Ei, m-am săturat de politicienii români, de prostia lor, de egoismul lor, de arivismul lor, de lăcomia lor, de cît de buni sunt adică, aşa că am închis teveul şi m-am pus pe citit. Cum mîine e ziua de schimbat cărţile la bibliotecă, trebuie să scriu două-trei rînduri inteligibile despre ce am citit. Nu o să vă obosesc cu amănunte tehnice, cît de mare e cartea, cît a costat, cum e coperta şi cine a tradus-o (chiar mă întreb de ce vă protejez…) şi voi trece la kestiune.
Cînd am luat-o am zis că trebuie să fie o carte interesantă. Nu m-am înşelat, cu toate că la un moment dat m-am îndoit. Sunt parcă două cărţi într-una, dat fiindcă e un lung interviu plus fragmente din memoriile lui Havel, toate în ordine cronologică, dar uneori fragmentele se tot împlin în interviu, astfel că spre sfîrşitul cărţii apar de cîte trei-patru ori aceleaşi (scurte) fragmente, care aşa cum aţi ghicit (ce buni sînteţi!), se repetă. Cel mai des apar, cel puţin în memoria mea, fragmentul cu debaraua unde şi-a făcut „cuib” un liliac şi de aceea nu se mai aprinde lumina să nu îl deranjeze, cel cu cît e de scurt furtunul pentru udat gradina şi încă unul care probabil că o să mi-l aduc aminte peste două zile. E haios însă. Cu toate că e o carte serioasă, alternarea şi repetarea asta îşi dă senzaţia, cel puţin mie, că e de-a dreptul comică.
Dar să revenim la oile noastre, adică la politicienii noştri. Cartea te lasă cu impresia, şi vina este doar a lui Havel, că omul ăsta gîndeşte prea mult. Să sperăm că încă gîndeşte că am auzit ieri că a fost internat. Pe lîngă asta Havel mărturiseşte că de foarte multe ori are impresia eşecului, a neadecvării şi a mediocrităţii. Parcă îţi citeşte gîndurile omul ăsta. E clar că e una dintre cele mai mari excepţii în materie de politică. N-avea ce căuta acolo, dar din fericire a ajuns acolo. Părinţii lui au avut avere, dar a fost confiscată de comunişti, după modelul marxist-leninist. În cele din urmă a primit-o înapoi. A făcut bani ca şi scriitor, mai ales din piesele jucate în trăinătate, aşa că dacă vreţi să deveniţi dizident de succes, scrieţi ceva şi apoi faceţi politică, că şi în închisoare o să primiţi bani. În fine, a stat cinci ani au buleau unde s-a îmbolnăvit de pneumonie, i-a murit soţia ca urmare a unei tumori la creier, a fost pe scenă cu Joan Baez în Cehoslovacia, a fost primul preşedinte necomunist al Cehoslovaciei în epoca comunistă, a declarat dizolvat tratatul de la Varşovia şi a fost şi preşedintele Cehiei, în vremea sa Slovacia separîndu-se. Cu multe îndoieli, cu multe discursuri scrise chiar de el, cu multe întrebări şi cu oarecare nesiguranţă, dar şi în unele momente pasiv la presiunile unor politicieni ambiţioşi, a luat uneori decizii care acum le explică şi le regretă, dar şi unele de care e mîndru. S-a întîlnit cu mai toată lumea, de la Dalai Lama la Madeleine Albricht, comunişti şi dizidenţi, politicieni şi episcopi, rockeri şi actriţe, miliţieni şi militari, stăini sau nu. O viaţă cum nu va fi alta, demnă de cel puţin un roman şi cîteva filme, plus un serial. Dar cum era atît de atipic, puţin probabil că va face cineva un film cu Havel. A dus o luptă continuă cu administraţia castelului, a fost salvat de la moarte de cîteva ori de cea de-a doua soţie şi a suferit accidente din care a scăpat fără o zgîrietură. Noroc chior!
Am remarcat cîteva paralelisme între politicienii cehi şi cei români, sper să îmi aduc aminte unde. Havel foloseşte termenul acritură, acrituri pentru comunişti. Cu o singură excepţie parcă (el ne-a invitat să ne alăturăm NATO, pentru că deţinea preşedenţia la vremea aceea) numele României nu este menţionat. S-a recăsătorit cu o actriţă de succes, mărturisind că n-a fost un înger în timpul primei căsnicii.
Două fragmente pentru edificarea stilului. După ce arbuştii din jurul locuinţei sale de preşedinte de la castel au fost tăiaţi Havel spune: „A fost ca şi cum mi-a fost atacată chiar identitatea . Ca şi cum cineva mi-ar fi tăiat mîinile şi picioarele. Ironia sorţii face că am trăit acest şoc în momentul cînd la televizor se transmitea finala galei pentru desemntarea de către spectatori a „celui mai mare ceh” în care eu m-am situat pe locul al treilea după Carol al IV-lea şi T.G.Masaryk şi am fost nominalizat ca singurul în viaţă dintre primii zece. Cînd am văzut pe fereastră dezastrul din faţa casei, mi-am zis că mai degrabă aş merita titlul de cel mai mare idiot.”
„…permanent încerc să fiu pregătit pentru judecata din urmă. Pentru o judecată în care nu va rămîne nimic ascuns, în care va fi apreciat cum trebuie tot ce se cuvine apreciat şi se va vedea automat tot ce nu este în ordine. Evident, presupun că judecătorul suprem este pedant ca şi mine. „
În fine spre final cartea cam plictiseşte, dar are avantajul că oriunde o deschizi dai peste ceva interesant, dacă nu ca informaţie, cel puţin ca stil. Dar, cartea merită citită, pentru istoria din ea, pentru omul din ea, pentru caracterul acestui om.
Pasarea Phoenix Remixed & co 