Istoria pe baricade (11): Biserica Greco-Catolică din Transilvania – Importanţa politică, socială şi eclezială a Secundei Leopoldina


Cea mai importantă dintre toate măsurile imperiale este ceea ce istoriografia Bisericii Greco-Catolice transilvane numeşte Secunda Leopoldina (A Doua Diplomă Leopoldină).[1] Cele cinsprezece puncte ale sale au asigurat pentru Biserica Greco-Catolică română, atât pentru cler cât şi pentru credincioşi, aceleaşi drepturi ca ale romano-catolicilor în ceea ce priveşte impozitarea, protecţia împotriva persecuţiei, educaţia în şcoli româneşti, un episcop ales şi confirmat de către împărat şi dreptul de a fi consideraţi cetăţeni băştinaşi. În ciuda consensului actual cu privire la conţinutul şi beneficiile Secundei Leopoldina, Hitchins atrage atenţia la posibilitatea ca împăratul Leopold şi consilierii acestuia să nu-i fi atribuit acesteia o interpretare atât de generoasă. În plus el îi atribuie împăratului austriac paternitatea politică a mişcării greco-catolice în mod cu totul neintenţionat.[2] Aceast raţionament ar exonera încă de la început orice intenţie austriacă de a face din Biserica Greco-Catolică unealta Austriei împotriva Bisericii Protestante maghiare şi a Dietei maghiare din Transilvania şi ar lăsa impresia falsă cum că unirea a fost o acţiune fără nici o logică.

Opoziţia calvină maghiară bazată pe raţiuni economice

În Transilvania, Dieta s-a reunit la Sibiu şi a dat publicităţii un memorandum împotriva unirii la  7 mai 1701. Argumentul major destinat să-l impresioneze pe împărat a fost pierderea a 8000 de florini în fiecare an în impozite. După cum afirmă Albu, măsurile luate de către curtea imperială pentru emanciparea românilor au fost din nou dejucate. Sub presiunea stărilor privilegiate împăratul Leopold I a semnat un alt decret la 12 decembrie 1701.[3] Acesta permitea românilor să aleagă oricare dintre cele patru religii privilegiate din Transilvania. Se pare că acest decret a fost cel mai eficient decât toate celelalte reacţii împotriva noii Bisericii Greco-Catolice, datorită faptului că nobilii maghiari aveau acces liber la autorităţile austriece. De fapt, opoziţia calvină maghiară folosea un argument economic şi cerea în schimb o corecţie eclezială a voii imperiale. Astfel că ţelul politic al unirii a fost contracarat de o altă acţiune care nu părea să origineze direct din raţiunea religioasă mărturisită de a exista a protestanţilor: mântuirea sufletelor. Nu mai puţin important este şi faptul că protestele maghiare, ţinteau la prevenirea diminuării puterii acestora. Aceste proteste nu ar fi avut nici un sens dacă Biserica Ortodoxă Română era deja o Biserică Protestantă.

 Opoziţia ortodoxă la unire

Prima reacţie oficială a Bisericii Ortodoxe împotriva unirii a venit în 1701. Câlnic, patriarhul ecumenic al Bisericii bizantine l-a anatemizat pe episcopul Atanasie Anghel. În anul următor Dositei, patriarhul Ierusalimului şi românul Teodosie, mitropolitul Ungro-vlahiei au făcut acelaşi lucru.

Contrar pretenţiei lui Hitchins că cele patru puncte ale Conciliului de la Florenţa nu ar fi impus nici o schimbare semnificativă în practica vieţii religioase[4] au existat unele reacţii care au apărut foarte curând. Nu toţi românii din Transilvania erau de acord să devină greco-catolici peste noapte. Protejaţi de către principele protestant Francisc Rákoczy II, Ioan Ţirca, un preot din Batiz[5] a început o mişcare de protest împotriva unirii. Rămânând credincios ortodoxiei, el şi-a luat titlul de episcop (1707-1711).[6]

Aflat sub presiunea evenimentelor şi lipsit de sprijinul maselor, episcopul Atanasie Anghel a convocat un a sinod şi a renunţat la unire. Totuşi, în noiembrie 1711 (atunci când Ioan Ţirca nu mai constituia o ameninţare) el l-a caterisit pe protopopul Vasile Daia (fostul secretar al sinodului) şi pe fratele acestuia, Petru. Aparent, motivul îl constituia nesupunerea eclezială: ei au refuzat să îi predea episcopului Atanasie Anghel documentele ce stipulau desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice.[7]

Perioada relativ lungă ca anti-episcop Ţirca a fost o consecinţă a războiului anti-hapsburgic. Accesul său la cel mai înaltă şi de fapt unică funcţie românească a avut o însemnătate importantă pentru această perioadă. Fără să fie separată oficial într-o Biserică Ortodoxă Română şi una Greco-Catolică, Biserica Românească avea doi episcopi. În vreme ce Atanasie Anghel avea o orientare romano-catolică refugindu-se la Sibiu unde se găsea comandamentul trupelor austriece, oponentul său avea o clară orientare anti-austriacă, Transilvania fiind divizată între cei doi. Totuşi, această împărţire împreună cu clara orientare politică nu a fost cauzată de vreo diferenţă dintre dogmă şi practică ci de diferenţele în ceea ce privea loialitatea politică a celor doi. Împreună cu atitudinea ambiguă a lui Atanasie Anghel, asumarea funcţiei de către Ţirca a asigurat surpravieţuirea Bisericii Ortodoxe Române atunci când aceasta nu mai exista din punct de vedere oficial.

Concluzii: o privire critică la adresa unirii

Unirea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania cu Biserica Romano Catolică a fost un act ce a generat atât reacţii pozitive cât şi negative. În concordanţă cu diplomele leopoldine şi bazat pe evenimentele ce au precedat unirea Prunduş crede că ,,…unirea Bisericii Române din Transilvania cu Biserica Romei nu a fost rezultatul unei constrîngeri, cum o istoriografie interesată susţine, ci rezultatul negocierilor dintre reprezentanţii celor două Biserici, începute în 1693 sub episcopul Teofil şi terminate la 1700 sub Atanasie Anghel.”[8]

Totuşi, asemănător cu conciliul de la Florenţa din 1439, aceste negocieri au dovedit cât de fragilă era poziţia Bisericii Ortodoxe Române. Nu numai că nu au existat puncte oficiale care să confirme cererile sale, dar pe lângă cele patru puncte ale Conciliului de la Florenţa, i-au fost impuse unele condiţii noi. Dacă cineva pretinde că unirea a fost absolut liberă, este evident că unirea a avut şi altceva de oferit în afară de avantajele spirituale care nu reies clar din documentele păstrate.

Pe de o parte, Giurescu şi Giurescu pretind că din punct de vedere religios unitatea cu fraţii de peste munţi (i.e. din Transilvania) a fost ruptă.[9] Această pretenţie contrastează tradiţionala pretenţie greco-catolică cu privire la avantajul spiritual al unirii. Pe de altă parte, Nicula susţine că nu a fost deloc cazul unei ‘uniri’ tipice, ci mai degrabă ‘o reîntoarcere’ la Biserica Romano Catolică.[10] Totuşi, realitatea demonstrează că după unire şi în ciuda unirii, cărţi, preoţi, învăţători, scribi, pictori de biserici, donaţii făcute de diferite biserici pentru Transilvania au continuat să sosească din celelalte două principate române.[11] Ţelul acestora era să susţină acei fraţi care încă respectau aceiaşi dogmă şi practică (ortodoxă română). Aceste fapte contrazic sfârşitul brusc al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania şi infuzia de dogmă şi practică romano-catolică.

După cum susţine Nouzille, unirea i-a divizat pe românii din Transilvania în ortodocşi şi uniţi. Biserica Ortodoxă Română a fost slăbită dar beneficiile au apărut curând după aceea când românii au luptat pentru drepturi politice şi trecut la dezvoltarea culturii lor.[12] Acest caracter dualist al Bisericii Române pare să reflecte lipsa măsurilor pentru schimbarea dogmei şi practicii ortodoxe române. Aşa după cum un sinod şi solemna instalare a episcopului nu au putut pune capăt Bisericii Ortodoxe Române, tot aşa, prin aceste mijloace, nu s-a putut curma brusc existenţa unei Biserici protestante române în felul în care teza greco-catolică pretinde. Până în prezent, nici un autor nu s-a deranjat să explice subita evaporare a credincioşilor români protestanţi.

Efectele unirii asupra dogmei şi practicii greco-catolice

O analiză istorică cu privire la originea şi dezvoltarea timpurie a Bisericii Greco-Catolice din Transilvania (1698-1761) ar trebui să ia în considerare influenţa tensiunii dintre dogmă şi practică din comunităţile rurale transilvane. Acest lucru este necesar datorită schimbării survenite. Biserica Ortodoxă Română s-a transformat (chiar dacă numai în teorie şi nu în practică) în Biserica Greco-Catolică din Transilvania. Pe lângă problema determinată de caracteristicile Bisericii Ortodoxe Române din vremea unirii, cercetarea ar trebui să ia în considerare mentalitatea rurală existentă la vremea respectivă între credincioşii români ortodocşi din Transilvania.

Originea Bisericii Greco-Catolice din Transilvania

În ceea ce priveşte părţile implicate în realizarea unirii dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Romano Catolică şi dezvoltarea Bisericii Greco-Catolice din Transilvania există unele distincţii clare ce trebuie făcute pentru a observa dacă se repetă acelaşi tipar.

În primul rând, a existat activitatea politică austriacă datorită expansiunii militare a Imperiului habsburgic. În al doilea rând, ar trebui luate în considerare influenţa Bisericii Romano-Catolice datorită activităţii iezuiţilor ce era combinată cu activitatea religioasă şi politică a cardinalului Kollonich (primatul Bisericii Romano-Catolice din Ungaria). În al treilea rând, dorinţa episcopului român şi a protopopilor de a pune capăt amestecului ungar calvin, atât politic cât şi religios în Biserica Ortodoxă Română era combinat cu dorinţa românilor de a păstra identitatea lor eclezială şi să aibă acces la drepturi politice, sociale şi ecleziale. În al patrulea rând, activitatea maghiară calvină pentru împiedicarea recunoaşterii românilor ca şi popor cu o religie legală I-a făcut pe aceştia să accepte protecţia Romei şi Vienei.

Există câteva etape distincte în unirea Bisericii Ortodoxe Române cu Biserica Romano Catolică care trebuie plasate în ordine:

1. Activitatea iezuiţilor a precedat unirea;

2. Autorităţile hapsburge au acordat toată asistenţa lor politică şi eclezială prin faptul că au produs şi pus la dispoziţie cadrul eclezial şi legal pentru unire.

3. Episcopul ortodox român a fost sfătuit şi convins să ceară unirea;

4. S-a convocat un sinod care să trateze problemele ecleziale, sociale şi politice ale Bisericii Ortodoxe Române care ar fi putut fi soluţionate prin unire;

5. Înainte ca unirea să fie acceptată de către Biserica Ortodoxă Română ea a fost recunoscută şi legalizată de către împăratul austriac;

6. Au urmat reacţiile maghiare calvine şi ortodoxe române împotriva unirii.

7. Poporul român nu şi-a dat seama de realitatea teologică a unirii.

8. Papa nu a recunoscut imediat existenţa unei Bisericii Greco-Catolice române în Transilvania. 

Dogma şi practica greco-catolică

Convertirea de la o biserică la alta era o problemă ce trebuia să fie luată în considerare de către români în vremea stăpânirii maghiare a Transilvaniei; cel puţin teoretic, românii îşi putea găsi mântuirea în oricare dintre cele patru religii legale.

Încă din al treisprezecelea secol românii au aderat la Biserica Romano Catolică dacă erau forţaţi sau nu voiau să îşi piardă privilegiile nobiliare. Toată lumea academică este de acord că romano-catolicismul nu a fost deloc o opţiune interesantă pentru români. Acest lucru ar fi putut însemna că: a) nici dogma nici practica romano-catolică nu au fost interesante pentru clerul superior sau pentru credincioşii ortodocşi români şi că b) românii erau mulţumiţi de dogma şi practica Bisericii Ortodoxe Române în ciuda faptului că ei nu puteau înţelege liturghia, clerul slujea mizerabil, etc. În ciuda existenţei unei importante inechităţi din punct de vedere social şi politic, românii nu au cauzat mari mişcări sociale cu conotaţii religioase.

Totuşi, Reforma a schimbat acestă stare de lucruri.

Datorită legilor votate de Dieta transilvană (compusă din maghiari, saşi şi secui) condiţia socială, economică, politică şi eclezială a românilor s-a detreriorat. Mai mult, în concordanţă cu practica reformată clasa politică a acţionat pentru impunerea dogmei şi practicii protestante în Biserica Ortodoxă Română.

La finele secolului al XVII-lea, a intervenit o schimbare majoră. Motivaţi de avansul militar austriac în regiune şi dezamăgiţi de amestecul protestant în aspectele majore a dogmei şi practicii ortodoxe române din Transilvania, episcopul şi protopopii au decis că unirea cu Biserica Romano Catolică ar fi în interesul atât a Bisericii Ortodoxe cât şi a poporului român din Transilvania. Pentru a atinge acest ţel Biserica Ortodoxă Română a acceptat total compromisul semnat anterior la Conciliul de la Florenţa, dar avantajul consta în faptul că întregului popor român i s-a promis drepturi sociale, politice şi religioase. Pentru a preveni orice modificare a dogmei şi practicii ortodoxe, ultimul episcop ortodox din Transilvania şi în acelaţi timp şi primul episcop greco-catolic, Atanasie Anghel, împreună cu protopopii au stipulat propriile lor condiţii pentru unire.[13]

Cu toate acestea condiţiile româneşti nu au fost tranduse în limba latină şi nu au fost prezentate oficial ca condiţii sine qua non în documentele unirii. Nici o autoritate politică sau eclezială nu a fost vreodată angajată în comentarea, aprobarea sau respingerea condiţiilor române, individual sau ca instituţie la vremea unirii. Din această cauză, nici autorităţile austriece sau transilvane nu le-au acordat atenţie. Doar românii au semnat documentele unirii, lăsând impresia că era mai degrabă o predare decât un contract sau un tratat.

Este clar că ambele texte, cel latin şi cel românesc din documentele unirii stipulau condiţii dogmatice pentru Biserica Greco-Catolică. Textul latin impune două puncte majore. Prima, să primească, să mărturisească şi să creadă ceea ce Biserica Romano Catolică primea, mărturisea şi credea, şi a doua, să se conformeze celor patru puncte ale Conciliului de la Florenţa.

Textul român avea două părţi principale. Prima, Biserica Ortodoxă Română din Transilvania a cerut păstrarea ortodoxiei Bisericii Greco-Catolice incluzând obiceiurile, ceremoniile, inamovabilitatea episcopului greco-catolic, autoritatea sinodului asupra bisericii, jurisdicţia patriarhului, autoritatea eclezială a protopopilor, legea canonică a Bisericii Ortodoxe. În al doilea rând, în cazul în care aceste condiţii nu ar fi fost respectate, unirea ar fi fost nulă.

De asemenea, austriecii au impus supravegherea teologului iezuit, şi o mărturisire de credinţă tridentină făcută de primul episcop al Bisericii Greco-Catolice din Transilvania. Dacă punem împreună toate condiţiile dogmatice româneşti, romano-catolice şi austriece se poate spune că apare o nouă biserică.


[1] Păcăţianu, Cartea, I, 50-52.

[2] Hitchins, Conştiinţă (1700-1868), vezi 33-34.

[3] Veress, Bibliografia, I, vezi 147-149. Primul document în limba română tipărit cu caractere latine.

[4] Hitchins, Conştiinţă (1700-1868), vezi 34.

[5] Iorga, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria (Bucureşti: Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989), vezi 231.

[6] Ioan Ţirca a dispărut de pe scena ecclezială după terminarea răscoalei curutzilor.

[7] Damşa, Biserica, vezi 226.

[8] Prunduş, Catolicism, 64; italicile sale.

[9] Giurescu şi Giurescu, Istoria, vezi 534.

[10] Nicula et al, Cardinalul Iuliu Hossu (Cluj-Napoca: Unitas, 1995), vezi 28.

[11] Păcurariu, Legăturile Biserica Ortodoxe din Transilvania cu Ţara Românească şi Moldova în secolele XVI-XVIII (Sibiu: 1968).

[12] Nouzille, Transilvania, vezi 193.

[13] From now on these will be referred at as the “Român conditions”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s