Să vezi şi să nu crezi…

Ce e de făcut? Schimbarea începe cu mine. Nu ştiu cu cine se termină…

De cîtva timp am constatat că cele mai accesate posturi ale neo-sau doar ale protestanţilor sunt cele ce implică un oarecare iz de scandal. Cine ce a zis despre cine, cine ce i-a făcut cui, acum, atunci, sau nicicînd, dar ce contează… Cum apare ceva ce nu se comformează tiparului, cum ai noştri se inflamează, se etiketează, se păruie, se suduie în fel şi kip. La mai mare domnilor şi doamnelor, fraţi şi surori! N-am făcut nici eu excepţie şi nu pot să-mi iau angajamentul în faţa drapelului de luptă al unităţii că nu o să mai fac aşa ceva. Dar visez şi eu ca şi MLK  la o zi cînd nu vor mai fi diferenţe atît de mari între noi, la o zi în care nu vor mai exista culori, curente, manifestări sau ne-manifestări care să ne despartă şi să ne pună pe poziţii antitetice. Să sperăm că nu vor fi prea mulţi din aceia care îmi vor ura „Vise plăcute!”

Acestea fiind zise, de azi declar că nu mă mai interesează scandalurile, zvonistica, bîrfele şi stereotipurile telefonului-fără-fir ce dăinuie în mititica noastră comunitate evanghelică. Am hotărît pentru sănătatea mea mentală şi spirituală să încep prin a-mi cere iertare de la toţi şi toate despre care am scris sau spus lucruri care mi s-au părut adevărate şi nu erau, lucruri care nu ar fi trebuit spuse pentru că nu le-am rezolvat face en face. Giving them the benefit of the doubt mă las păgubaş şi nu o să mai aduc vorba de trecutul destul de încărcat. Să spunem că nu am chemarea de a facilita schimbarea, drept urmare am revenit la lucrurile mici şi importante pentru mine: ucenicizarea şi rugăciunea. Postările mele viitoare vor fi neutre sau se vor referi la această arie îngustă de interes.

În final vă spun, cum spunea pe vremuri un clasic, „Adio şi n-am (alte) cuvinte!” Fără comentarii.

Aţi ascultat Mona Lisa?

Capitalismul: se agravează criza.

Istoria pe baricade (10): Biserica Greco-Catolică din Transilvania – Recunoaşterea lui Atanasie Anghel la Viena

Curând după acceptarea unirii, episcopul Atanasie Anghel tipăreşte o nouă ediţie a Cazaniei[1] calvine folosind alfabetul slavon şi prima Bucoavnă[2] românească în 1699. Tipărirea acestor cărţi relevă atitudinea ambiguă a lui Atanasie Anghel: era apropiat de influenţa calvină, dar în acelaşi timp pretindea că nu a făcut schimbări în ceea ce priveşte dogma.[3] Dacă ne gândim că Basarab spune că cei care au semnat documentele unirii erau foarte satisfăcuţi cu ceea ce ortodoxia oferea e clar de ce semnatarii unirii doreau să păstreze întreaga dogmă şi practică în forma existentă. Dar  tăria unirii consta tocmai în garantarea emancipării sociale şi politice de sub jugul calvin.[4] Totuşi documentele unirii nu se referă la o emancipare eclezială, nici măcar la existenţa unui jug calvin eclezial. Fără să facă nici o distincţie între planurile politice ale habsburgilor şi cele ale iezuiţilor, Stăniloae descoperă importanţa politică atribuită unirii de către habsburgi: era un complot iezuit pentru înlocuirea lui Atanasie Anghel din scaun şi trimiterea lui în exil. Atanasie  a fost acuzat de imoralitate, lăcomie, corespondenţă cu principele Constantin Brâncoveanu din Ţara Românească şi cu mitropolitul din Bucureşti şi în cele din urmă de lipsă de loialitate faţă de unire.[5]

Pentru a răspunde acestor acuzaţii şi pentru a fi confirmat ca episcop greco-catolic, Atanasie Anghel pleacă[6] la Viena.[7] El ajunge acolo la 5 februarie 1701 fiind însoţit de către, printre alţii, de vicarul său, protopopul Meletie, teologul iezuit Karl Neurauter şi secretarul său calvin maghiar.

 Acţiunile austriece de după acceptarea unirii

Împăratul austriac Leopold I a luat câteva măsuri după realizarea de drept a unirii. La 19 martie 1701, el a semnat patru decrete. Cel mai important dintre acestea se numea Secunda Leopoldina (a doua diplomă leopoldină).[8] Unul dintre decrete îl confirma pe Atanasie Anghel ca episcop, altul ca succesorul episcopului Teofil în dieceză şi al treilea îl confirma ca şi consilier imperial (cu însemnele uzuale: un lanţ de aur cu o cruce şi portretul împăratului). Un alt decret îi acorda un salvconduct, ce îi garanta călătoria spre şi de la Viena, cât şi călătoria din raţiuni canonice atât în Transilvania, cât şi în Ungaria.[9] Totuşi, cel mai semnificativ punct în ceea ce priveşte tensiunea dintre dogmă şi practică din Biserica Greco-Catolică era că Secunda Leopoldina a instituit supravegherea episcopului de către un teolog romano-catolic în persoana unui iezuit. Iezuiţii, care au acţionat în favoarea unirii prin mijloace politice şi ecleziale, îşi asigurau astfel controlul asupra fostei Biserici Ortodoxe Române. În concordanţă cu teza ortodoxă supravegherea teologului iezuit constituia unul dintre paşii principali spre implementarea dogmei şi practicii romano-catolice în Biserica Greco-Catolică. Cu toate acestea nici un autor ortodox (sau greco-catolic) nu aduce vreo dovadă concretă în sprijinul acestei teze.

Disputele cu privire la re-consecrarea romano-catolică a lui Atanasie Anghel

După ce toate acuzaţiile la adresa lui Atanasie Anghel au fost clarificate, episcopul a fost consacrat[10] diacon, preot şi apoi episcop[11] al naţiunii valahe din Transilvania la 24 martie 1701.[12] La 7 aprilie el a scris Juramentum et reversales Episcopii Atanasii (în 16 puncte), dar un astfel de act (fie el oral sau scris) nu a fost înregistrat de documentele unirii.

Bariţ pretinde că această procedură a fost o negare a tuturor acuzaţiilor la adresa episcopului. Atanasie Anghel a cerut după aceea să fie consecrat din nou ca şi episcop (deoarece se îndoia cu privire la validitatea consacrării în Biserica Ortodoxă) dar această cerere nu a fost acceptată nici de către autorităţile austriece nici de cele romane[13] deoarece cererea sa contravenea canonanele romano-catolice. Iorga pretinde acordarea, cel puţin, a unor dispensaţii de căre cardinalul Kollonich.[14] Totuşi, Suttner crede că re-dedicarea episcopului greco-catolic i-a convins pe unii dintre românii din Transilvania să respingă unirea.[15] Dar este chestionabil dacă o nouă re-consacrare a episcopului s-a produs într-adevăr sau că o re-dedicare ar fi fost motivul pentru împărţirea bisericii româneşti. Foarte curios este însă faptul că, la acea vreme re-consacrarea lui Atanasie Anghel nu a fost menţionată nici de acei credincioşi români care se opuneau transformării bisericii lor într-o biserica greco-catolică, nici de către cei ce susţineau unirea ca fait accompli imposibil de schimbat. Juramentum lui Atanasie are sens cu adevărat doar ca un jurământ de supunere faţă de noua putere, Imperiul habsburgic. O astfel de procedură trebuie să fi fost foarte obişnuită în Transilvania în perioada secolului al XVII-lea ca un mijloc de a-i exclude pe protestanţi din aparatul de stat. Din punct de vedere al supunerii religioase această posibilitate este confirmată de către Câmpeanu care afirmă că doar credincioşii romano-catolici puteau să jure datorită conţinutul specific în concordanţă cu Mărturisirea de credinţă a Conciliului de la Trento.[16] Astfel că doar credincioşii greco-catolici ar fi acceptat un astfel de jurământ, dar nu şi cei ortodocşi. 

Episcopului român ce nu avea nici o urmă de educaţie catolică i s-a dat un teolog iezuit pentru a se încadra în condiţiile unirii. Este clar că prezenţa fizică a iezuitului în imediata apropiere a episcopului român l-a plasat pe acesta sub atenta supraveghere a Bisericii Romano-Catolice. Aceasta era de fapt o nouă condiţie ce nu apărea în documentele iniţiale ale unirii de la 1438. Comparată cu practica şi tratatul conciliului de la Florenţa, cât şi cu unirile ce au avut loc până la acel moment, această condiţie impusă de Imperiul Hapsburgic ţinea mai mult de domeniul politicului decât de cel eclezial.

Acestă nouă condiţie poate fi explicată prin faptul că unirea nu a fost înţeleasă ca o înţelegere care va fi menţinută prin credinţa Bisericii Greco-Catolice, ci ca supunerea la anumite norme, pe care un iezuit străin le-ar fi supravegheat de aproape. Austriecii romano-catolici şi iezuiţii şi-au dat seama că românii trebuie să înceteze jocul religios care îl jucau. Dacă au acceptat anumite reguli, aceştia trebuiau să joace ca atare. În sfera politicului sau a eclezialului această nouă condiţie romano-catolică şi austriacă nu a întâmpinat rezistenţă la vremea unirii. Supravegherea iezuită a fost o condiţie politică deoarece ea a înlocuit supravegherea protestantă, astfel că prezenţa superintendentului calvin nu mai era o ameninţare la adresa Bisericii Greco-Catolice. Dimpotrivă, acestă condiţie era dovada vie că orice influenţă a Bisericii Protestante maghiare a încetat. Totuşi priorităţile politice ale supravegherii iezuite au dus la o situaţie explozivă sub păstorirea celui de-al treilea episcop greco-catolic, Inochentie Micu Klein.

Cu toate acestea un lucru trebuie evidenţiat în ceea ce priveşte discuţia referitoare la dogma şi practica Bisericii Greco-Catolice româneşti din Transilvania. Iezuitul Freyberger, primul autor ce a scris despre evenimentele unirii, menţionează că Atanasie Anghel a trebuit să fie re-dedicat ca preot de către cardinalul Kollonich şi episcop în ziua următoare de către acelaşi cardinal, dar în altă capelă.[17] Someşan, ce pare să reflecte o poziţie iezuită, menţionează rededicarea lui Atanasie Anghel şi consacrarea sa ca episcop fără să facă referiri la vreo implicaţie.[18] Dacă aceastea au avut într-adevăr loc, cei care susţin teza ortodoxă română s-ar putea să aibă dreptate. Continuând, Bariţ, ce prezintă consacrarea doar ca dorinţa lui Atanasie Anghel de a scăpa de propriile sale dubii în ceea ce priveşte consacrarea sa iniţială, pare să pună această practică într-o lumină nefavorabilă. El pune deasemenea sub semnul întrebării validitatea practicii romano-catolice ce pretinde o nouă consacrare a episcopului. Totuşi, Bariţ pretinde că Roma a avut dreptate atunci când nu a acceptat noua consacrare a lui Atanasie Anghel. Aceasta evidenţiază că doar iezuiţii şi autorităţile austriece nu erau satisfăcute cu consacrarea lui Atanasie Anghel făcută în Biserica Ortodoxă Română din Ţara Românească. Dacă consacrarea de la Bucureşti a lui Atanasie Anghel nu era validă rezultau două consecinţe. Prima, Atanasie Anghel trebuia să fie consacrat în Biserica Romano Catolică. A doua, toate hirotonisirile tuturor preoţilor ortodocşi făcute în Biserica Ortodoxă Română erau nule. Din această cauză, hirotonisirile originale ale tuturor preoţilor şi protopopilor existenţi erau nule de asemenea. Ca urmare, ei trebuiau să fie re-hirotonisiţi de către episcopul greco-catolic Atanasie Anghel după ‘re’-consacrarea sa. Totuşi, nu există nici un semn că o astfel de acţiune în masă s-ar fi desfăşurat în Transilvania după revenirea lui Atanasie Anghel.

Cu toate acestea există un alt aspect mai important decât chestiunea dogmatică a posibilei re-consecrări a primului episcop greco-catolic român din Imperiul habsburgic. Aceasta avea legătură cu puterea politică, ce acţiona pentru schimbarea realităţii religioase din Transilvania. Ceea ce i s-a întâmplat (sau i s-a făcut) episcopului Atanasie Anghel şi ceea ce probabil Viena a realizat prin aventuala re-consecrare, avea intenţia să influenţeze conştiinţa românilor. Aceasta nu a făcut ca Viena să devină o altă sursă de certificare a autorităţii diferită de Bucureşti, ci Viena, împreună cu Roma, au devenit unica sursă a autorităţii. În ochii greco-catolicilor orice autoritate din Transilvania va trebui să-şi derive puterea locală din acestă sursă unică. Ca urmare, de acum înainte Imperiul habsburgic nu va mai legitima un alt episcop român dedicat în afara graniţelor sale.

În conformitate cu practica timpului, autorităţile primeau jurământul tuturor funcţionarilor importanţi ai statului şi ca urmare episcopul Atanasie, de acum baron imperial trebuia să fie re-dedicat pentru a tăia legăturile sale cu vechii stăpâni şi pentru a preveni ca acesta să mai apeleze la aceştia. În acest caz, re-dedicarea a însemnat un nou început, iniţierea unei noi surse de autoritate, alta decât cea arhiepiscopului şi/sau a principelui din Bucureşti sau oricare dintre patriarhii Orientului.

Pe de o parte, cel mai important centru al autorităţii era Viena pentru că acesta a produs atât decretele unirii şi avea forţa necesară pentru implementarea lor. Pe de altă parte, Esztergomul şi Roma constituiau centrele de autoritate eclezială, care puteau acţiona doar după primirea permisiunii de la Viena. Din acest punct de vedere, situaţia românilor era întrucâtva similară cele din perioada secolului al XIV-lea deoarece ungurii se amestecau din nou între aceştia şi Roma.

Exceptându-l pe Stăniloae,[19] autorii români (atât greco-catolici cît şi ortodocşi) păstrează tăcerea cu privire la un punct de mare însemnătate. Ei nu au menţionat vreodată că Seconda Leopoldina stipula că Atanasie Anghel va face o mărturisire tridentină şi  nu va accepta doar cele patru puncte ale Conciliului de la Florenţa. Din acestă cauză, acei autori greco-catolici ce se declară în favoarea unirii doar pe baza Conciliului de la Florenţa şi prezintă cele patru puncte doar ca un compromis minor se înşală. Cel puţin din acest punct de vedere compromisul a fost mai mare decât credeau greco-catolicii şi chiar mai mare decât cei mai mulţi dintre românii ortodocşi i-au acuzat pe aceştia. O mărturisire tridentină însemna acceptarea romano-catolicismului în formula sa cea mai anti-reformată. Autorităţile austriece proclamau Seconda Leopoldina împotriva luteranilor, calvinilor, unitarienilor şi a rămăşiţelor românilor ortodocşi din Transilvania. Acest aranjament le-ar fi permis să guverneze Transilvania cu puterea absolută a ideologiei Bisericii Romano-Catolice. Astfel, acea toleranţă interconfesională moştenită din perioada Reformei (ce însemna toleranţă pentru toate bisericile mai puţin pentru cea ortodoxă) a dispărut. Ea a fost înlocuită de toleranţa pentru toate denominaţiile reformate printr-o politică de restricţionare a libertăţii Bisericii Române via mărturisirea tridentină, mărturisirea Contrareformei.[20]

În plus, faptul că de acum încolo episcopul român va fi sub imediata supraveghere a teologului iezuit s-a adăugat la presiunea exercitată de Biserica Romano Catolică asupra Bisericii Greco-Catolice. Indiferent care ar fi fost condiţiile iniţiale pentru acceptarea unirii, teologul iezuit putea face unirea mai romano-catolică. Acest lucru era posibil deoarece nu exista nici o autoritate care să limiteze influenţa sa asupra episcopului.

Întors în Alba-Iulia, episcopul Atanasie Anghel a fost instalat solemn de către autorităţi în catedrală la 25 iunie 1701.

---

[1]Conţinînd practica riturilor ortodoxe: predici, liturghiile etc.

[2] Veress, Bibliografia, I, vezi 142-143. Bucoavna îl menţiona pe  Brâncoveanu, ca ocrotitorul episcopiei şi asigura că nu vor exista schimnări contrare Scripturilor sau a dogmelor Bisericii Ortodoxr Românr. Conţinea rugăciunea pentru copii, rugăciunea de dimineaţă, cele şapte taine ale Bisericii Ortodoxe Române, mărturisirea de credinţă a patriarhului Atanasie, cele zece porunci. Protopopul Gheorghe Dăianul şi Stefan Rácz, un funcţionar maghiar au plătit pentru tipărirea sa la Alba Iulia.    

[3] F. Dudaş, Vasile Sturze Moldoveanu, vezi 22-35. Sturze a copiat şi cărţi ortodoxe pentru uzul bisericilor din Transilvania fără să fie deranjat de nimeni pînă în 1737.

[4] Basarab, ‘Uniatismul,’ vezi 72-73.

[5] Stăniloae, Uniatismul, vezi 26-29.  

[6] Iorga, ‘Două scrisori ale lui Atanasie Anghel,’ Memoriile secţiunii istorice ale Academiei Române 13 (1936), vezi 6. Înainte de aceasta, Atanasie a scris o scrisoare adresată cardinalului Kollonich (26 noiembrie 1698). El cerea să meargă la Viena în folosul bisericii sale.

[7] Bota, Istoria, vezi 166. Bota pretinde că înainte de a pleca Atanasie a convocat ‘micul sinod.’ Treizeci de protopopi şi mulţi preoţi au confirmat unirea şi au jurat să o păstreze, susţinându-l pe episcopul Atanasie.

[8] Freyberger, Historica, vezi 47-56. Caesareum innovationis et ampilationis privilegiorum ecclesiae Valachicae concessis; Păcăţianu, Luptele, I vezi 50-52.

[9] Bariţ, Părţi, I, vezi 256.

[10] Freyberger, Historica, vezi 41-43; 46.

[11] Stăniloae, Uniatismul, vezi 31. 

[12] Albu, Pe urmele, vezi 53.

[13] Bariţ, Părţi, I, vezi 255-256.

[14] Iorga, Istoria Bisericii Româneşti, II, vezi 33.

[15] Suttner, Bisericile, vezi 88-91.

[16] Câmpeanu, Intelectualitatea, vezi 30.

[17] Freyberger, Historica, vezi 47.

[18] Someşan, Începuturile, vezi 42.

[19] Stăniloae, Uniatismul, vezi 30-31.

[20] Pentru conformitate vezi T.A. Buckley, Canons şi Decrees of the Council of Trent with a Supplement containing the condemnations of all early Reformers, şi Other matters relating to the Council (London: George Routledge & co, 1851); Catéchisme du Saint Concile de Trente (Paris, Tournai, Rome: Desclée & cie, 1923).