Ce e de făcut? Schimbarea începe cu mine. Nu ştiu cu cine se termină…


De cîtva timp am constatat că cele mai accesate posturi ale neo-sau doar ale protestanţilor sunt cele ce implică un oarecare iz de scandal. Cine ce a zis despre cine, cine ce i-a făcut cui, acum, atunci, sau nicicînd, dar ce contează… Cum apare ceva ce nu se comformează tiparului, cum ai noştri se inflamează, se etiketează, se păruie, se suduie în fel şi kip. La mai mare domnilor şi doamnelor, fraţi şi surori! N-am făcut nici eu excepţie şi nu pot să-mi iau angajamentul în faţa drapelului de luptă al unităţii că nu o să mai fac aşa ceva. Dar visez şi eu ca şi MLK  la o zi cînd nu vor mai fi diferenţe atît de mari între noi, la o zi în care nu vor mai exista culori, curente, manifestări sau ne-manifestări care să ne despartă şi să ne pună pe poziţii antitetice. Să sperăm că nu vor fi prea mulţi din aceia care îmi vor ura „Vise plăcute!”

Acestea fiind zise, de azi declar că nu mă mai interesează scandalurile, zvonistica, bîrfele şi stereotipurile telefonului-fără-fir ce dăinuie în mititica noastră comunitate evanghelică. Am hotărît pentru sănătatea mea mentală şi spirituală să încep prin a-mi cere iertare de la toţi şi toate despre care am scris sau spus lucruri care mi s-au părut adevărate şi nu erau, lucruri care nu ar fi trebuit spuse pentru că nu le-am rezolvat face en face. Giving them the benefit of the doubt mă las păgubaş şi nu o să mai aduc vorba de trecutul destul de încărcat. Să spunem că nu am chemarea de a facilita schimbarea, drept urmare am revenit la lucrurile mici şi importante pentru mine: ucenicizarea şi rugăciunea. Postările mele viitoare vor fi neutre sau se vor referi la această arie îngustă de interes.

În final vă spun, cum spunea pe vremuri un clasic, „Adio şi n-am (alte) cuvinte!” Fără comentarii.