Ce e de făcut? Schimbarea începe cu mine. Nu ştiu cu cine se termină…


De cîtva timp am constatat că cele mai accesate posturi ale neo-sau doar ale protestanţilor sunt cele ce implică un oarecare iz de scandal. Cine ce a zis despre cine, cine ce i-a făcut cui, acum, atunci, sau nicicînd, dar ce contează… Cum apare ceva ce nu se comformează tiparului, cum ai noştri se inflamează, se etiketează, se păruie, se suduie în fel şi kip. La mai mare domnilor şi doamnelor, fraţi şi surori! N-am făcut nici eu excepţie şi nu pot să-mi iau angajamentul în faţa drapelului de luptă al unităţii că nu o să mai fac aşa ceva. Dar visez şi eu ca şi MLK  la o zi cînd nu vor mai fi diferenţe atît de mari între noi, la o zi în care nu vor mai exista culori, curente, manifestări sau ne-manifestări care să ne despartă şi să ne pună pe poziţii antitetice. Să sperăm că nu vor fi prea mulţi din aceia care îmi vor ura „Vise plăcute!”

Acestea fiind zise, de azi declar că nu mă mai interesează scandalurile, zvonistica, bîrfele şi stereotipurile telefonului-fără-fir ce dăinuie în mititica noastră comunitate evanghelică. Am hotărît pentru sănătatea mea mentală şi spirituală să încep prin a-mi cere iertare de la toţi şi toate despre care am scris sau spus lucruri care mi s-au părut adevărate şi nu erau, lucruri care nu ar fi trebuit spuse pentru că nu le-am rezolvat face en face. Giving them the benefit of the doubt mă las păgubaş şi nu o să mai aduc vorba de trecutul destul de încărcat. Să spunem că nu am chemarea de a facilita schimbarea, drept urmare am revenit la lucrurile mici şi importante pentru mine: ucenicizarea şi rugăciunea. Postările mele viitoare vor fi neutre sau se vor referi la această arie îngustă de interes.

În final vă spun, cum spunea pe vremuri un clasic, „Adio şi n-am (alte) cuvinte!” Fără comentarii.

Teologia pe-nţelesul tuturor: un pic de eschatologie


Eschatologia se ocupă cu lucrurile viitoare, inclusiv cu cele cu care se confruntă sufletului omului după moarte. Aici intervine discuţia despre prima şi a doua moarte, prima şi a doua înviere. Biserica Ortodoxă Română are o eschatologie mult mai extinsă datorită faptului că cel puţin unul dintre sacramente (maslul) se referă indirect la această parte a teologiei şi că cimitirul este locul unde sunt îngropate trupurile credincioşilor ortodocşi pe care preotul le sigilează până la a doua venire a Domnului. Una dintre cele mai importante dezbateri din cadrul eschatologiei au fost cele privitoare la mileniul, sau mia de ani, menţionată în Apocalipsa. Indiferent de interpretarea pasajului respectiv şi a contextului mai larg al cărţii în favoarea unui curent sau altul, trebuie ramarcat că Apocalipsa a fost cartea care a menţinut o stare de aşteptare continuă cu privire la parusia, într-o formă sau alta.

Definirea termenilor

În Vechiul Testament exista o aşteptare a reparării tuturor lucrurilor de către Dumnezeu, a venirii zilei mâniei Domnului, o zi a urgiei în care cei răi vor fi pedepsiţi. Dar există cel puţin o ocazie când se pune în discuţie posibilitatea ca cel rău să moară după ce s-a căit şi să fie iertat, iar cel bun să facă ceva rău şi să moară, după care să nu i se mai ţină în seama şirul de fapte bune pe care le-a făcut pe când se afla în viaţă. În faţa răutăţii credinciosul îşi pune speranţa în existenţa unei purificări declanşate de imixtiunea directă a lui Dumnezeu în lumea omenească. O altă lume îşi va face simţită prezenţa după ce semne şi minuni, precedate de re-apariţia lui Ilie vor anunţa sfârşitul lumii vechi. Isus Cristos va confirma rolul de iniţiator acestei lumi noi, a Împărăţiei lui Dumnezeu în care însuşi Dumnezeu va domni, prin lucrarea sa şi prin evenimentele asociate cu crucea. Confirmarea poziţiei sale şi a lucrării sale va avea loc odată cu ridicarea la cer şi la venirea Duhului eschatonului şi răspânirea sa asupra bisericii. Iniţierea unei noi ere va redefini eschatologia Vechiului Testament.

Astfel Biserica va fi Noul Israel, raiul va începe aici pe pământ în vreme ce iadul va fi populat cu cei ce nu acceptă mântuirea tot de aici de pe pământ. Poziţia privilegiată a creştinului care îşi cunoaşte destinul şi cunoaşte destinul tragic a celor care nu au ales să fie mântuiţi prin Isus Cristos este unică în ansamblul religiilor. 

 Lucrurile viitoare

Isus face mai multe profeţii cu privire la ceea ce avea să se întâmple după ce el va dispărea ca personaj material de pe scena istoriei. Profeţiile sale sunt destul de generale, umorul său punându-i în încurcătură pe ucenicii nerăbdători să vadă materializându-se Împărăţia lui Dumnezeu, de care ar fi trebuit să beneficieze. Afirmaţia lui Isus că numai Tatăl din ceruri cunoaşte aceste lucruri trebuie să le fi dat mari bătăi de cap Părinţilor bisericii ocupaţi cu definirea divinităţii lui şi cu formularea doctrinei Trinităţii. Probabil că din veşnicie Fiul era totuşi informat cu ceea ce avea să împlinească în realizarea planului de mântuire şi implicit de sfârşitul lumii. 

 Raiul

În concepţia populară raiul este un loc plictisitor din cer în care credincioşii mântuiţi sau sfinţii cântă, se închină în prezenţa îngerilor, programul repetându-se fără variaţie. Aici lipseşte orice distracţie, nu există excese, toată lumea este îmbrăcată în alb şi la loc de cinste sunt virtuţile creştine ce presupun aproape eliminarea totală a simţurilor. În epoca contemporană a fi în rai sau a te simţi ca în rai este atunci când cumperi, porţi sau consumi un anume produs la care se face reclamă. Pentru unii raiul pe pământ înseamnă eliminarea tuturor restricţiilor aici pe pământ, raiul confundându-se cu realizarea sau cu tentativa realizării tuturor dorinţelor. 

Descris în Biblie ca un loc fizic, clar poziţionat din punct de vedere geografic, raiul va fi interzis omului odată cu apariţia păcatului şi alungarea primei perechi de păcătoşi. Cele mai importante elemente ale raiului din vremea lui Adam şi Eva erau cei doi pomi: cel al cunoştiinţei binelui şi răului şi cel al vieţii. Îngerul de la poarta raiului indică tot un plasament pământesc, dar cu toate acestea Vechiul Testament nu mai are nimic de spus cu privire la acest loc. El pare să fie înlocuit cu unul diferit, odată cu tentativa de ridicare a turnului Babel prin care se încerca atingerea cerului. Dispariţia raiului şi apariţia cerului va fi de acum definitorie şi pentru religia ebraică. Ajutoarele veneau din cer sub forma unor îngeri sau prin unele fenomene ce nu puteau fi în mod normal reeditate pe pământ, în niciun caz prin puterea omului.

Ca urmare o altă materializare a raiului în concepţia evreilor din vremea lui Solomon a fost Templul care a fost construit fără să fie produs vreun zgomot. În cea mai sfântă încăpere a sa intra doar o dată pe an marele preot cu jertfa pentru întreg poporul.

Odată cu revenirea din exil şi declanşarea războaielor macabeilor, iudeii îşi pun întrebarea legitimă: ,,Ce se întâmplă cu cei ce luptă şi mor de sabat?” Evident pentru că luptă pentru respectarea legii şi purificarea Ţării Sfinte, ei merg în rai, locul unde vor primi răsplata binemeritată a jertfei lor. Nu este nevoie să îndeplinească alte condiţii pentru a fi mântuiţi. Probabil că privită prin această prismă nici teologia şi practica indulgenţelor nu mai pare atât de ilogică… Şi ce n-ar da omul pentru a fi mântuit? Chiar şi bani!

Observăm că în vremea lui Isus existau unele sintagme echivalente cu raiul: sânul lui Avram, a sta la masă cu Dumnezeu, cortul sfinţilor, îngerii se descopereau din cer. Dar în acelaşi timp Isus îi spune tâlharului răstignit că va fi cu el în rai. Cum acesta nu era un loc de pe pământ, evident se înţelegea în cer. De remarcat că în ciuda ridicării la cer a lui Isus, el nu merge în rai. Dar raiul nu dispare, ci reapare complet schimbat şi adaptat timpurilor de la sfârşitul istoriei. Acum el are mai multe porţi, nu mai e vorba de o grădină ca cea din primul rai, ci e vorba de cetatea lui Dumnezeu, noul Ierusalim, pavată cu aur, locul cel mai important fiind izvorul din care curge apa vieţii, mântuirea, scaunul de domnie a lui Dumnezeu şi pomul vieţii. Pământul cel nou va primi noul Ierusalim, Mireasa, de fapt Biserica dându-ne să înţelegem că aceasta este raiul. Coborârea acesteia din cer pe pământ va duce la extinderea la dimensiuni planetarea a raiului. 

 Iadul

Cultura modernă are diferite moduri de a descrie iadul. În urmă cu un secol şi jumătate Ivan Turbincă intra în iad unde făcea ordine încarcerând moartea. În această viziune populară dracii benchetuiau cu femei, fumau şi beau pe rupte. Nu este de mirare că în viziunea unui ratat la candidatura de preot (Ion Creangă) iadul avea o dimensiune caricaturală. Dar şi în perioada contemporană iadul a fost reintepretat conform culturii: e ca în iad dacă stai prea mult la coadă la benzină, să-ţi meargă totul pe dos, etc. Iadul este pus în scenă de copiii de grădiniţă în scenete caraghioase care îi minimalizează existenţa. Este celebru monologul lui Toma Caragiu care se prezintă ca fiind… dracu’ care ştie, face, drege. Pentru unii iadul este existenţa în sine, lumea care a devenit tot mai impersonală şi mai rea. Pentru alţii iadul s-a dezlănţuit odată obuzele care îi înnebuneau în Primul război mondial în vestul Europei sau cu bombele ce cădeau din avioane în timpul Celui de-al doilea război mondial. Pentru cei din epoca războiului rece iadul o reprezenta distrugerea apocaliptică în urma unui război nuclear. Chiar şi creştinii au diferite concepţii cu privire la iad. Au apărut unele scrieri (Baker, Mary) ce descriu iadul având mai multe încăperi, mai multe picioare. Răpită în iad, Baker vede şi simte tot ce se întâmplă acolo. Din descrierea sa îţi dai seama că viaţa ta este în pericol, că nu faci destul pentru a fi sigur că te îndrepţi spre rai şi că trebuie să faci ceva să îţi asiguri mântuirea, locul în rai. Cu toate acestea Biblia păstrează tăcerea cu privire la acest subiect destul de dureros iniţial pentru duhurile nesupuse dar şi pentru pământeni.

Dar de unde aceste concepţii atât de diferite?

Geneza nu specifică că alternativa raiului era iadul. Acesta nu are o locaţie geografică dar nici una de altă natură. Totuşi Satana şi îngerii lui acţionează şi pe parcursul Vechiului Testament, dar şi locaţia acestora pare să fie undeva în cer împreună cu Dumnezeu.  Apar elementele oarecum misterioase  ale eschatologiei: viermii care nu mor, frigul de afară, etc. În acelaşi timp, vedem că marele preot Ioşua este pârât de Satana, dar gura sa este curăţită de un înger cu jar. Nu se specifică dacă Ioşua a murit sau e viu, de multe ori motivele tempului ceresc suprapunându-se peste cel al templului de pe pământ. Cu toate acestea perioada fals numită inter-testamentară certifică apariţia unui mare număr de scrieri cu caracter apocaliptic care abundă în figuri, locuri şi acţiuni eschatologice.

Biblia se referă mai des la locuinţa morţilor sau şeol, la valea umbrei morţilor şi la gheenă. Totuşi îşi face loc o osândă veşnică pentru păcat, bogatul din pilda cu Lazăr se găsea într-un loc de chin, probabil la temperaturi înalte nespecificate. După moartea sa se crede că Isus s-a coborât în ,,locuinţa morţilor” unde a predicat sufletelor captive pentru a le elibera.

Locul unde sufletele se pogoară după moarte este iadul, dar spre final Satana este închis 1000 de ani în adânc (fără să se specifice dacă este un loc material sau nu), după care va fi chinuit pentru tot restul timpului în iazul de foc. Noul Testament mai face o referire foarte importantă la faptul că iadul a fost destinat pentru duhurile aliate cu Satan nu omului, dar că şi oamenii ce nu vor fi mântuiţi vor avea aceiaşi destinaţe, pedeapsa veşnică.

Stott şi alţi teologi ce pun un mare accent pe dragostea lui Dumnezeu nu pot concepe ca omul să fie chinuit de către Dumnezeu, în special să fie chinuit o eternitate, aşa că au inventat anihilarea sufletelor după moarte, ceea ce implică şi anihilarea lui Satan. Această poziţie se apropie într-un fel de cea a evoluţioniştilor ca susţin că dincolo de viaţa aceasta nu mai există nimic. Dar trebuie să menţionăîm că Origen este considerat primul teolog creştin care a susţinut că în final întreaga creaţie, chiar şi Satana va fi reconciliată cu Dumnezeu.

 Stări intermediare, purgatoriul

Una dintre preocupările primei generaţii de creştini a fost explicarea nerevenirii lui Isus şi morţii fraţilor. Acum apare Apocalipsa lui Ioan care rezolvă această tensiune, mutând revenirea într-un viitor apropiat dar neprecizat. Tot aici se dau cele mai multe detalii cu privire la lucrurile de dincolo de viaţa pământească. Ele privesc evenimetele ce preced sfârşitul lumii, răpirea bisericii, iadul şi raiul, viaţa veşnică. Cu toate acestea, epistolele conţin unele detalii ce concordă cu Apocalipsa.

S-a pus întrebarea ,,Ce se întâmplă cu credinciosul care a murit dar nu a ajuns încă la înviere?” Biblia, mai ales Vechiul Testament atestă existenţa unei locuinţe a morţilor, ceva ce nu este nici rai nici iad, dar unde credinciosul iudeu nu mai poate să îl laude pe Dumnezeu. Pavel spune despre cei ce au murit în Cristos că au adormit, lăsând să se înţeleagă că nu sunt într-o stare fericită în rai, dar nici în iad, ci într-un loc unde aşteaptă învierea. Cu toate acestea Apocalipsa spune că sfinţii erau vii, aveau formă, grai şi conştiinţă aflându-se în prezenţa lui Dumnezeu. De remarcat câ în niciunul dintre tablourile vieţii de dincolo (indiferent care este tipul acetuia) nu există decât bărbaţi şi există unele referiri la personaje feminine a căror destinaţie va fi iadul.

Încă din primele secole au apărut primele referiri la un eventual loc ce nu se înscria în tipologia raiului şi a iadului. Apărut în viziunea sorei sale Perpetua, ce va muri ca martiră, chinuit de sete si suferind, fratele acesteia va fi mutat în alt loc unde suferinţa va dispare după ce Perpetua se va ruga. Împreună cu realitatea morţii unor creştini certaţi cu disciplina bisericii sau cel puţin cu iertarea acesteia, purgatoriul vine să confirme acestă temere, cum că era posibil ca unii creştini să nu fie mântuiţi şi să infirme efectul botezului care cu câteva secole mai târziu te spăla de pacate. Remarcăm că lichidarea păgânilor a făcut ca acest sacrament să îşi piardă din puterea atribuită până în secolul VII, ne amintim că însuşi împăratul Constantin a fost botezat doar pe patul de moarte pentru ca nu cumva efectele botezului să fie anulate de comportamentul său deloc creştinesc determinat de necesitatea politică. Ca urmare între vestul care confirma şi legifera existenţa acestui loc denumit purgatoriu (de curăţire) şi estul care nu admitea existenţa lui formală, va interveni o despărţire formală ce va accentua credinţa în purgatoriu doar pentru Biserica Catolică. Această credinţă va fi abandonată de o mare parte a credincioşilor imediat după ce Luther îşi va expune mântuirea doar prin credinţă şi prin har. Existenţa purgatoriului ce presupune o teologie a meritelor nu poate exista în cazul mântuirii prin har doar.

Cu toate acestea Biserica ortodoxă are unele practici, cum sunt cele ale rugăciunii pentru morţi, a pomenilor şi a parastaselor care presupune cel puţin, existenţa purgatoriului. Se poate presupune deci, că atâta timp cât credinciosul nu este în iad, concepţia populară din biserica ortodoxă spune că nimeni nu ştie că va merge în rai, există speranţa unei  schimbări în mai bine. Evident aceasta presupune şi o trecere în sens invers, foarte incomodă şi deloc pomenită. Se pare că supapa este deschisă doar pentru accesul în rai nu şi pentru ieşirea de acolo şi mutarea într-un loc mai rău, indiferent care ar fi acesta.

Dependente de Biblie nu de tradiţie, bisericile protestante nu se confruntă cu astfel de probleme (şi locuri, mai mult sau mai puţin geografice) ce complică existenţa credinciosului şi a bisericii din care face parte. Având în vedere că la început biserica protestantă era garanţia drumului spre rai, este de la sine înţeles de ce purgatoriul este absent şi de ce iadul este atât de puţin pomenit. Ce ne interesează pe noi dacă Satana va ajunge acolo?

Un alt aspect al acestui subiect este determinat de teologia predestinării care ar face inutilă evanghelizarea (de vreme ce unii sunt predestinaţi să ajungă în iad şi nu se mai poate face nimic). În aceleşi timp se pune sub semnul întrebării şi etica celor care indiferent ce fac vor ajunge tot în rai. Parcă din acest punct de vedere am fi de acord cu un micuţ purgatoriu protestant în care fraţii noştri deja mântuiţi să fie puţin curăţiţi de murdăria acestei lumi.

Istoria pe baricade (10): Biserica Greco-Catolică din Transilvania – Recunoaşterea lui Atanasie Anghel la Viena


Curând după acceptarea unirii, episcopul Atanasie Anghel tipăreşte o nouă ediţie a Cazaniei[1] calvine folosind alfabetul slavon şi prima Bucoavnă[2] românească în 1699. Tipărirea acestor cărţi relevă atitudinea ambiguă a lui Atanasie Anghel: era apropiat de influenţa calvină, dar în acelaşi timp pretindea că nu a făcut schimbări în ceea ce priveşte dogma.[3] Dacă ne gândim că Basarab spune că cei care au semnat documentele unirii erau foarte satisfăcuţi cu ceea ce ortodoxia oferea e clar de ce semnatarii unirii doreau să păstreze întreaga dogmă şi practică în forma existentă. Dar  tăria unirii consta tocmai în garantarea emancipării sociale şi politice de sub jugul calvin.[4] Totuşi documentele unirii nu se referă la o emancipare eclezială, nici măcar la existenţa unui jug calvin eclezial. Fără să facă nici o distincţie între planurile politice ale habsburgilor şi cele ale iezuiţilor, Stăniloae descoperă importanţa politică atribuită unirii de către habsburgi: era un complot iezuit pentru înlocuirea lui Atanasie Anghel din scaun şi trimiterea lui în exil. Atanasie  a fost acuzat de imoralitate, lăcomie, corespondenţă cu principele Constantin Brâncoveanu din Ţara Românească şi cu mitropolitul din Bucureşti şi în cele din urmă de lipsă de loialitate faţă de unire.[5]

Pentru a răspunde acestor acuzaţii şi pentru a fi confirmat ca episcop greco-catolic, Atanasie Anghel pleacă[6] la Viena.[7] El ajunge acolo la 5 februarie 1701 fiind însoţit de către, printre alţii, de vicarul său, protopopul Meletie, teologul iezuit Karl Neurauter şi secretarul său calvin maghiar.

 Acţiunile austriece de după acceptarea unirii

Împăratul austriac Leopold I a luat câteva măsuri după realizarea de drept a unirii. La 19 martie 1701, el a semnat patru decrete. Cel mai important dintre acestea se numea Secunda Leopoldina (a doua diplomă leopoldină).[8] Unul dintre decrete îl confirma pe Atanasie Anghel ca episcop, altul ca succesorul episcopului Teofil în dieceză şi al treilea îl confirma ca şi consilier imperial (cu însemnele uzuale: un lanţ de aur cu o cruce şi portretul împăratului). Un alt decret îi acorda un salvconduct, ce îi garanta călătoria spre şi de la Viena, cât şi călătoria din raţiuni canonice atât în Transilvania, cât şi în Ungaria.[9] Totuşi, cel mai semnificativ punct în ceea ce priveşte tensiunea dintre dogmă şi practică din Biserica Greco-Catolică era că Secunda Leopoldina a instituit supravegherea episcopului de către un teolog romano-catolic în persoana unui iezuit. Iezuiţii, care au acţionat în favoarea unirii prin mijloace politice şi ecleziale, îşi asigurau astfel controlul asupra fostei Biserici Ortodoxe Române. În concordanţă cu teza ortodoxă supravegherea teologului iezuit constituia unul dintre paşii principali spre implementarea dogmei şi practicii romano-catolice în Biserica Greco-Catolică. Cu toate acestea nici un autor ortodox (sau greco-catolic) nu aduce vreo dovadă concretă în sprijinul acestei teze.

Disputele cu privire la re-consecrarea romano-catolică a lui Atanasie Anghel

După ce toate acuzaţiile la adresa lui Atanasie Anghel au fost clarificate, episcopul a fost consacrat[10] diacon, preot şi apoi episcop[11] al naţiunii valahe din Transilvania la 24 martie 1701.[12] La 7 aprilie el a scris Juramentum et reversales Episcopii Atanasii (în 16 puncte), dar un astfel de act (fie el oral sau scris) nu a fost înregistrat de documentele unirii.

Bariţ pretinde că această procedură a fost o negare a tuturor acuzaţiilor la adresa episcopului. Atanasie Anghel a cerut după aceea să fie consecrat din nou ca şi episcop (deoarece se îndoia cu privire la validitatea consacrării în Biserica Ortodoxă) dar această cerere nu a fost acceptată nici de către autorităţile austriece nici de cele romane[13] deoarece cererea sa contravenea canonanele romano-catolice. Iorga pretinde acordarea, cel puţin, a unor dispensaţii de căre cardinalul Kollonich.[14] Totuşi, Suttner crede că re-dedicarea episcopului greco-catolic i-a convins pe unii dintre românii din Transilvania să respingă unirea.[15] Dar este chestionabil dacă o nouă re-consacrare a episcopului s-a produs într-adevăr sau că o re-dedicare ar fi fost motivul pentru împărţirea bisericii româneşti. Foarte curios este însă faptul că, la acea vreme re-consacrarea lui Atanasie Anghel nu a fost menţionată nici de acei credincioşi români care se opuneau transformării bisericii lor într-o biserica greco-catolică, nici de către cei ce susţineau unirea ca fait accompli imposibil de schimbat. Juramentum lui Atanasie are sens cu adevărat doar ca un jurământ de supunere faţă de noua putere, Imperiul habsburgic. O astfel de procedură trebuie să fi fost foarte obişnuită în Transilvania în perioada secolului al XVII-lea ca un mijloc de a-i exclude pe protestanţi din aparatul de stat. Din punct de vedere al supunerii religioase această posibilitate este confirmată de către Câmpeanu care afirmă că doar credincioşii romano-catolici puteau să jure datorită conţinutul specific în concordanţă cu Mărturisirea de credinţă a Conciliului de la Trento.[16] Astfel că doar credincioşii greco-catolici ar fi acceptat un astfel de jurământ, dar nu şi cei ortodocşi. 

Episcopului român ce nu avea nici o urmă de educaţie catolică i s-a dat un teolog iezuit pentru a se încadra în condiţiile unirii. Este clar că prezenţa fizică a iezuitului în imediata apropiere a episcopului român l-a plasat pe acesta sub atenta supraveghere a Bisericii Romano-Catolice. Aceasta era de fapt o nouă condiţie ce nu apărea în documentele iniţiale ale unirii de la 1438. Comparată cu practica şi tratatul conciliului de la Florenţa, cât şi cu unirile ce au avut loc până la acel moment, această condiţie impusă de Imperiul Hapsburgic ţinea mai mult de domeniul politicului decât de cel eclezial.

Acestă nouă condiţie poate fi explicată prin faptul că unirea nu a fost înţeleasă ca o înţelegere care va fi menţinută prin credinţa Bisericii Greco-Catolice, ci ca supunerea la anumite norme, pe care un iezuit străin le-ar fi supravegheat de aproape. Austriecii romano-catolici şi iezuiţii şi-au dat seama că românii trebuie să înceteze jocul religios care îl jucau. Dacă au acceptat anumite reguli, aceştia trebuiau să joace ca atare. În sfera politicului sau a eclezialului această nouă condiţie romano-catolică şi austriacă nu a întâmpinat rezistenţă la vremea unirii. Supravegherea iezuită a fost o condiţie politică deoarece ea a înlocuit supravegherea protestantă, astfel că prezenţa superintendentului calvin nu mai era o ameninţare la adresa Bisericii Greco-Catolice. Dimpotrivă, acestă condiţie era dovada vie că orice influenţă a Bisericii Protestante maghiare a încetat. Totuşi priorităţile politice ale supravegherii iezuite au dus la o situaţie explozivă sub păstorirea celui de-al treilea episcop greco-catolic, Inochentie Micu Klein.

Cu toate acestea un lucru trebuie evidenţiat în ceea ce priveşte discuţia referitoare la dogma şi practica Bisericii Greco-Catolice româneşti din Transilvania. Iezuitul Freyberger, primul autor ce a scris despre evenimentele unirii, menţionează că Atanasie Anghel a trebuit să fie re-dedicat ca preot de către cardinalul Kollonich şi episcop în ziua următoare de către acelaşi cardinal, dar în altă capelă.[17] Someşan, ce pare să reflecte o poziţie iezuită, menţionează rededicarea lui Atanasie Anghel şi consacrarea sa ca episcop fără să facă referiri la vreo implicaţie.[18] Dacă aceastea au avut într-adevăr loc, cei care susţin teza ortodoxă română s-ar putea să aibă dreptate. Continuând, Bariţ, ce prezintă consacrarea doar ca dorinţa lui Atanasie Anghel de a scăpa de propriile sale dubii în ceea ce priveşte consacrarea sa iniţială, pare să pună această practică într-o lumină nefavorabilă. El pune deasemenea sub semnul întrebării validitatea practicii romano-catolice ce pretinde o nouă consacrare a episcopului. Totuşi, Bariţ pretinde că Roma a avut dreptate atunci când nu a acceptat noua consacrare a lui Atanasie Anghel. Aceasta evidenţiază că doar iezuiţii şi autorităţile austriece nu erau satisfăcute cu consacrarea lui Atanasie Anghel făcută în Biserica Ortodoxă Română din Ţara Românească. Dacă consacrarea de la Bucureşti a lui Atanasie Anghel nu era validă rezultau două consecinţe. Prima, Atanasie Anghel trebuia să fie consacrat în Biserica Romano Catolică. A doua, toate hirotonisirile tuturor preoţilor ortodocşi făcute în Biserica Ortodoxă Română erau nule. Din această cauză, hirotonisirile originale ale tuturor preoţilor şi protopopilor existenţi erau nule de asemenea. Ca urmare, ei trebuiau să fie re-hirotonisiţi de către episcopul greco-catolic Atanasie Anghel după ‘re’-consacrarea sa. Totuşi, nu există nici un semn că o astfel de acţiune în masă s-ar fi desfăşurat în Transilvania după revenirea lui Atanasie Anghel.

Cu toate acestea există un alt aspect mai important decât chestiunea dogmatică a posibilei re-consecrări a primului episcop greco-catolic român din Imperiul habsburgic. Aceasta avea legătură cu puterea politică, ce acţiona pentru schimbarea realităţii religioase din Transilvania. Ceea ce i s-a întâmplat (sau i s-a făcut) episcopului Atanasie Anghel şi ceea ce probabil Viena a realizat prin aventuala re-consecrare, avea intenţia să influenţeze conştiinţa românilor. Aceasta nu a făcut ca Viena să devină o altă sursă de certificare a autorităţii diferită de Bucureşti, ci Viena, împreună cu Roma, au devenit unica sursă a autorităţii. În ochii greco-catolicilor orice autoritate din Transilvania va trebui să-şi derive puterea locală din acestă sursă unică. Ca urmare, de acum înainte Imperiul habsburgic nu va mai legitima un alt episcop român dedicat în afara graniţelor sale.

În conformitate cu practica timpului, autorităţile primeau jurământul tuturor funcţionarilor importanţi ai statului şi ca urmare episcopul Atanasie, de acum baron imperial trebuia să fie re-dedicat pentru a tăia legăturile sale cu vechii stăpâni şi pentru a preveni ca acesta să mai apeleze la aceştia. În acest caz, re-dedicarea a însemnat un nou început, iniţierea unei noi surse de autoritate, alta decât cea arhiepiscopului şi/sau a principelui din Bucureşti sau oricare dintre patriarhii Orientului.

Pe de o parte, cel mai important centru al autorităţii era Viena pentru că acesta a produs atât decretele unirii şi avea forţa necesară pentru implementarea lor. Pe de altă parte, Esztergomul şi Roma constituiau centrele de autoritate eclezială, care puteau acţiona doar după primirea permisiunii de la Viena. Din acest punct de vedere, situaţia românilor era întrucâtva similară cele din perioada secolului al XIV-lea deoarece ungurii se amestecau din nou între aceştia şi Roma.

Exceptându-l pe Stăniloae,[19] autorii români (atât greco-catolici cît şi ortodocşi) păstrează tăcerea cu privire la un punct de mare însemnătate. Ei nu au menţionat vreodată că Seconda Leopoldina stipula că Atanasie Anghel va face o mărturisire tridentină şi  nu va accepta doar cele patru puncte ale Conciliului de la Florenţa. Din acestă cauză, acei autori greco-catolici ce se declară în favoarea unirii doar pe baza Conciliului de la Florenţa şi prezintă cele patru puncte doar ca un compromis minor se înşală. Cel puţin din acest punct de vedere compromisul a fost mai mare decât credeau greco-catolicii şi chiar mai mare decât cei mai mulţi dintre românii ortodocşi i-au acuzat pe aceştia. O mărturisire tridentină însemna acceptarea romano-catolicismului în formula sa cea mai anti-reformată. Autorităţile austriece proclamau Seconda Leopoldina împotriva luteranilor, calvinilor, unitarienilor şi a rămăşiţelor românilor ortodocşi din Transilvania. Acest aranjament le-ar fi permis să guverneze Transilvania cu puterea absolută a ideologiei Bisericii Romano-Catolice. Astfel, acea toleranţă interconfesională moştenită din perioada Reformei (ce însemna toleranţă pentru toate bisericile mai puţin pentru cea ortodoxă) a dispărut. Ea a fost înlocuită de toleranţa pentru toate denominaţiile reformate printr-o politică de restricţionare a libertăţii Bisericii Române via mărturisirea tridentină, mărturisirea Contrareformei.[20]

În plus, faptul că de acum încolo episcopul român va fi sub imediata supraveghere a teologului iezuit s-a adăugat la presiunea exercitată de Biserica Romano Catolică asupra Bisericii Greco-Catolice. Indiferent care ar fi fost condiţiile iniţiale pentru acceptarea unirii, teologul iezuit putea face unirea mai romano-catolică. Acest lucru era posibil deoarece nu exista nici o autoritate care să limiteze influenţa sa asupra episcopului.

Întors în Alba-Iulia, episcopul Atanasie Anghel a fost instalat solemn de către autorităţi în catedrală la 25 iunie 1701.


[1]Conţinînd practica riturilor ortodoxe: predici, liturghiile etc.

[2] Veress, Bibliografia, I, vezi 142-143. Bucoavna îl menţiona pe  Brâncoveanu, ca ocrotitorul episcopiei şi asigura că nu vor exista schimnări contrare Scripturilor sau a dogmelor Bisericii Ortodoxr Românr. Conţinea rugăciunea pentru copii, rugăciunea de dimineaţă, cele şapte taine ale Bisericii Ortodoxe Române, mărturisirea de credinţă a patriarhului Atanasie, cele zece porunci. Protopopul Gheorghe Dăianul şi Stefan Rácz, un funcţionar maghiar au plătit pentru tipărirea sa la Alba Iulia.    

[3] F. Dudaş, Vasile Sturze Moldoveanu, vezi 22-35. Sturze a copiat şi cărţi ortodoxe pentru uzul bisericilor din Transilvania fără să fie deranjat de nimeni pînă în 1737.

[4] Basarab, ‘Uniatismul,’ vezi 72-73.

[5] Stăniloae, Uniatismul, vezi 26-29.  

[6] Iorga, ‘Două scrisori ale lui Atanasie Anghel,’ Memoriile secţiunii istorice ale Academiei Române 13 (1936), vezi 6. Înainte de aceasta, Atanasie a scris o scrisoare adresată cardinalului Kollonich (26 noiembrie 1698). El cerea să meargă la Viena în folosul bisericii sale.

[7] Bota, Istoria, vezi 166. Bota pretinde că înainte de a pleca Atanasie a convocat ‘micul sinod.’ Treizeci de protopopi şi mulţi preoţi au confirmat unirea şi au jurat să o păstreze, susţinându-l pe episcopul Atanasie.

[8] Freyberger, Historica, vezi 47-56. Caesareum innovationis et ampilationis privilegiorum ecclesiae Valachicae concessis; Păcăţianu, Luptele, I vezi 50-52.

[9] Bariţ, Părţi, I, vezi 256.

[10] Freyberger, Historica, vezi 41-43; 46.

[11] Stăniloae, Uniatismul, vezi 31. 

[12] Albu, Pe urmele, vezi 53.

[13] Bariţ, Părţi, I, vezi 255-256.

[14] Iorga, Istoria Bisericii Româneşti, II, vezi 33.

[15] Suttner, Bisericile, vezi 88-91.

[16] Câmpeanu, Intelectualitatea, vezi 30.

[17] Freyberger, Historica, vezi 47.

[18] Someşan, Începuturile, vezi 42.

[19] Stăniloae, Uniatismul, vezi 30-31.

[20] Pentru conformitate vezi T.A. Buckley, Canons şi Decrees of the Council of Trent with a Supplement containing the condemnations of all early Reformers, şi Other matters relating to the Council (London: George Routledge & co, 1851); Catéchisme du Saint Concile de Trente (Paris, Tournai, Rome: Desclée & cie, 1923).