Istoria pe baricade (11): Biserica Greco-Catolică din Transilvania – Importanţa politică, socială şi eclezială a Secundei Leopoldina


Cea mai importantă dintre toate măsurile imperiale este ceea ce istoriografia Bisericii Greco-Catolice transilvane numeşte Secunda Leopoldina (A Doua Diplomă Leopoldină).[1] Cele cinsprezece puncte ale sale au asigurat pentru Biserica Greco-Catolică română, atât pentru cler cât şi pentru credincioşi, aceleaşi drepturi ca ale romano-catolicilor în ceea ce priveşte impozitarea, protecţia împotriva persecuţiei, educaţia în şcoli româneşti, un episcop ales şi confirmat de către împărat şi dreptul de a fi consideraţi cetăţeni băştinaşi. În ciuda consensului actual cu privire la conţinutul şi beneficiile Secundei Leopoldina, Hitchins atrage atenţia la posibilitatea ca împăratul Leopold şi consilierii acestuia să nu-i fi atribuit acesteia o interpretare atât de generoasă. În plus el îi atribuie împăratului austriac paternitatea politică a mişcării greco-catolice în mod cu totul neintenţionat.[2] Aceast raţionament ar exonera încă de la început orice intenţie austriacă de a face din Biserica Greco-Catolică unealta Austriei împotriva Bisericii Protestante maghiare şi a Dietei maghiare din Transilvania şi ar lăsa impresia falsă cum că unirea a fost o acţiune fără nici o logică.

Opoziţia calvină maghiară bazată pe raţiuni economice

În Transilvania, Dieta s-a reunit la Sibiu şi a dat publicităţii un memorandum împotriva unirii la  7 mai 1701. Argumentul major destinat să-l impresioneze pe împărat a fost pierderea a 8000 de florini în fiecare an în impozite. După cum afirmă Albu, măsurile luate de către curtea imperială pentru emanciparea românilor au fost din nou dejucate. Sub presiunea stărilor privilegiate împăratul Leopold I a semnat un alt decret la 12 decembrie 1701.[3] Acesta permitea românilor să aleagă oricare dintre cele patru religii privilegiate din Transilvania. Se pare că acest decret a fost cel mai eficient decât toate celelalte reacţii împotriva noii Bisericii Greco-Catolice, datorită faptului că nobilii maghiari aveau acces liber la autorităţile austriece. De fapt, opoziţia calvină maghiară folosea un argument economic şi cerea în schimb o corecţie eclezială a voii imperiale. Astfel că ţelul politic al unirii a fost contracarat de o altă acţiune care nu părea să origineze direct din raţiunea religioasă mărturisită de a exista a protestanţilor: mântuirea sufletelor. Nu mai puţin important este şi faptul că protestele maghiare, ţinteau la prevenirea diminuării puterii acestora. Aceste proteste nu ar fi avut nici un sens dacă Biserica Ortodoxă Română era deja o Biserică Protestantă.

 Opoziţia ortodoxă la unire

Prima reacţie oficială a Bisericii Ortodoxe împotriva unirii a venit în 1701. Câlnic, patriarhul ecumenic al Bisericii bizantine l-a anatemizat pe episcopul Atanasie Anghel. În anul următor Dositei, patriarhul Ierusalimului şi românul Teodosie, mitropolitul Ungro-vlahiei au făcut acelaşi lucru.

Contrar pretenţiei lui Hitchins că cele patru puncte ale Conciliului de la Florenţa nu ar fi impus nici o schimbare semnificativă în practica vieţii religioase[4] au existat unele reacţii care au apărut foarte curând. Nu toţi românii din Transilvania erau de acord să devină greco-catolici peste noapte. Protejaţi de către principele protestant Francisc Rákoczy II, Ioan Ţirca, un preot din Batiz[5] a început o mişcare de protest împotriva unirii. Rămânând credincios ortodoxiei, el şi-a luat titlul de episcop (1707-1711).[6]

Aflat sub presiunea evenimentelor şi lipsit de sprijinul maselor, episcopul Atanasie Anghel a convocat un a sinod şi a renunţat la unire. Totuşi, în noiembrie 1711 (atunci când Ioan Ţirca nu mai constituia o ameninţare) el l-a caterisit pe protopopul Vasile Daia (fostul secretar al sinodului) şi pe fratele acestuia, Petru. Aparent, motivul îl constituia nesupunerea eclezială: ei au refuzat să îi predea episcopului Atanasie Anghel documentele ce stipulau desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice.[7]

Perioada relativ lungă ca anti-episcop Ţirca a fost o consecinţă a războiului anti-hapsburgic. Accesul său la cel mai înaltă şi de fapt unică funcţie românească a avut o însemnătate importantă pentru această perioadă. Fără să fie separată oficial într-o Biserică Ortodoxă Română şi una Greco-Catolică, Biserica Românească avea doi episcopi. În vreme ce Atanasie Anghel avea o orientare romano-catolică refugindu-se la Sibiu unde se găsea comandamentul trupelor austriece, oponentul său avea o clară orientare anti-austriacă, Transilvania fiind divizată între cei doi. Totuşi, această împărţire împreună cu clara orientare politică nu a fost cauzată de vreo diferenţă dintre dogmă şi practică ci de diferenţele în ceea ce privea loialitatea politică a celor doi. Împreună cu atitudinea ambiguă a lui Atanasie Anghel, asumarea funcţiei de către Ţirca a asigurat surpravieţuirea Bisericii Ortodoxe Române atunci când aceasta nu mai exista din punct de vedere oficial.

Concluzii: o privire critică la adresa unirii

Unirea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania cu Biserica Romano Catolică a fost un act ce a generat atât reacţii pozitive cât şi negative. În concordanţă cu diplomele leopoldine şi bazat pe evenimentele ce au precedat unirea Prunduş crede că ,,…unirea Bisericii Române din Transilvania cu Biserica Romei nu a fost rezultatul unei constrîngeri, cum o istoriografie interesată susţine, ci rezultatul negocierilor dintre reprezentanţii celor două Biserici, începute în 1693 sub episcopul Teofil şi terminate la 1700 sub Atanasie Anghel.”[8]

Totuşi, asemănător cu conciliul de la Florenţa din 1439, aceste negocieri au dovedit cât de fragilă era poziţia Bisericii Ortodoxe Române. Nu numai că nu au existat puncte oficiale care să confirme cererile sale, dar pe lângă cele patru puncte ale Conciliului de la Florenţa, i-au fost impuse unele condiţii noi. Dacă cineva pretinde că unirea a fost absolut liberă, este evident că unirea a avut şi altceva de oferit în afară de avantajele spirituale care nu reies clar din documentele păstrate.

Pe de o parte, Giurescu şi Giurescu pretind că din punct de vedere religios unitatea cu fraţii de peste munţi (i.e. din Transilvania) a fost ruptă.[9] Această pretenţie contrastează tradiţionala pretenţie greco-catolică cu privire la avantajul spiritual al unirii. Pe de altă parte, Nicula susţine că nu a fost deloc cazul unei ‘uniri’ tipice, ci mai degrabă ‘o reîntoarcere’ la Biserica Romano Catolică.[10] Totuşi, realitatea demonstrează că după unire şi în ciuda unirii, cărţi, preoţi, învăţători, scribi, pictori de biserici, donaţii făcute de diferite biserici pentru Transilvania au continuat să sosească din celelalte două principate române.[11] Ţelul acestora era să susţină acei fraţi care încă respectau aceiaşi dogmă şi practică (ortodoxă română). Aceste fapte contrazic sfârşitul brusc al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania şi infuzia de dogmă şi practică romano-catolică.

După cum susţine Nouzille, unirea i-a divizat pe românii din Transilvania în ortodocşi şi uniţi. Biserica Ortodoxă Română a fost slăbită dar beneficiile au apărut curând după aceea când românii au luptat pentru drepturi politice şi trecut la dezvoltarea culturii lor.[12] Acest caracter dualist al Bisericii Române pare să reflecte lipsa măsurilor pentru schimbarea dogmei şi practicii ortodoxe române. Aşa după cum un sinod şi solemna instalare a episcopului nu au putut pune capăt Bisericii Ortodoxe Române, tot aşa, prin aceste mijloace, nu s-a putut curma brusc existenţa unei Biserici protestante române în felul în care teza greco-catolică pretinde. Până în prezent, nici un autor nu s-a deranjat să explice subita evaporare a credincioşilor români protestanţi.

Efectele unirii asupra dogmei şi practicii greco-catolice

O analiză istorică cu privire la originea şi dezvoltarea timpurie a Bisericii Greco-Catolice din Transilvania (1698-1761) ar trebui să ia în considerare influenţa tensiunii dintre dogmă şi practică din comunităţile rurale transilvane. Acest lucru este necesar datorită schimbării survenite. Biserica Ortodoxă Română s-a transformat (chiar dacă numai în teorie şi nu în practică) în Biserica Greco-Catolică din Transilvania. Pe lângă problema determinată de caracteristicile Bisericii Ortodoxe Române din vremea unirii, cercetarea ar trebui să ia în considerare mentalitatea rurală existentă la vremea respectivă între credincioşii români ortodocşi din Transilvania.

Originea Bisericii Greco-Catolice din Transilvania

În ceea ce priveşte părţile implicate în realizarea unirii dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Romano Catolică şi dezvoltarea Bisericii Greco-Catolice din Transilvania există unele distincţii clare ce trebuie făcute pentru a observa dacă se repetă acelaşi tipar.

În primul rând, a existat activitatea politică austriacă datorită expansiunii militare a Imperiului habsburgic. În al doilea rând, ar trebui luate în considerare influenţa Bisericii Romano-Catolice datorită activităţii iezuiţilor ce era combinată cu activitatea religioasă şi politică a cardinalului Kollonich (primatul Bisericii Romano-Catolice din Ungaria). În al treilea rând, dorinţa episcopului român şi a protopopilor de a pune capăt amestecului ungar calvin, atât politic cât şi religios în Biserica Ortodoxă Română era combinat cu dorinţa românilor de a păstra identitatea lor eclezială şi să aibă acces la drepturi politice, sociale şi ecleziale. În al patrulea rând, activitatea maghiară calvină pentru împiedicarea recunoaşterii românilor ca şi popor cu o religie legală I-a făcut pe aceştia să accepte protecţia Romei şi Vienei.

Există câteva etape distincte în unirea Bisericii Ortodoxe Române cu Biserica Romano Catolică care trebuie plasate în ordine:

1. Activitatea iezuiţilor a precedat unirea;

2. Autorităţile hapsburge au acordat toată asistenţa lor politică şi eclezială prin faptul că au produs şi pus la dispoziţie cadrul eclezial şi legal pentru unire.

3. Episcopul ortodox român a fost sfătuit şi convins să ceară unirea;

4. S-a convocat un sinod care să trateze problemele ecleziale, sociale şi politice ale Bisericii Ortodoxe Române care ar fi putut fi soluţionate prin unire;

5. Înainte ca unirea să fie acceptată de către Biserica Ortodoxă Română ea a fost recunoscută şi legalizată de către împăratul austriac;

6. Au urmat reacţiile maghiare calvine şi ortodoxe române împotriva unirii.

7. Poporul român nu şi-a dat seama de realitatea teologică a unirii.

8. Papa nu a recunoscut imediat existenţa unei Bisericii Greco-Catolice române în Transilvania. 

Dogma şi practica greco-catolică

Convertirea de la o biserică la alta era o problemă ce trebuia să fie luată în considerare de către români în vremea stăpânirii maghiare a Transilvaniei; cel puţin teoretic, românii îşi putea găsi mântuirea în oricare dintre cele patru religii legale.

Încă din al treisprezecelea secol românii au aderat la Biserica Romano Catolică dacă erau forţaţi sau nu voiau să îşi piardă privilegiile nobiliare. Toată lumea academică este de acord că romano-catolicismul nu a fost deloc o opţiune interesantă pentru români. Acest lucru ar fi putut însemna că: a) nici dogma nici practica romano-catolică nu au fost interesante pentru clerul superior sau pentru credincioşii ortodocşi români şi că b) românii erau mulţumiţi de dogma şi practica Bisericii Ortodoxe Române în ciuda faptului că ei nu puteau înţelege liturghia, clerul slujea mizerabil, etc. În ciuda existenţei unei importante inechităţi din punct de vedere social şi politic, românii nu au cauzat mari mişcări sociale cu conotaţii religioase.

Totuşi, Reforma a schimbat acestă stare de lucruri.

Datorită legilor votate de Dieta transilvană (compusă din maghiari, saşi şi secui) condiţia socială, economică, politică şi eclezială a românilor s-a detreriorat. Mai mult, în concordanţă cu practica reformată clasa politică a acţionat pentru impunerea dogmei şi practicii protestante în Biserica Ortodoxă Română.

La finele secolului al XVII-lea, a intervenit o schimbare majoră. Motivaţi de avansul militar austriac în regiune şi dezamăgiţi de amestecul protestant în aspectele majore a dogmei şi practicii ortodoxe române din Transilvania, episcopul şi protopopii au decis că unirea cu Biserica Romano Catolică ar fi în interesul atât a Bisericii Ortodoxe cât şi a poporului român din Transilvania. Pentru a atinge acest ţel Biserica Ortodoxă Română a acceptat total compromisul semnat anterior la Conciliul de la Florenţa, dar avantajul consta în faptul că întregului popor român i s-a promis drepturi sociale, politice şi religioase. Pentru a preveni orice modificare a dogmei şi practicii ortodoxe, ultimul episcop ortodox din Transilvania şi în acelaţi timp şi primul episcop greco-catolic, Atanasie Anghel, împreună cu protopopii au stipulat propriile lor condiţii pentru unire.[13]

Cu toate acestea condiţiile româneşti nu au fost tranduse în limba latină şi nu au fost prezentate oficial ca condiţii sine qua non în documentele unirii. Nici o autoritate politică sau eclezială nu a fost vreodată angajată în comentarea, aprobarea sau respingerea condiţiilor române, individual sau ca instituţie la vremea unirii. Din această cauză, nici autorităţile austriece sau transilvane nu le-au acordat atenţie. Doar românii au semnat documentele unirii, lăsând impresia că era mai degrabă o predare decât un contract sau un tratat.

Este clar că ambele texte, cel latin şi cel românesc din documentele unirii stipulau condiţii dogmatice pentru Biserica Greco-Catolică. Textul latin impune două puncte majore. Prima, să primească, să mărturisească şi să creadă ceea ce Biserica Romano Catolică primea, mărturisea şi credea, şi a doua, să se conformeze celor patru puncte ale Conciliului de la Florenţa.

Textul român avea două părţi principale. Prima, Biserica Ortodoxă Română din Transilvania a cerut păstrarea ortodoxiei Bisericii Greco-Catolice incluzând obiceiurile, ceremoniile, inamovabilitatea episcopului greco-catolic, autoritatea sinodului asupra bisericii, jurisdicţia patriarhului, autoritatea eclezială a protopopilor, legea canonică a Bisericii Ortodoxe. În al doilea rând, în cazul în care aceste condiţii nu ar fi fost respectate, unirea ar fi fost nulă.

De asemenea, austriecii au impus supravegherea teologului iezuit, şi o mărturisire de credinţă tridentină făcută de primul episcop al Bisericii Greco-Catolice din Transilvania. Dacă punem împreună toate condiţiile dogmatice româneşti, romano-catolice şi austriece se poate spune că apare o nouă biserică.


[1] Păcăţianu, Cartea, I, 50-52.

[2] Hitchins, Conştiinţă (1700-1868), vezi 33-34.

[3] Veress, Bibliografia, I, vezi 147-149. Primul document în limba română tipărit cu caractere latine.

[4] Hitchins, Conştiinţă (1700-1868), vezi 34.

[5] Iorga, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria (Bucureşti: Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989), vezi 231.

[6] Ioan Ţirca a dispărut de pe scena ecclezială după terminarea răscoalei curutzilor.

[7] Damşa, Biserica, vezi 226.

[8] Prunduş, Catolicism, 64; italicile sale.

[9] Giurescu şi Giurescu, Istoria, vezi 534.

[10] Nicula et al, Cardinalul Iuliu Hossu (Cluj-Napoca: Unitas, 1995), vezi 28.

[11] Păcurariu, Legăturile Biserica Ortodoxe din Transilvania cu Ţara Românească şi Moldova în secolele XVI-XVIII (Sibiu: 1968).

[12] Nouzille, Transilvania, vezi 193.

[13] From now on these will be referred at as the “Român conditions”.

Arta regăsită de a face ucenici (1)


Pastorii bisericilor şi probabil şi bisericile se plîng de calitatea absolvenţilor celor cîteva şcoli evanghelice din ţara noastră. Nu-i de mirare. Cum toată lumea ştie ce tip de absolvenţi scot cele aceste şcoli, nu mai e nevoie să fac o descriere amănunţită a acestora. Aş începe prin a spune că dincolo de eşecul acestor şcoli în materie de producţie, există multe lucruri care ar trebui discutate serios. Cu toate acestea baiul la noi nu e că nu se discută, ci că se discută chiar prea mult, dar nu se decide nimic şi nu se identifică paşii necesari pentru implementarea măsurilor de corectare a situaţiei.

Responsibilitatea Bisericii şi  a şcolii

Responsabilitatea pentru unul dintre motivele cele mai evidente pentru care absolvenţii de teologie pastorală (în special) sunt aşa cum sunt îi revine, în primul şi în primul rînd, bisericii. Ce a făcut acest absolvent înainte de a ajunge în învăţămîntul superior? Nimic secret: în mod normal catiheză, a participat la servicii, la cîteva adunări frăţeşti, la cîteva de tineret, la „misiuni”, eventual la un grup de rugăciune, posibil la cîteva înmormîntări. A citit mai mult sau mai puţin Scriptura, s-a rugat, a cîntat în comun sau la cor, a spus o poezie sau a jucat într-o scenetă, a fost într-o excursie organizată de biserică sau a învăţat mai multe dacă e absolvent de seminar teologic de tip liceal. La o biserică mai mică probabil că a condus ora de rugăciune şi eventual şcoala duminicală. Eventual a fost luat la amvon pentru a dicta cîntările şi a anunţa poezii într-o biserică mai mică. Nu într-una mare. În nici un caz. Poate provine dintr-o familie creştină şi atunci lucrurile descrise mai sus i-au venit ca o mănuşă. E ca levitul lui Israel. Pentru el totul e profi. În caz că nu provine dintr-o familie evanghelică, lucrurile sunt mai necunoscute, mai vagi. În cel mai bun caz vrea să facă şcoală şi aşteaptă ceva de la şcoala în care a intrat. Excelent!

Printre cele mai importante, dacă nu cea mai importantă dotare a unui nou creştin este mentalitatea de ucenic a lui Cristos. Aşa ceva însă este o rara avis în bisericile noastre. Pentru a face ucenici e nevoie de timp, dedicare, de schimbare de mentalitate. Într-un fel aş asemăna relaţia convertit-biserică cu căsătoria: înainte de a ajunge la ofiţerul stării civile îi acorzi celuilalt multă atenţie, îţi petreci tipul cu el sau ea, e nemaipomenit, după căsătorie însă, relaţia se reduce în multe cazuri la rutină şi după un timp nu mai şti ce să faci să o salvezi. Bisericile atrag oameni, îi dotează sumar, pînă la un punct, după care îi abandonează presupunînd că odată botezat creştinul este apt să se descurce în jungla de zi cu zi şi că de acum încolo este un creştin matur. Ce bine ar fi dacă ar fi doar aşa! Din păcate situaţia este mult mai complicată.

Prea puţine biserici mai menţionează azi că Isus nu stătea de vorbă cu creştini, ci cu ucenici şi cu cei din „lume”, care în mare parte nu erau altceva decît iudei (hai să zicem păcătoşii din lumea ortodocşilor, catolicilor, evanghelicilor, sau cea a ateilor, musulmanilor şi hinduşilor, de exemplu) şi sunt preocupate de a deschide grădiniţe, a-şi mări spaţiul, a oferi mîncare sau adăpost săracilor, etc. Din acest punct de vedere mi se pare validă acceptarea conştientă a statutului de ucenic după convertire, practicată în unele biserici (dar şi aici s-ar putea discuta) ca o fază superioară a maturizării în Cristos.

O biserică în care nu se face ucenicizare este ca o seră. Cu toţii ştim că fructele sau legumele pe care le produce sera au aspectul fructelor sau legumelor produse în cîmp sau grădină, dar gustul lor este diferit. Cu alte cuvinte este vorba despre o producţie forţată, artificială ce nu poate să dea un produs autentic, cu calităţi excepţionale în ciuda faptului că producţia de seră necesită o investiţie mai mare! Ce nu pot însă să înţeleg şi mi se pare ciudat, este diferenţa dintre ceea ce Isus Cristos a făcut şi ceea ce face azi biserica. Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, s-a ocupat de un grup de 12 ucenici timp de circa trei ani, a fost tot timpul cu ei, practic 24 din 24 de ore. Ei au fost martorii minunilor şi suferinţelor lui, a schimbării la faţă, a învierii şi ridicării sale la cer şi în cele din urmă a pogorîrii Duhului. După aceea ei au răspîndit Cuvîntul. Azi văd biserica evitînd acest model şi punînd în practică un model care o duce la închiderea de biserici, la reducerea numărului credincioşilor, la ocuparea timpului cu întruniri lipsite de duh şi evlavie, ce au doar o formă a produsului original. Eforturile pentru a crea „lucrători”, whatever this means, se reduce în cele mai bune cazuri la a produce clone care să nu dea bătăi de cap, la a replica peste săptămînă, la o scară mai mică sau mai mare, activităţi care au loc duminica. Indiferent cît de bine arată produsele de seră, ele nu bat produsele ce cresc natural, indiferent cum arată. După cum ştim, filmul nu bate viaţa, pentru că un film nu poate da viaţă, ci doar să povestească despre ea, nu este viaţă în sine. Tot aşa şi cu biserica.

Din cîte am putut observa în 18 ani de contact cu şcolile teologice, deobicei o şcoală teologică nu ridică prea mult calitatea spirituală a creştinului dacă acolo nu există activităţi, cursuri, un etos care să pună accentul pe ucenicizare şi mentorat. Cazurile fericite sunt excepţii care confirmă regula şi se datorează unor indivizi izolaţi, nu şcolii, care nu îşi propune în mod special acest lucru.

De unde provine problema?

De cele mai multe ori, dacă nu în totalitatea cazurilor, şcolile teologice presupun (pe nedrept) că bisericile şi-au făcut treaba şi că studenţii lor sunt creştini maturi. Cum poţi să fi creştin matur la un an, doi de la botez e o mare necunoscută pentru mine, dar se vede treaba că nu şi pentru şcolile în cauză. Aici rezidă de fapt neînţelegerea (ca să nu spun complicitatea) dintre cele două sisteme, biserica şi şcoala. Şcoala cere o recomandare din partea bisericii. Biserica furnizează această recomandare, unori chiar timp de patru ani, iar şcoala acceptă recomandarea ca fiind un certificat de calitate. Ori, recomandarea certifică ceva ce nu are prea multă legătură cu maturitatea studentului creştin, ci ţine mai degrabă de decedatele organizaţii comuniste PCR şi UTC: de cît timp este membru acolo şi că nu a avut abateri.  Astfel şcoala se face că crede sau chiar crede, în urma recomandării primite de la biserică, că studentul e apt de studii teologice. Şi astfel are loc una dintre cele mai periculoase neînţelegeri: 1. biserica furnizează un document aşteptînd ca după patru ani să primească înapoi un „lider” şi 2. şcoala presupunînd că primeşte un creştin matur, sau un ucenic matur, îl îndoapă cu teologie. După patru ani fiecare crede că şi-a făcut treaba, dar în final vedem că toată lumea s-a înşelat. Biserica nu beneficiază de lideri maturi, la şcoală nu mai vin studenţi pentru că biserica fiind saturată cu astfel de “lideri”, nu mai are ce face cu produsul finit pe care îl (re)primeşte şi acesta nu dă impresia că teologia ar fi bună la ceva. Ca urmare, cu toate că există ofertă, nu mai există cerere!

Astfel se închide un cerc vicios: pentru că nu se face ucenicizare în biserică creştinii maturi apar mai greu sau dispar. Sera bisericii produce un tip de creştin ce seamănă doar ca aspect cu ucenicul lui Cristos; sera şcolii injectează steroizi în acest tip de creştin care în final arată bine, dar nu are caracteristicile unui lider din Noul Testament, ci eventual a unuia din Vechiul Testament.

Ca urmare, o biserică în care nu se face ucenicizare va produce altceva decît creştini maturi. O şcoală care nu şcoleşte ucenici sau creştini maturi şi nici nu are o mentalitate de a crea şi maturiza ucenici va produce în loc de lideri autentici lideri instituţionali care îşi vor apăra scaunul, vor recurge la manipulare, vor lua în posesie biserica ca pe propria ogradă, uitînd că misiunea lor nu este de a face bani, de a avea un job sau un „ministry”, ci de a-şi da viaţa pentru turma aşa cum a făcut-o Isus.