Din această cauză, hirotonisirile originale ale tuturor preoţilor şi protopopilor existenţi erau nule de asemenea. Ca urmare, ei trebuiau să fie re-hirotonisiţi de către episcopul greco-catolic Atanasie Anghel după ‘re’-consacrarea sa. Totuşi, nu există nici un semn că o astfel de acţiune în masă s-ar fi desfăşurat în Transilvania după revenirea lui Atanasie Anghel.

Cu toate acestea există un alt aspect mai important decât chestiunea dogmatică a posibilei re-consecrări a primului episcop greco-catolic român din Imperiul habsburgic. Aceasta avea legătură cu puterea politică, ce acţiona pentru schimbarea realităţii religioase din Transilvania. Ceea ce i s-a întâmplat (sau i s-a făcut) episcopului Atanasie Anghel şi ceea ce probabil Viena a realizat prin aventuala re-consecrare, avea intenţia să influenţeze conştiinţa românilor. Aceasta nu a făcut ca Viena să devină o altă sursă de certificare a autorităţii diferită de Bucureşti, ci Viena, împreună cu Roma, au devenit unica sursă a autorităţii. În ochii greco-catolicilor orice autoritate din Transilvania va trebui să-şi derive puterea locală din acestă sursă unică. Ca urmare, de acum înainte Imperiul habsburgic nu va mai legitima un alt episcop român dedicat în afara graniţelor sale.

În conformitate cu practica timpului, autorităţile primeau jurământul tuturor funcţionarilor importanţi ai statului şi ca urmare episcopul Atanasie, de acum baron imperial trebuia să fie re-dedicat pentru a tăia legăturile sale cu vechii stăpâni şi pentru a preveni ca acesta să mai apeleze la aceştia. În acest caz, re-dedicarea a însemnat un nou început, iniţierea unei noi surse de autoritate, alta decât cea arhiepiscopului şi/sau a principelui din Bucureşti sau oricare dintre patriarhii Orientului.

Pe de o parte, cel mai important centru al autorităţii era Viena pentru că acesta a produs atât decretele unirii şi avea forţa necesară pentru implementarea lor. Pe de altă parte, Esztergomul şi Roma constituiau centrele de autoritate eclezială, care puteau acţiona doar după primirea permisiunii de la Viena. Din acest punct de vedere, situaţia românilor era întrucâtva similară cele din perioada secolului al XIV-lea deoarece ungurii se amestecau din nou între aceştia şi Roma.

Exceptându-l pe Stăniloae,[19] autorii români (atât greco-catolici cît şi ortodocşi) păstrează tăcerea cu privire la un punct de mare însemnătate. Ei nu au menţionat vreodată că Seconda Leopoldina stipula că Atanasie Anghel va face o mărturisire tridentină şi  nu va accepta doar cele patru puncte ale Conciliului de la Florenţa. Din acestă cauză, acei autori greco-catolici ce se declară în favoarea unirii doar pe baza Conciliului de la Florenţa şi prezintă cele patru puncte doar ca un compromis minor se înşală. Cel puţin din acest punct de vedere compromisul a fost mai mare decât credeau greco-catolicii şi chiar mai mare decât cei mai mulţi dintre românii ortodocşi i-au acuzat pe aceştia. O mărturisire tridentină însemna acceptarea romano-catolicismului în formula sa cea mai anti-reformată. Autorităţile austriece proclamau Seconda Leopoldina împotriva luteranilor, calvinilor, unitarienilor şi a rămăşiţelor românilor ortodocşi din Transilvania. Acest aranjament le-ar fi permis să guverneze Transilvania cu puterea absolută a ideologiei Bisericii Romano-Catolice. Astfel, acea toleranţă interconfesională moştenită din perioada Reformei (ce însemna toleranţă pentru toate bisericile mai puţin pentru cea ortodoxă) a dispărut. Ea a fost înlocuită de toleranţa pentru toate denominaţiile reformate printr-o politică de restricţionare a libertăţii Bisericii Române via mărturisirea tridentină, mărturisirea Contrareformei.[20]

În plus, faptul că de acum încolo episcopul român va fi sub imediata supraveghere a teologului iezuit s-a adăugat la presiunea exercitată de Biserica Romano Catolică asupra Bisericii Greco-Catolice. Indiferent care ar fi fost condiţiile iniţiale pentru acceptarea unirii, teologul iezuit putea face unirea mai romano-catolică. Acest lucru era posibil deoarece nu exista nici o autoritate care să limiteze influenţa sa asupra episcopului.

Întors în Alba-Iulia, episcopul Atanasie Anghel a fost instalat solemn de către autorităţi în catedrală la 25 iunie 1701.


[1]Conţinînd practica riturilor ortodoxe: predici, liturghiile etc.

[2] Veress, Bibliografia, I, vezi 142-143. Bucoavna îl menţiona pe  Brâncoveanu, ca ocrotitorul episcopiei şi asigura că nu vor exista schimnări contrare Scripturilor sau a dogmelor Bisericii Ortodoxr Românr. Conţinea rugăciunea pentru copii, rugăciunea de dimineaţă, cele şapte taine ale Bisericii Ortodoxe Române, mărturisirea de credinţă a patriarhului Atanasie, cele zece porunci. Protopopul Gheorghe Dăianul şi Stefan Rácz, un funcţionar maghiar au plătit pentru tipărirea sa la Alba Iulia.    

[3] F. Dudaş, Vasile Sturze Moldoveanu, vezi 22-35. Sturze a copiat şi cărţi ortodoxe pentru uzul bisericilor din Transilvania fără să fie deranjat de nimeni pînă în 1737.

[4] Basarab, ‘Uniatismul,’ vezi 72-73.

[5] Stăniloae, Uniatismul, vezi 26-29.  

[6] Iorga, ‘Două scrisori ale lui Atanasie Anghel,’ Memoriile secţiunii istorice ale Academiei Române 13 (1936), vezi 6. Înainte de aceasta, Atanasie a scris o scrisoare adresată cardinalului Kollonich (26 noiembrie 1698). El cerea să meargă la Viena în folosul bisericii sale.

[7] Bota, Istoria, vezi 166. Bota pretinde că înainte de a pleca Atanasie a convocat ‘micul sinod.’ Treizeci de protopopi şi mulţi preoţi au confirmat unirea şi au jurat să o păstreze, susţinându-l pe episcopul Atanasie.

[8] Freyberger, Historica, vezi 47-56. Caesareum innovationis et ampilationis privilegiorum ecclesiae Valachicae concessis; Păcăţianu, Luptele, I vezi 50-52.

[9] Bariţ, Părţi, I, vezi 256.

[10] Freyberger, Historica, vezi 41-43; 46.

[11] Stăniloae, Uniatismul, vezi 31. 

[12] Albu, Pe urmele, vezi 53.

[13] Bariţ, Părţi, I, vezi 255-256.

[14] Iorga, Istoria Bisericii Româneşti, II, vezi 33.

[15] Suttner, Bisericile, vezi 88-91.

[16] Câmpeanu, Intelectualitatea, vezi 30.

[17] Freyberger, Historica, vezi 47.

[18] Someşan, Începuturile, vezi 42.

[19] Stăniloae, Uniatismul, vezi 30-31.

[20] Pentru conformitate vezi T.A. Buckley, Canons şi Decrees of the Council of Trent with a Supplement containing the condemnations of all early Reformers, şi Other matters relating to the Council (London: George Routledge & co, 1851); Catéchisme du Saint Concile de Trente (Paris, Tournai, Rome: Desclée & cie, 1923).