Lăsaţi copiii să vină la mine…


Avem o mare problemă: trebuie să ne aducem copii la Cristos. Sau cel puţin să îi lăsăm să ajungă la el. Mare sau mică, problema este de-a dreptul spinoasă pentru că în bisericile noastre nu prea îl mai întîlneşti pe Cristos. Dacă nu e Cristos, cine e? Păi, cineva care vrea să facă cu copiii fel de fel de programe, să îi ţină ocupaţi pentru ca părinţii lor să nu fie deranjaţi în timpul „serviciului divin” – uătevăr zis minţ – sau să îi ţină pe părinţi „legaţi de glie”, am vrut să spun biserică, ca să nu plece altundeva unde copiii s-ar putea simţi mai bine. Vă întrebaţi poate, ce m-a apucat. M-au apucat şi pe mine copiii, pentru că de ceva timp, mi-am dat seama că pruncii noştri se plictiseau la biserică. De fapt, nu este vorba doar despre ai noştri, ci şi despre alţii. Şi atunci se pune întrebarea: de ce nu le place copiilor la biserică?

Totul pleacă de la cîteva versete din VT care spun să îl învăţăm pe copil de mic unele lucruri elementare despre Dumnezeu şi unul din NT în care este menţionat exemplul educaţiei lui Timotei care din pruncie cunoştea Scripturile. Să nu uităm că era evreu însă. Aici luăm contact cu învăţătura despre copii şi biserică: sunt copiii parte a poporului lui Dumnezzeu sau nu? Reformatorii magisteriali (Luther, Calvin, etc) susţin botezul copiilor abia născuţi, împreună cu acei părinţi ce nu îşi pot închipui cum copiii lor vor lua o decizie conştientă, liber consimţită să devină ucenicii lui Cristos. Ei preferă să îi dădăcească sau să încredinţeze bisericii acestă muncă pînă vor ajunge creştini ca ei. Dacă cumva aceasta ar fi o practică sigură pentru mîntuirea copiilor lor. Chiar mă întreb…

Cealaltă optică este una a unei neutralităţi moderate ce îţi dă bătăi de cap reale pentru că trebuie să răspunzi la întrebări foarte incomode, mai ales pentru un părinte creştin (ce te pretinzi). De exemplu: „De ce mai trebuie să mergem la biserică a doua oară duminica?” sau „Mă plictisesc (ne plictisim) şi n-am chef să merg. De ce trebuie?” Şi aici te impui cu „eu sunt tatăl-mama ta şi locuieşti cu noi, aşa că… trebuie” sau „ştiu eu ce-i bine şi pentru tine, aşa că lasă vorba şi treci în maşină!” Dar în acelaşi timp şti – şi ştiu şi ei – că acolo sunt nişte farisei în exerciţiu. Dacă continui în felul acesta îţi vei transforma proprii copii în ceea ce critici şi urăşti cel mai mult: în FARISEI. Dacă îi laşi „de capul lor” te confrunţi cu acuzaţia altora că „eşti responsabil de sîngele lor” şi că îţi asumi responsabilitatea ca ei să ajungă în iad. Ciudat, dar parcă Scriptura nu zice aşa ceva. Chiar şi doctrina noastră spune că mîntuirea este personală, după o decizie personală şi o naştere dion nou individuală. Ca părinte nu poţi face mai mult decît îţi dă voia copilul. Sau aşa pare.

Dar tot în direcţia asta, cine sau ce face concurenţă bisericii astfel că micuţii nu sunt atraşi de ce se întîmplă în biserică? Ar fi mai mulţi „concurenţi”, din care listez cei mai evidenţi şi cei mai accesibili: 1. desenele animate, 2. televiziuneau în general, 3. computerul şi internetul. Cu alte cuvinte, biserica care preferă o comunicare textuală şi verbală pierde în faţa comunicării vizuale şi a posibilităţii de a schimba canalele înainte de terminarea programului ce nu mai prezintă interes. Asta ar trebui să ne forţeze să luăm în considerare durata de timp foarte redus (circa 10-20 de secunde) în care copiii pot să se concentreze la un subiect ce pare relativ atractiv. Slaba dinamică a bisericilor noastre, slaba tematică şi precarele mijloace de comunicare au făcut ca audiovizualul să fie mai atractiv, mai ales cînd deţii puterea – adică eşti în mînă cu telecomanda care poate să schimbe canalul ce nu mai prezintă interes. În plus, pauzele publicitare îţi dau posibiltatea să scanezi alte canale, nemaivorbind de faptul că fiind acasă poţi să deschizi uşa frigiderului să scanezi conţinutul acestuia şi să îţi răsplăteşti papilele gustative cu ceva spicy sau suculent. La astea mai adăugăm şi faptul că acasă poţi răspunde la telefon, poţi face cu mîna unui prieten care tocmai trece prin faţa casei sau dacă faci un stop imaginii poţi chiar să schimbi uleiul la maşină. Toate astea nu se pot face în haine de „duminică”, în clădirea pe care mulţi dintre noi o numesc biserică şi unde mergem pentru că „trebuie”. Să îi condamni pe cei mici şi inocenţi?

Revenind la oile noastre – copiii – aceştia nu vor fi mai interesaţi de formă dacă ea nu este atractivă pentru vîrsta lor. Dacă forma programului din biserică nu depăşeşte sau nu egalează cel puţin cîteva dintre programele de desene animate sau cele tip Hana Montana părinţii şi „liderii” bisericii intră în panică că i-au pierdut. Cam acelaşi lucru începe să fie valabil şi pentru noi, copiii cu mai mulţi ani. De ce spun asta? Pentru că dacă ne adunăm la cineva acasă, unde există şi beneficiăm de avantajele unei bune dinamici, putem răspunde la telefon fără ca cineva să fie ofensat, putem pleca „după cum au unii obiceiul” fără să fim catalogaţi că suntem cei care părăsesc biserica şi putem chiar să absentăm pentru că nimeni nu ne va tăia capul, putem mînca, goli o sticlă de pepsi sau o cană de ceai, nu văd de ce ne mai cramponăm să investim bani în zidurile ce stau goale zeci de ore pe săptămînă, sute pe lună şi mii pe an. Cu alte cuvinte de ce mai investim în ceva ce nu ne ajută prea mult? Cel puţin în ceea ce priveşte viitorul creştin al copiilor noştri.

Şi către final vreau să lansez şi eu o întrebare, ca unul care nu le ştie pe toate, care nu a trăit peste 100 de ani, dar care e şi curios. Dacă trebuie să facem ceva cu copiii noştri, cam cum s-ar numi: pre-ucenicizare, pre-convertire, pre-creştinare sau mai bine îi botezăm că are cam acelaşi efect? Hei America! La voi ce se aude? Poate vreo biserică mai mare are răspunsurile… Cea din imagine?

7 comentarii la “Lăsaţi copiii să vină la mine…

  1. Şi eu m-am întrebat foarte des ce fel de copii erau cei care veneau la Isus şi erau până la urmă daţi de exemplu pentru noi. Astfel văzută problema asta, devine simplu: trebuie ca undeva, în Biserică sau acasă, să existe cineva care să-i ducă la Isus. Că asta înseamnă sau nu că ne devin colegi de biserică, asta mi se pare secundar. Dacă plecăm de la ideea că ţelul e să ajungă la Isus printr-o anume biserică, pe un traseu pe care îl controlează părinţii sau cadrele religioase împuternicite, ordinate şi încolonate, apar oarece probleme. Au şi copiii personalitatea lor, ce să-i faci… Oricum părinţii sunt de vină, de asta nu scăpăm.

  2. Pingback: Lăsaţi copiii să vină la mine… « Pasarea Phoenix Remixed & co « Persona

  3. Incerc un raspuns dupa ureche (de inginer protestant).

    Daca (1) ceea ce facem noi acolo este apropiere reala de Dumnezeu (dincolo de forma pe care o imbraca, tobe, dansuri zulu, etc) si (2) intelegem rostul inchinarii impreuna fata de cea individuala si (3) incercam sa-i facem constienti pe pruncii nostri de 1 si 2, atunci(4) nu suntem niste fatarnici si nici nu-i transformam pe ei in asa ceva. Mi-ar place sa adaug si (5), dar ma tem ca nu rezulta neaparat: copii nostri au sanse mai mari sa ramana in biserica.

    Cred ca (3) este pasul cel mai greu si tine de cat de talentati suntem la comunicare. Cu observatia ca daca punem problema in termeni de contra-oferta la atractiile din jur am pierdut din start meciul.

    Alta cale, la moda prin vest, ar fi poate sa schimbam paradigma de la modelul atractional de biserica spre cel misional (engl. missional).

    • probabil ca ultima oferta ar fi cea mai reala pt ca acasa mai dam si noi rateuri si ei stiu cine suntem. (dar si rateurile pot fi acceptate, nu?) in acelasi timp biserica ar trebui poate sa fie mai dinamica fara sa se cramponeze atita de tipare. in fond ce era biserica in primul secol, o treaba de oameni maturi, nu? cu exceptia textului referitor la timotei si la convertirea temnicierului si a casei lui (expresia facindu-i pe unii sa sustina ca era in mod clar vorba de copii), nu prea exista indicatii pretioase in nt. si atunci revenim la etosul vt care zice ca poporul lui dumnezeu face si drege…

  4. Numai ce am pus două postări pe blogul personal despre Divided, un documentar care tocmai de problema asta se ocupă. Din păcate, părerea mea e că se trage o concluzie superficială.

    Nu știu (chiar dacă aș ști, n-aș avea curajul să-mi brevetez soluția) ce anume se poate face.
    Dar mi se pare ca într-o anumită perioadă biserica așa e – plictisitoare. Există însă un moment când copiii ajunși adolescenți încep să caute altceva decât jocurile, desenele animate, filmele. Zic asta nu ca părinte (ar fi ridicol), ci ca unul care îmi amintesc destul de limpede aceste etape. Sper că n-am fost chiar atât de excepție încât să fi trăit experiențe fără egal. Dacă am dreptate, atunci cred că problema ar fi dacă biserica e în stare să răspundă adolescentului pe măsura apetitului lui.
    Atunci e momentul modelelor (nu știu câți sunt cei care își fac din părinți un model, având în vedere că le cunosc prea bine toate defectele…), al confruntărilor cu contestațiile aduse religiei părintești. Există oare modelele necesare în bisericile noastre? Care sunt trăsăturile lor christice, ca să zic așa?

    La problema ridicată de dvs, mi-am răspuns (ca un copil mai mare, destul de marcat de ipocrizia bisericească și de activismul înverșunat – de la 9 ani cântam deja în fanfară!) că nu e necesar să merg de 2 ori pe duminică la biserică. Am și niște argumente. Ar fi fain ca mersul la biserică să nu devină o corvoadă. Am adunat destule mărturii de oameni care, din cauză că trebuiau să ajungă la timp la biserică, erau toți furioși (mai ales părinții), iar când soseau la destinație, numai bine începea ora de rugăciune. What’s the point să faci aşa ceva?
    Aici cred că bisericile tradiţionale pot oferi un răspuns mai consistent, pentru că acolo mersul la biserică sfinţeşte. În biserică e prezent Dumnezeu într-un mod mai aparte decât altundeva. Există un spaţiu al sacrului în care te cufunzi o dată pe săptămână (ei nu prea merg de 2 ori) şi vii de acolo întărit prin acţiunea tainică a euharistiei.

    Din ceea ce spuneţi dvs, se mai deschide o posibilă discuţie. Biserica trebuie să facă faţă şi/sau să concureze spectacolul media? Mai departe, de ce ar trebui să ne punem problema de a „ține” oamenii în biserică (nu vizez un anumit public, ci mă refer în general la enoriași)? Nu e întrebare retorică, nu știu să răspund la ea.
    Mai specific: acea sete din sufletul omului sau foame de transcendent nu mai există? Nu mai este ea suficientă? Trebuie ajutat omul (post)modern să o descopere în sine? A fost atrofiat „organul” neliniștii care ne determină să căutăm rostul vieții și ni s-a defectat facultatea credinței? Oare să fi devenit cu totul inutil un îndemn de tipul „predicați, iar dacă e chiar nevoie, folosiți și cuvinte”? Biserica are nevoie de campanii publicitare? Nu mai e suficient că există și că răspunde la niște întrebări fundamentale? Cât de mult o putem apgrada încât să n-o denaturăm? Repet și insist: nu am răspunsuri la aceste întrebări, deși e clar că înclin într-o anumită parte. Însă nu atât de tare încât să consider subiectul închis și rezolvat.

    • este cit se poate de valabila nervozitatea la sosirea in (nu la) biserica. este ciudat ca noi spunem ca nu mersul la biserica mintuie dar ne caznim sa dovedim contrariul.
      Sntem blocati in „a tine” oamenii in biserica, mai ales copiii, avind in vedere ca facem prograe speciale pentru copii sau cu copii. acum vreun an doi scriau unii romani-americani ca ei nu mai rabda vorbirea roamnesca in biserica si ca nu sunt intelesi dar ei vor sa auda comunicarea cuvintului lui dumnezeu in limba pe care o inteleg cel mai bine. si n-au fost ascultati. de ce? pare un dialog al surzilor. la noi e baiul ca nu exista un dialog, se impune ceva ce nu duce niciunde de dragul unei traditii sau practici care e moarta.
      cu toate ca isus a pretuit copiii nu si-a facut un nume din ucenicizarea lor. stia el de ce. noi facem ceva dar nu ajungem la rezultate de lunga durata. zgiriem suprafata icebergului si suntem multumiti.una dintre greselile pe care le facem este ca noi consideram ca biserica in forma ei asamblata duminica sau peste saptamina este locul unde dumnezeu se manifesta plenar. ori dumnezeu alege de cele mai multe ori, pe buna dreptate sa isi manifeste darurile, slava pe cimpul de misiune. ori intre acesta si ecclesia este o mare diferenta, nu? oare nu ne-am intors la mentalitatea templului de la ierusalim cind acesta a fost demult darimat si inlocuit?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s