Mită, peşcheşuri şi alte atenţii autohtone (3)


Suflul nou al democraţiei m-a făcut să mă aplec pentru a nu fi aruncat la pămînt mai repede decît mă aşteptam. Pe cînd mă aflam în primăria Aradului cu anumite scopuri anti-ceauşiste, unul dintre membri de frunte ai FSN-ului, fost deţinut de drept comun, apoi şmanglitor de partid umanist şi vorbitor la proaspătul parlament a lui Iliescu, pusese mîna pe cîteva teancuri de bonuri de benzină. Le-a înapoiat, dar poate că temperamentul, ciudat de altfel şi din alte puncte de vedere, manifestat în vremea lui decembrie 89 nu l-a lăsat prea slobod pentru că în urmă cu vreo doi ani şi-a dat obştescul sfîrşit pe cînd răcnea la un agent de circulaţie  Deci, după 89 a început şi auto-servirea din ale statului.

În 90 trebuia să vină o încărcătură din Marea Britanie şi am plecat la graniţă pentru formalităţi. Am parcat maşina lîngă vameşi şi aşa am putut vedea cum fiecare îşi aducea obolul în diferite pungi de diferite mărimi şi greutăţi. Nu pot să uit un microbuz plin ochi cu cafea care a lăsat chiar mai mult. După o vreme, destul de scurtă vameşii ne-au întrebat ce facem şi le-am spus că aşteptăm. Nu aveau ce să ne facă, dar după un timp au revenit încurcaţi că eram martorii tuturor tranzacţiilor lor şi ne-au poftit în clădirea de acolo, pentru că în maşină este mult mai incomod de stat. Ei, şi ce dacă era un Mercedes! Şi aşa am aflat ce însemna să fi mai vameş ca Zacheu. Ăştia nu cred că au lăsat vama, dar pot să vă spun că o casă de pe strada mea aparţinuse unui vameş. A vîndut-o, el ajungînd la (una mai) una numită mititica. Probabil pe principiul „nimic nu se pierde, nimic nu se cîştigă, ci totul se bagă într-un buzunar sau altul.” 

Tot în 90 am însoţit la Bucureşti pentru vămuire două tiruri: unul de la prinţul Charles cu o donaţie de cărţi pentru Biblioteca Naţională ce tocmai arsese şi al doilea cu ajutoare pentru biserici. În al doilea tir sub nişte pachete cu diverse alimente erau două xeroxuri antice ce nu au fost descoperite de vameşi. Ce să-i faci, mai au şi ei nişte scăpări pe lîngă tirurile ce trecea tot aşa… Nişte domni: ne-au ţinut juma de oră, ne-au dat hîrtiile şi am plecat înapoi. Dar asta doar după a doua ce am luat nişte hîrti de la ataşatul cultural al Marii Britanii în România, ce se afla (întîmplător) la Ambasada USA. Trebuie să recunosc că eu am putut intra în ambasadă spre deosebire de cei doi şoferi britanici ce au dat de bănuit şi au fost opriţi de şmekerii ăia americani cu chipiu alb ce vorbeau şi româneşte. M-am simţit dintr-o dată ca la mine-acasă! Aici nu a trebuit să dăm nimic. În schimb pe vremea aceea era în toi chestia aia cu Piaţa Universităţii şi trebuie să recunosc că am făcut nişte poze şi m-am simţit ca într-o zonă liberă de comunism. Poate şi de apucăturile lui.

În fine, din 91 pînă prin 2003 am tot zburat peste Europa şi am putut vedea comportamentul vameşilor din România, Ungaria şi Anglia. Vameşii români erau groaznici, dar nu am avut niciodată probleme. Mai greu era cu sîrbii ce veneau de la Londra ca să ajungă la Belgrad şi aterizat la Timişoara. Era teroare. Era un vameş care pur şi simplu te trata ca pe o victimă a propriei sale plăceri. Şi o făcea foarte vocal. N-am scos niciodată ceva interzis, dar trebuie să recunosc că într-una din revenirile acasă, pe Ferihegy ne întreabă un vameş maghiar ceva ce habar n-aveam ce era, după care vine cu parola: „Tuţ moghioroc?” La care şi eu şi colegul meu răspundem la unison „Nem!” izbucnind în rîs şi trecînd mai departe.

Mai interesant a fost la una dintre aterizările pe Heathrow cînd terminînd prea repede cu bagajul, dau să trec de vamă şi mă agaţă unul dintre vameşi: că de unde vin şi să îi deschid eu bagajul. Eu că să îl deschidă el. La ora aia nu ştiam că trebuie să îi dai tu voie şi să o faci tu, altfel considerîndu-se refuz. Trag fermoarul într-o scîrbă românească şi el mă întreabă cîte ţigări am şi dacă ştiu care e maximum prin lege. I-am spus că nu am şi că nici nu mă interesează cîte ţigări pot să asupra mea. Îşi făcea meseria, dar degeaba: n-a reuşit să găsească cele 20 de baxuri de ţigări Mărăşeşti ce le-a ascuns în buzunarul din spate al pantalonilor! N-a mai vrut să vorbescă cu mine după ce nu le-a găsit, nici să se uite la mine, mîrîind să plec. Vigilenţa capitalistă!

După 89 nu am mai avut nevoie de concediu medical pentru că mi-am rupt mîna şi automat am primit două luni. Nici nu am dat nimic doctorilor pentru că m-am tratat în Anglia. Ce vremuri! Nici nu am dat mită să fie angajat, dar cine ştie, poate ar fi trebuit să dau ca să nu fiu disponibilizat. Am fost şomer de două ori şi trebuie să mărturisesc că prima dată chiar mi-a plăcut. Dintr-o parte a bursei de pe un trimestru mi-am cupărat garsoniera în care locuiam, fără mită sau atenţii. Profilor simpatizaţi de la LBC le-am adus cîte undisc de vinil cu cîntece româneşti: Balada, Rapsodia română, şi alte chestii din astea şi colegilor le-am făcut cadou albume cu biserici sau mănăstiri ce se găseau la librării la standul de cărţi cu preţ reduc că erau vechi de milenii. Cu toate că la calitatea aceea (poze şi hîrtie) nu o să mai găsim noi prea repede. Ce se mai bucurau englejii la care o cărticică de 100 de file cu coperţi hard ajungea să coste 20 de lire sterline! Cu preţul ăla eu cumpăram 20 de albume. Păcat că nu m-am lansat în comerţ…

În fine la şcoală nu am dat şi nu am primit ceva, în afara sticlei de ceva fizi ce stătea pe catedra examenului împreună cu mişte bazaconii. Au dispărut şi astea (Paul Negruţ credea că sunt aduse de administratorul campusului) pentru că nu le mai suportam, iar examenle au devenit scrise din propria-mi iniţiativă. Nişte studenţi mai glumeţi chiar au vrut să îmi paseze nişte sticle cu Coca- Cola ca să nu rămîn uscat cînd le citeam lucrările de licenţă. Deformaţia lor profesională: erau pastori de la fefe. Am cam enervat un alt student mai în vîrstă decît mine ce voia cu tot dinadinsul să mă cadorisescă cu cafea din portbagajul maşinii lui pentru că fiica-sa lucra la un abece. Nu i-a mers. Ce convertire dramatică trebuie să fi avut tipul!