Mită, peşcheşuri şi alte atenţii autohtone (1)


În regimul de tristă amintire, spre deosebire de regimul burghezo-moşieresc, bacşişul nu reprezenta decît o reminescenţă a vechiului regim. Bacşişul era înfierat, criticat, ridiculizat, banalizat şi condamnat, dar în cele din urmă, apreciat. Povestea tata despre baronul Neuman (o poveste ce am auzit-o din ulterior din gura altora ceva mai tineri ca el) care cerea să i se facă legătura telefonică (de parcă nu ar fi avut telefon acasă şi trebuia să meargă la poştă pentru un interurban, ca noi în acea vreme) cu Bucureştiul (aş paria că nu acolo, dar în epoca comunistă Bucureştiu era centru, că doar n-o fi dat baronul telefon la …Moscova!) şi centralista îi făcea legătura foarte repede, se pomenea cu un porc gras acasă. Ăsta bacşiş! Nici măcar nu putea fi impozitat. Nici atunci, nici acum!

Primul şi cel mai sigur bacşiş, un fel de stimulent al memoriei celui care îl primea, l-am dat la insistenţele părinţilor. Numai tata era membru de partid, mai întîi al PMR şi apoi al PCR. Cine risca să se tundă dacă nu dădea bacşiş? Te tundea, dar te ţinea minte că nu ai dat. Data viitoare vedeai tu tras de păr! Ce să zic dacă cumva te şi barberea… Bănuiesc că frizerul te ţinea mai bine minte dacă dadeai un bacşiş ce ieşea în evidenţă. Cum să te distingă bietul frizer dintre sute de clienţi ce dădeau tot un leu? Bacşişul fiind o jignire a eticii socialiste miliţia a intrat în pe fir şi la un moment dat cei care aveau şi alte calificări au fost trimişi la un alt loc de muncă adevărat, adică în producţie. Unul dintre frizerii trimişi în cîmpul muncii era frezor, adică muncitor pe o freză, ceea ce nu avea tangenţă cu freza mea.  În lupta împotriva bacşişului statul comunist a inventat caseria frizeriilor, aşa că acum plăteau o angajată pentru a lua banii şi a da bon. Ca urmare dădeai frizerului bonul plus bacşişul. Statul 0 – Frizerul 1.

Cum în anii 60 erau puţine blocuri, dacă voiai o baie totală te duceai la baia comunală. Aici tanti cu şperaclu ce îţi deschidea şi închidea uşa primea şi ea un leu din oficiu pe lingă bilet. Dacă nu făceai asta riscai să fi apostrofat la ieşire că ai stat prea mult sau să faci un mic atac de cord atunci cînd îţi bătea în uşă să te anunţe că timpul s-a scurs şi îşi deschide uşa de metal expunîndu-te privirii celor care voiau să intre. Apoi dacă voiai un cerceaf în plus, merita să mai dai doi lei în plus. La baia în comun era cam tot aşa pentru că nu merita să te fîţîi pe acolo după ce te spălai într-un cearceaf ud. Aşa că la intrare dădeai bacşişul şi luai încă un cearceaf de rezervă. Serviciul se plătea, statul nu lua nimic sau pierdea. Deci, Statul 0 – Băieşul 1.

Tot prin anii 60 la cofetărie nimeni nu dădea bacşiş, doar la restaurant. Situaţia s-a schimbat în anii 70 cînd oamenii începuseră să o ducă mai bine şi la cafea mai lăsau 50 de bani. Se deschiseseră barurile şi ele încasau de zor, mai ales că rar găseai altceva decît băuturi.

În 1965, tot părinţii mei au dat cel mai mare bacşiş în ceea ce mă privea pe mine. A coincis cu anul apariţiei pe scena politică a tov. Nicolae Ceauşescu. La sfîrşitul clasei a patra toţi părinţii colegilor, inclusiv ai mei, au strîns bani şi i-au făcut cadou învăţătorului o geantă (cea mai mare existentă în comerţul socialist) cu de toate, plus o mică carpetă persiană cu 1100 de lei. La început s-a făcut că n-o vede, apoi s-a mirat, apoi a acceptat-o. Nu era băiat rău, dimpotrivă, cu toate că era din popor şi comunist convins. N-a murit nimeni, n-a reclamat nimeni, toţi părinţii au dat parcă 50 de lei sau de două ori cîte 50 de lei. Mult pentru vremea aia!  În afară de ghiveciul cu flori de 8 martie, pentru cele două directoare nu mai pica nici o atenţie, nici măcar la bac. Totuşi unii care erau prin comitetele de părinţi spuneau că aproape anual se achiziţiona cîte un covor persan pentru direcţiune că cel vechi era uzat. Săracu!

Apoi a venit moda cu meditaţiile. Erau anunţuri în ziare ale unor profesori care garantau reuşita la facultate. Prost să fi, noroc că eşti! Şi pe atunci încă se mai învăţa ceva. Ţin minte că în 1973 l-am văzut pe unul dintre colegii mei de liceu cărînd împreună cu mama sa o geantă doldora de ceva pe scara casei unde locuia proful nostru de TCM. Din săptămîna aceea notele i s-au îmbunătăţit simţitor. Şi eu m-am relaxat: n-aveam cum să iau notă mai mică ca el. E adevărat că la bac fiind amîndoi împreună în sală şi auzind ce bazaconii spune individul am izbucnit în rîs, ceea ce l-a făcut pe prof să reacţioneze şi să vrea cu tot dinadinsul să mă încurce. În final tot am trecut!  Deci, Statul 0 – Profu 1.

Un alt loc de muncă apreciat şi practic accesibil oricui, nefiind nevoie de o calificare era în distribuţia de butelii. În afara centrului ţării care avea gaz la gura sobei, noi ceilalţi foloseam pentru gătit aragajul cu butelie. Făceai comandă telefonic şi aşteptai să apară la uşa apartamentului omul transpirat de urcatul a celor două sau patru etaje cu butelia pe umeri. Făcea cîndva vreo nouă lei, apoi doişpe, paişpe etc. Decît să aştepţi rest şi să rişti ca data viitoare să nu te găsească acasă îi lăsai omului în funcţie de cît de disperat erai chiar şi 25 de lei. Nu era treaba lor să o lege la aragaz. La asta te descurcai singur. Deci, Statul 0 – Aragazistul 1. 

Tot de la tatăl meu ce avea crize de rinichi am aflat cum se dădeau bani doctorului care te consulta. Îi puneai într-un plic, prindeai medicul ce te consulta într-un moment de „neatenţie” şi îi strecurai plicul în buzunarul halatului alb. Nu trebuia să fi prea versat şi discret, în niciun caz nu ca un hoţ de buzunare care putea şi lua, pentru ca nu cumva medicul să nu se prindă că TU i-ai pus plicul! Deci, Statul 0 – Medicul 1.

Un alt loc unde mai lăsai ceva era la …Măcelărie. Aţi spune „Imposibil!” Dar nu, era adevărat. Măcelarul era un fel de horoscop pe două picioare: de el depindea dacă îţi mergea bine în ziua respectivă, dacă te certai cu nevasta visurilor tale sau dacă mîncarea ta avea un gust bun. El decidea de unde tăia, el decidea ce os îţi punea, pentru că trebuie să ştiţi că la un kilogram de carne îţi reveneau cam 200 de grame de os. Vorba aia: dacă toată lumea mînca numai carne, ce să facă statul socialist cu oasele? Doar nu avea să le exporte! În consecinţă directă şi nemijlocită deci, Statul 0 – Nea Mitică măcelaru 1.

Se dădeau atenţii la cazare ca să găseşti loc la hotel, se putea aranja să mănînci la cantina ONT la Mamaia plătind direct la chelner, dar nimeni nu mergea cu „naşul”, cinstea fiind o calitate, nu o tară a caracterului. Nimeni nu vorbea de mită. Cel mai bine însă dădeai o masă unui prieten care te ajuta cu ceva, punea o pilă mai ales pentru un loc de muncă mai bun.  Cel mai bine era dacă prietenul tău avea o foncţie în partid, sindicat sau era în miliţie, să nu mai vorbesc de securitate.

Scor total pînă acum, Statul 0 – Măcelarul, Frizerul, Omul cu butelia, Băieşu, Profu, Medicul 1, noi restul fiind la minus la clasamentul adevărului, cel al eticii socialiste. De, ce să faci, o lipsă a învăţămîntului marxist în contextul lipsei de vigilienţă a clasei muncitoare. Ce ţi-e şi cu dialectica asta!

Apoi au apărut şopurile…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s