Mită, peşcheşuri şi alte atenţii autohtone (2)


Foamea de valută a statului comunist a făcut să se deschidă în oraşele mai mari un magazin cu o denumire exotică pentriu anii 60: Shop. Şopul din Arad era situat vis-a-vis de primărie, exact în centrul municipiului. Era mic şi avea o vitrină plină de lucruri ce nu se puteau găsi în alte magazine. Să spun sincer nu prea îmi amintesc ce era expus, dar am constatat curînd că pe litoral erau mult mai multe şopuri. Dacă la început doar străinii cumpărau cîte ceva, după un timp puteai să ai o fişă cu valuta expediată de rudele din trăinătate şi puteai merge să îşi cumperi tu aşa ceva. Românii ce lucrau în străinătate (marinari, constructori) puteau să cumpere diferite mărfuri cu valuta pe care o primeau, ce reprezenta un anumit procent din salarul sau diurna primită de la stat. Dar ce se găsea în şopuri? La început parcă toată marfa era străină: ţigări, băuturi, radio-casetofoane, casete, ochelari de soare, radiouri, încălţăminte, toate ultramoderne. La mare preţ erau la un moment dat casetofoanele deck Sony cu cap de înregistrare cristal (ce se uzau foarte greu) care se re-vindeau pe multe mii de lei. Ţigările Kent, ce se găseau pe litoral la baruri sau în faţa Cazinoului din Constanţa unde le vindea un bătrînel angajat al Cazinoului, se cumpărau cu baxurile. Motivul? Mita. Un pachet sau două, după caz, un bax de 10 pachete de Kent superlong îţi rezolva cît ai clipi problema, cererea sau îţi făcea legătura cu cine trebuia. De exemplu, cu un pachet, hai două de Kent îţi luai trei-patru zile de concediu medical fără probleme. Cine nu era sensibil la valută forte? Pentru că deţinerea de valută se pedepsea cu confiscarea valutei şi închisoare, traficul de Kent părea ceva de-a dreptul incent. Se putea face şi troc dacă îl cunoşteai pe angajatul de şop şi acesta îşi lua partea: făceai rost de Kent şi îl schimbai cu ce doreai tu. Trebuia ca la inventar să iasă aceiaşi valoare în valută, oricum ţigările se vindeau. 

Apoi şopurile au devenit şi mai serioase pentru că îţi lua de la doi la trei ani şi uneori peste să ajungi la Dacia ce deja ai pătit-o. Drept urmare cu 3500 de dolari americani rudele tale din State sau organizaţia misionară, biserica sau pastorul ce te sprijinea financiar îţi putea cumpăra o Dacie de care te bucurai a doua zi. Tot aşa cu un Aro diesel, dar parcă costa vreo 5000. În cele din urmă au cam dispărut mărfurile străine din vest şi au rămas cele româneşti. În timpul crizei, românii îşi cumpărau conserve de carne de porc produse în România, carpete şi televizoare color autohtone (Telecolor). Ţin minte că cineva din Bucureşti, actualmente în Haifa mi-a spus că în loc să fi cumpărat o Dacie cu 3500 de dolari merita să cumperi ţigări de 3500 şi să le vinzi la negru. Cu banii ăia îţi puteai cumpăra 3 Dacii! Rămînea riscul de a fi arestat şi condamnat pentru speculă. Probabil că o rezolvai cu o mită! Acelaşi personaj ce a sugerat schimbarea dolarilor în ţigări, a făcut ca nişte prieteni de-ai mei să intre în posesia unei Dacii combi pentru că lucra la IDMS. Era simplu: erai programat să zicem pe 10 martie. Tu te duceai după 10 martie ca să fi sigur că ţi-a venit rîndul. Statul se bucura pentru că îţi folosea banii depuşi în contul IDMS pentru altceva. Ne-am dus şi noi după ce i-am făcut o vizită, apoi a doua zi ne-a spus că e cineva cu un număr de înregistrare mai mic, să venim a doua zi, că altfel ălalalt va lua maşina sau va face scandal. Ei am venit a doua zi. Ne-a spus că este o singură Dacia 1310 albă combi şi dacă ne-o trebuie. Pe neve. Dacă nu, nu o scotea că o lua altcineva şi se strica biznisul. La faţa locului eram mai multe persoane, dar numai prietenul meu avea numărul cel mai mic în ziua aceea. S.a hotărît să o ia. A scos omul maşina, cu 5 viteze, o noutate pe vremea aia şi au început …blestemele. Astea din partea unora care lucrau la UAP, adica la fabrica de maşini şi care şi-a pregătit maşina tocmai pentru că ştia că e a lui. În ciuda protestelor, hîrtiile fiind în avantajul prietenului meu, a luat maşina de care s-a folosit mult şi bine. I-am dus prietenului de la IDMS nişte ceva peşcheş tipic din zona Aradului (ceva de mîncat, dar să fiu sincer nu mai pot preciza exact, dar inexact), şi trebuie să spun că s-a ferit de el ca de votba aia, avertizîndu-mă ca nu cumva să îi dau bani. Nimeni cu a avut intenţia asta, dar prietenul la nevoie se cunoaşte… Etic? Hmmm…

Cea mai mare şi disperată mită despre care am auzit a fost cea a unei mame care i-a oferit doctorului ginecolog verigheta ca să îi facă fiicei sale de 17 ani un avort riscant. Riscau să intre toţi trei la zdup. Oare ce mită ar fi dat să scape? În cele din urmă nu i-a prins nimeni.

Prin anii 60 circula un zvon, ce se întemeia pe o doză de adevăr, cum că în China comnistă 1 milion de chinezi au fost executaţi pentru a stărpi bacşişul. Zvonul nu spunea dacă cei lichidaţi au fost cei ce au dat, cei ce au primit sau ambii. Cert este că la noi în anii 80 bacşişul nu mai stîrnea mari pasiuni ideologice. Asta pentru că toate planurile începuseră să se îndeplinească în proporţie de 110% şi în viziunea comunistă treaba mergea ca pe roate. De aia îşi cumpăra românul conserve de carne de la şop!

În acea perioadă am aflat că practica bacşişului era generalizată în Bucureşti şi că o sticlă de „ceva”, chiar de producţie autohtonă, ungea orice şi oriunde. Făcînd legătura cu caldaboşii domnului Remeş cred că obiceiul s-a conservat. Încă în acea vreme nu se strîngeau bani pentru vameşi, nici pentru grăniceri, dar va veni şi vremea lor curînd după 1989!

Cea mai puerilă, inutilă, jalnică şi cinică intenţie de a mitui s-a produs în decembrie 89 cînd Nicolae Ceauşescu a anunţat că alocaţia pentru copii se va dubla şi părinţii vor primi cîte o sută de lei în plus pentru fiecare copil. N-a mers. Cu suta aia de lei nu se puteau acoperi minciunile de zeci de ani, teroarea, foametea, abuzurile şi luxul nomenclaturii.  Mita a fost respinsă de popor, aşa că Nicolae şi consoarta au fugit cu elicopterul. Azi ne-am bucura dacă alocaţia ar ajunge doar la 100 de lei, ce să mai vorbim de dublarea ei! Dar azi nu ne mai mituieşte nimeni, din contră, tot noi trebuie să îi mituim pe ei!

Urmează mita după decembrie 89.

A bătut la uşa mea Isus? Cînd?


De cele mai multe ori, şi acest cîntec cît se poate de dramatic vine să sublinieze perfect aceasta, celor ce vin la evanghelizările ţinute în adunări li se spune sau li se cîntă pe un ton dramatic că Isus a bătut la uşa inimii lor. După cum spune textul cîntecului, bietul bătător la uşă este într-o stare vai de el şi îl imploră să îi deschidă. Nimic mai fals. Isus Cristos este Dumnezeu, este în ceruri şi nu bate aşa la uşa inimii cuiva. În Apocalipsă el stă şi bate la uşa unei singure Biserici, cea din Laodicea, nu la uşa unei inimi, nici măcar la uşa unei inimi păgîne. Dar se mai întîmplă să ne ia valul şi să-i facem pe cei ce nu sunt creştini să verse o lacrimă pentru bietul Isus, că doar-doar îşi vor deschide inima pentru el. La urma-urmei, Isus ne spune că va intra acolo unde cel ce îi aude glasul deschide de bunăvoie, nu de mila celui care arăta prea puţin fotogenic după răstignire.

Deci Isus nu stă şi bate acum la uşa inimii tale, iar tu fiindu-ţi milă poate te înduri de el să-l adăposteşti şi îl primeşti. Din contră, Isus stă la dreapta Tatălui, împărăţind sau cîrmuind universul şi vine în curînd să judece morţii şi vii. Ai idee de ce? Sau ai idee ce putere are dacă va face asta?

Mită, peşcheşuri şi alte atenţii autohtone (1)


În regimul de tristă amintire, spre deosebire de regimul burghezo-moşieresc, bacşişul nu reprezenta decît o reminescenţă a vechiului regim. Bacşişul era înfierat, criticat, ridiculizat, banalizat şi condamnat, dar în cele din urmă, apreciat. Povestea tata despre baronul Neuman (o poveste ce am auzit-o din ulterior din gura altora ceva mai tineri ca el) care cerea să i se facă legătura telefonică (de parcă nu ar fi avut telefon acasă şi trebuia să meargă la poştă pentru un interurban, ca noi în acea vreme) cu Bucureştiul (aş paria că nu acolo, dar în epoca comunistă Bucureştiu era centru, că doar n-o fi dat baronul telefon la …Moscova!) şi centralista îi făcea legătura foarte repede, se pomenea cu un porc gras acasă. Ăsta bacşiş! Nici măcar nu putea fi impozitat. Nici atunci, nici acum!

Primul şi cel mai sigur bacşiş, un fel de stimulent al memoriei celui care îl primea, l-am dat la insistenţele părinţilor. Numai tata era membru de partid, mai întîi al PMR şi apoi al PCR. Cine risca să se tundă dacă nu dădea bacşiş? Te tundea, dar te ţinea minte că nu ai dat. Data viitoare vedeai tu tras de păr! Ce să zic dacă cumva te şi barberea… Bănuiesc că frizerul te ţinea mai bine minte dacă dadeai un bacşiş ce ieşea în evidenţă. Cum să te distingă bietul frizer dintre sute de clienţi ce dădeau tot un leu? Bacşişul fiind o jignire a eticii socialiste miliţia a intrat în pe fir şi la un moment dat cei care aveau şi alte calificări au fost trimişi la un alt loc de muncă adevărat, adică în producţie. Unul dintre frizerii trimişi în cîmpul muncii era frezor, adică muncitor pe o freză, ceea ce nu avea tangenţă cu freza mea.  În lupta împotriva bacşişului statul comunist a inventat caseria frizeriilor, aşa că acum plăteau o angajată pentru a lua banii şi a da bon. Ca urmare dădeai frizerului bonul plus bacşişul. Statul 0 – Frizerul 1.

Cum în anii 60 erau puţine blocuri, dacă voiai o baie totală te duceai la baia comunală. Aici tanti cu şperaclu ce îţi deschidea şi închidea uşa primea şi ea un leu din oficiu pe lingă bilet. Dacă nu făceai asta riscai să fi apostrofat la ieşire că ai stat prea mult sau să faci un mic atac de cord atunci cînd îţi bătea în uşă să te anunţe că timpul s-a scurs şi îşi deschide uşa de metal expunîndu-te privirii celor care voiau să intre. Apoi dacă voiai un cerceaf în plus, merita să mai dai doi lei în plus. La baia în comun era cam tot aşa pentru că nu merita să te fîţîi pe acolo după ce te spălai într-un cearceaf ud. Aşa că la intrare dădeai bacşişul şi luai încă un cearceaf de rezervă. Serviciul se plătea, statul nu lua nimic sau pierdea. Deci, Statul 0 – Băieşul 1.

Tot prin anii 60 la cofetărie nimeni nu dădea bacşiş, doar la restaurant. Situaţia s-a schimbat în anii 70 cînd oamenii începuseră să o ducă mai bine şi la cafea mai lăsau 50 de bani. Se deschiseseră barurile şi ele încasau de zor, mai ales că rar găseai altceva decît băuturi.

În 1965, tot părinţii mei au dat cel mai mare bacşiş în ceea ce mă privea pe mine. A coincis cu anul apariţiei pe scena politică a tov. Nicolae Ceauşescu. La sfîrşitul clasei a patra toţi părinţii colegilor, inclusiv ai mei, au strîns bani şi i-au făcut cadou învăţătorului o geantă (cea mai mare existentă în comerţul socialist) cu de toate, plus o mică carpetă persiană cu 1100 de lei. La început s-a făcut că n-o vede, apoi s-a mirat, apoi a acceptat-o. Nu era băiat rău, dimpotrivă, cu toate că era din popor şi comunist convins. N-a murit nimeni, n-a reclamat nimeni, toţi părinţii au dat parcă 50 de lei sau de două ori cîte 50 de lei. Mult pentru vremea aia!  În afară de ghiveciul cu flori de 8 martie, pentru cele două directoare nu mai pica nici o atenţie, nici măcar la bac. Totuşi unii care erau prin comitetele de părinţi spuneau că aproape anual se achiziţiona cîte un covor persan pentru direcţiune că cel vechi era uzat. Săracu!

Apoi a venit moda cu meditaţiile. Erau anunţuri în ziare ale unor profesori care garantau reuşita la facultate. Prost să fi, noroc că eşti! Şi pe atunci încă se mai învăţa ceva. Ţin minte că în 1973 l-am văzut pe unul dintre colegii mei de liceu cărînd împreună cu mama sa o geantă doldora de ceva pe scara casei unde locuia proful nostru de TCM. Din săptămîna aceea notele i s-au îmbunătăţit simţitor. Şi eu m-am relaxat: n-aveam cum să iau notă mai mică ca el. E adevărat că la bac fiind amîndoi împreună în sală şi auzind ce bazaconii spune individul am izbucnit în rîs, ceea ce l-a făcut pe prof să reacţioneze şi să vrea cu tot dinadinsul să mă încurce. În final tot am trecut!  Deci, Statul 0 – Profu 1.

Un alt loc de muncă apreciat şi practic accesibil oricui, nefiind nevoie de o calificare era în distribuţia de butelii. În afara centrului ţării care avea gaz la gura sobei, noi ceilalţi foloseam pentru gătit aragajul cu butelie. Făceai comandă telefonic şi aşteptai să apară la uşa apartamentului omul transpirat de urcatul a celor două sau patru etaje cu butelia pe umeri. Făcea cîndva vreo nouă lei, apoi doişpe, paişpe etc. Decît să aştepţi rest şi să rişti ca data viitoare să nu te găsească acasă îi lăsai omului în funcţie de cît de disperat erai chiar şi 25 de lei. Nu era treaba lor să o lege la aragaz. La asta te descurcai singur. Deci, Statul 0 – Aragazistul 1. 

Tot de la tatăl meu ce avea crize de rinichi am aflat cum se dădeau bani doctorului care te consulta. Îi puneai într-un plic, prindeai medicul ce te consulta într-un moment de „neatenţie” şi îi strecurai plicul în buzunarul halatului alb. Nu trebuia să fi prea versat şi discret, în niciun caz nu ca un hoţ de buzunare care putea şi lua, pentru ca nu cumva medicul să nu se prindă că TU i-ai pus plicul! Deci, Statul 0 – Medicul 1.

Un alt loc unde mai lăsai ceva era la …Măcelărie. Aţi spune „Imposibil!” Dar nu, era adevărat. Măcelarul era un fel de horoscop pe două picioare: de el depindea dacă îţi mergea bine în ziua respectivă, dacă te certai cu nevasta visurilor tale sau dacă mîncarea ta avea un gust bun. El decidea de unde tăia, el decidea ce os îţi punea, pentru că trebuie să ştiţi că la un kilogram de carne îţi reveneau cam 200 de grame de os. Vorba aia: dacă toată lumea mînca numai carne, ce să facă statul socialist cu oasele? Doar nu avea să le exporte! În consecinţă directă şi nemijlocită deci, Statul 0 – Nea Mitică măcelaru 1.

Se dădeau atenţii la cazare ca să găseşti loc la hotel, se putea aranja să mănînci la cantina ONT la Mamaia plătind direct la chelner, dar nimeni nu mergea cu „naşul”, cinstea fiind o calitate, nu o tară a caracterului. Nimeni nu vorbea de mită. Cel mai bine însă dădeai o masă unui prieten care te ajuta cu ceva, punea o pilă mai ales pentru un loc de muncă mai bun.  Cel mai bine era dacă prietenul tău avea o foncţie în partid, sindicat sau era în miliţie, să nu mai vorbesc de securitate.

Scor total pînă acum, Statul 0 – Măcelarul, Frizerul, Omul cu butelia, Băieşu, Profu, Medicul 1, noi restul fiind la minus la clasamentul adevărului, cel al eticii socialiste. De, ce să faci, o lipsă a învăţămîntului marxist în contextul lipsei de vigilienţă a clasei muncitoare. Ce ţi-e şi cu dialectica asta!

Apoi au apărut şopurile…

„De-acum vremea s-a scurtat…”: o schimbare personală de optică


Parafrazîndu-l pe Iulius Cezar ce a rostit celebrele cuvinte „Veni, vidi, vici” spun şi eu „M-am oprit, am văzut, m-am convins”. E vorba de ceva ce m-a făcut să schimb cîte ceva în viaţa mea. În primul rînd e vorba de blog şi de internet în general. În al doilea rînd este vorba despre ceea ce aş vrea să fac în viitor. Dar de fapt totul ţine de timp şi priorităţi.

Blogul şi internetul: blogul e un lucru fain care poate să îţi aducă satisfacţii sau dimpotrivă. E locul spre care poţi să-ţi canalizezi energia şi creativitatea, poţi să te faci cunoscut, acceptat, preţuit sau dimpotrivă respins, urît şi înjurat. Am luat-o în sus sau în jos la accesări în funcţie de cîţiva factori din care am să amintesc doar unul.

Dacă nu scriam în legătură cu ceva ce se nimerea să fie la ordinea zilei şi să captiveze atenţia unora dornici să vadă „ce se întîmplă” sau „cine mai pune paie pe foc şi de ce?”, circa 50% din totalul accesărilor nu aveau nici o legătură cu ceea ce scriam. Un singur exemplu: am scris despre maşinile pe care le-am condus, printre acestea aflîndu-se două Dacia. În acest context am menţionat că am avut probleme cu capacul de la pompa de apă şi că l-am schimbat. Ca urmare cînd cineva căuta pe Google „cum se schimbă capacul pompa apa dacia” îi apărea pasareaphoenixremixed & co de parcă eu eram specialistul ţării la schimbatul capacelor la pompa de apă.

După cum pe Google concurenţa dă clic toată ziua pe situl pe care e plasată reclama ta ca să te facă să plăteşti reclama accesată în contul Google în beneficiul tău pretinzînd că e un potenţial client, tot aşa şi accesările la blog au crescut fără să aibă prea mare legătură cu ceea ce am scris eu. Ca urmare am dedus că blogul ca un mare consumator de timp.

Chestiunea a doua. Sunt în curs de demarare a două „proiecte” mari spre care să mă canalizez în următorii ani, sau mai bine spus în anii ce mi-au mai rămas de trăit pe pămînt. Unul se referă la un program de training pentru familii în vederea prevenirii divorţului şi creşterea calităţii căsniciilor şi al doilea este ceva care mă va ajuta să îmi întreţin familia.

Şi pentru că, în fine, direcţia în care m-am dezvoltat spiritual, adică facerea de ucenici şi creşterea supravegheată, coincide cu direcţia pe care vrea să o ia biserica în care activez de ceva vreme şi a cărui membru voi deveni probabil în scurt timp, aceasta va avea nevoie de destul de mult timp, mai ales că e vorba de un domeniu plin de neprevăzut.

La toate acestea se adaugă vechea mea dorinţă de a scrie cîteva cărţi care s-au conturat deja de ceva timp, pentru început una despre călăuzire şi una despre viaţa sub regimul comunist.

Deci, ca urmare a revizuirii programului zilei care are tot 24 de ore, am ajuns la concluzia că blogul cade pe ultimul loc, el devenind dependent de ceea ce se întîmplă în celelalte domenii. Cam acolo cade şi Facebookul, mai ales că printre activităţile consumatoare de timp nu am inclus şi familia, care dacă este neglijată sabotează celorlalte obiective.