Misiune îndeplinită


  A trecut Crăciunul, a trecut şi „sărbătoarea”. De cele mai multe ori dacă am auzit că este ziua cînd ne facem cadouri, cînd Moş Crăciun ne împlineşte dorinţele cele mai ascunse şi că este ziua de naştere a lui Isus Hristos. Japonezii, chinezii, mohamedanii şi budiştii au „sărbătorit” Crăciunul, o sărbătoare globală mai degrabă seculară şi comercială. Pentru mine a fost sărbătoarea întrupării lui Dumnezeu. Dar nu mi-a fost dat să aud prea mult despre asta în biserică. La un moment dat s-a lansat de la amvon ideea că Dumnezeu s-a întrupat ca să îşi dea seama cum suferim noi oamenii în trup, să ne înţeleagă. Ideea a fost confirmată şi prin rugăciune. O teologie cel puţin ciudată! M-a surprins atmosfera desprinsă din colinde şi poezii: bietul copilaş născut în iesle, biata Maria era o victimă a împrejurărilor, bietul Iosif era un victimoi sadea! Nu s-a exprimat explicit, dar se subînţelegea că Isus Cristos, săracul de el, era tot o victimă deşi era Fiul lui Dumnezeu. Se mai cînta despre Irod, altă victimă, dar cel puţin ăsta îşi merita soarta, despre copiii ucişi de Irod, victime nevinovate ale victimei anterioare. Era un contrast între voioşia comercială fără substanţă şi victimizarea eroilor bisericii ce eradica bucuria de pe feţele enoriaşilor. Grupul venit în vizită în biserica noastră a reuşit să ne cînte toate colindele fără să scape nici măcar un zîmbet. Poate acceptam aşa ceva dacă colindele s-ar fi cîntat cu ocazia răstignirii Domnului!

Deci cum rămîne cu întruparea? Cu doar cîţiva ani înaintea întrupării după campania victorioasă din Pont, Iulius Cezar s-a îndreptat pe mare spre Roma dar a trimis senatului roman povestea întregii sale campanii în doar trei cuvinte: „Veni, vidi, vici!” Nu mă aştept ca Dumnezeu să fie atît de laconic cu privire la cel mai important eveniment după Creaţie, dar poate ar trebui să înţelegem cîteva idei foarte importante despre întrupare.

În primul rînd totul s-a întîmplat conform unei misiuni plănuite în amănunt, în care nimic nu era lăsat la voia întîmplării. Spre deosebire de salvarea poporului iudeu realizată cu ajutorul Esterei (după un concurs de frumuseţe tip „Miss Univers” pentru ocuparea postului de împărăteasă ce era la vremea aceea liber), prin mijloace nu tocmai conforme cu etica noastră actuală, întreaga omenire devine beneficiara mîntuirii printr-o acţiune a Duhului Sfînt după umbrirea Mariei, ceva ce din nou, nu ştiu cîte mame şi cîţi taţi şi-ar dori pentru fiica lor… Dumnezeu nu s-a întrupat accidental în Isus Cristos, 100% om şi 100% Dumnezeu. Planul era cunoscut de cel care stătea de vorbă cu învăţătorii legii în Templu dîndu-le clasă. Pentru că ştia cine este şi pentru ce a venit s-a lăsat botezat de Ioan care îşi dădea seama că Isus îi era superior. Asa deschizînd uşor subiectul identităţii de sine… Din acelaşi motiv Isus şi-a ales ucenicii, nu ei l-au ales pe el. Marea s-a liniştit, vîntul a tăcut pentru că creaţia şi-a recunoscut Creatorul. Duhurile cădeau în leşin sau se refugiau în porci tocmai pentru că misiunea lui Isus era mai presus de realitatea imediată. Dincolo de prezenţa fragilă a omului Isus, prezenţa lui Cristos anunţa prezenţa lui Dumnezeu în ciuda circumstanţelor potrivnice. Isus Cristos nu şi-a declinat numele, gradul şi funcţia pentru a se face ascultat de demonii aflaţi în slujba lui Satan. Pur şi simplu doar prezenţa sau cel mult cuvintele sale le făceau să capituleze necondiţionat. De aceea mi se pare că de Crăciun pe întruparea lui Dumnezeu este cazul să se pună accentul într-o biserică care se pretinde depozitara harului său. Ca atare nu văd de ce ne-am lamenta în colinzi triste şi insipide cînd de victoria întrupării trebuie să ne bucurăm. Cum nici nu mi se pare deloc nimerit să afirmăm că Dumnezeu s-a întrupat ca să ne înţeleagă pe noi oamenii. Dumnezeu s-a întrupat, după cum zice în Evrei, pentru ca noi, nu el, să înţelegem, că el este Marele Preot desăvîrşit ce demonstrează că se poate trăi fără păcat. Creatorul omului nu a avut nevoie să experimenteze ceea ce el însuşi a proiectat, fiind că el l-a imaginat, realizat şi desăvîrşit pe om. Toate acestea m-au făcut să trag concluzia că Isus Hristos nu este un exemplu pe care ne căznim să-l imităm degeaba pentru că nu există nimic care să ne impulsioneze în imitaţia noastră! El este Dumnezeul întrupat care ne-a trimis Duhul promis pentru a fi ca el, a ne angaja în misiune, în predicare şi în trăire ca el. Despre asta e Crăciunul şi doar din cauza asta pot zîmbi, cînta, pot fi bucuros şi pot să îl sărbătoresc. Pentru mine misiunea sa de Crăciun a fost îndeplinită, dar în acelaşi timp pentru mine misiunea continuă.

Economia de piaţă: s-au dus eroii, euroii, s-au dus şi vrăjitoarele (tva)


Aţi remarcat că după revoluţie aveam eroi, contra-eroi, anti-eroi şi lichele? Acum parcă s-au dat toţi la fund. Poate nu mai sunt momele, poate nu mai sunt condiţii. Vă amintiţi de Mudava? Da de Cosma? Dar de Dinescu, Nicolaescu, Iliescu, Mazilu, de Marcu de la Timşoara, cel cu „mesele mă vor!” şi alţii de care nu am mai auzit nimic? Ce lume pestriţă! Apoi Bivolaru I, Bivolaru II, unul cu frauda şi altul cu Misa? Ehehei! Cîte reîntoarceri nu a avut Iliescu, spre deosebire de Petre Roman. Chiar şi Cosma, venea şi revenea de nu mai ştiai cînd se va termina cu „ail bi bac!”-ul lui! Şi acum ăşi face partid. Iată cel puţin un om care ştie ce vrea şi care a stat la pîrnaie pentru convingerile sale. Acum avem parte doar de oameni care ştiu să facă sau să piardă bani. Nu mai găseşti un idealist, un erou în adevăratul sens al cuvîntului. A murit papa Ioan Paul II, cu ce ne-am ales: cu un neamţ! Care e ultimul erou neamţ pe care îl ţineţi minte? Bine că papa nu e rus sau chinez. dar vom ajunge şi acolo! Dar mai întîi va trebui să fie negru. E normal după un preşedinte negru în SUA. Mă întreb ce va urmea: un drac alb în black market?

L-am aşteptat pe Terminator în pragul Mileniului, la alinierea planetelor şi apoi la sughiţurile marelui şi bătrînului prezicător american de apocalipse ce aburise o lume întreagă. Şi am trecut de la inflaţie la denominare, apoi la împrumuturi multe şi consum în draci, de numai caritasul putea face faţă, şi apoi am ajuns în nenorocita asta de criză pe care au provocat-o americanii şi din care ne-au scos politicienii noştri mincinoşi de vreo cîteva ori (oare ce şi cine ne-o fi băgat din nou şi din nou că nu mi-e clar…). De la leu la ron şi apoi la euroi, eroii au sunat din trîmbiţa consumului pentru a intra în datorii mai mici sau mai mari şi a deschide cutia Pandorei sau cea a fiarei fără a cărui semn pe mînă sau frunte (dea Domnul să nu fie bar-codul din paşapoartele noastre, nici cel de pe pungile de la cumpărături!) nu vom putea vinde sau cumpăra nimic.

Şi iată din nou vrăjitoarele. Ce prost e românul şi românca să dea bani MULŢI pe aşa ceva. Adică noi, o ţară eminamente creştină ce stă ore în şir să pupe moaşte, se calcă în picioare şi leşină de post, se duce la vrăjitoare care fac, desfac, aranjează apele, bolile, banii, viitorul, trecutul şi prezentul. Parcă astea erau de domeniul lui Dumnezeu. Cine i le-a deturnat? Păi cum cine, dracu! Cu toată magia albă? Da, pentru că nu există magie albă, neagră sau roz. Magia e de la dracu ce se numeşte Satana, adică de la tartorul cel mare.  Atenţie, nu e vorba de prestidigitatorie sau scamatorie!

Asocierea vrăjitoare-cămătari e concludentă. Dacă erau cinstite vrăjitoarele s-ar fi asociat cu poliţiştii, cu doctorii sau cu politicienii! Ân nici un caz cu cămătarii. Dar cămătăria în poporul nostru e ilegală doar de cîteva zile, aşa că putem spune că n-au ştiut, şi de acum în colo, lucrurile se vor schimba în bine.De ce nu s-au dus la vrăjitoare cu criza? De ce nu sunt vrăjitorii mai buni ca vrăjitoarele, că bărbaţii sunt mai buni în toate domeniile tipic feminine? Vorba românului: n-are contează! Bine e că acum justiţia, cu care nu s-au asociat vrăjile şi vrăjitoarele o să le lichideze. Cu toate că dacă sunt în joc mulţi euroi, s-ar putea să iasă nişte formule magice: în curînd e eliberat Sile Cămătarul. Vă las. Mai bine mă duc şi mă relaxez. Cu un serial clasic: „Ce vrăji a mai făcut nevastă-mea”!

Urmează „E dracu mai mare şi mai tare sau escrocii îl fac mare pe Satana?” (trii)

Uniforme, ţoale şi alte costume (1)


Comunismul a dictat uniformizarea muritorilor chiar şi în ceea ce priveşte îmbrăcămintea. Dacă ne uităm la filmele documentare chinezeşti de pe vremea lui Mao, îi vedem pe toţi sau aproape toţi îmbrăcaţi în uniformă de doc. Dar dacă ne uităm atent la poze, mai ales la cele ale conducătorilor, vom observa că deşi îmbrăcaţi în uniforme, de obicei albastre, uniforma liderilor era confecţionată dintr-o stofă de lînă de cea mai bună calitate.

În România, nu s-a pus un accent deplasat pe uniformă, dar buzunarul te făcea să recurgi la ea, sub formă sau alta. Copiii erau îmbrăcaţi în treninguri, majoritatea de culoare bleumarin. Un trening maro sau verde nu arăta bine pur şi simplu. Am purtat trening chiar şi în liceu, mai ales la orele de educaţie fizică. Uniforma de şcolar era obligatorie şi calitatea materialululi ei te făcea să te simţi inferior. În loc de un tergal bun care să dureze era o stofă ce nu am mai văzut-o la nimic altceva. Pantalonii erau mai ales de comă: îi călcai acum, dunga dispărea după zece minute de purtat. Aşa am devenit specialist în călcatul pantalonilor. Pe lîngă costum mai aveam şi un chipiu. Chipiurile erau de două feluri: unul făcut la o intreprindere de stat, mai mare, mai puţin arătos şi mai ieftin şi unul făcut de ceva cooperativă meşteşugărească, mai micuţ, material mai bun şi mai arătos, dar mai scump. Le-am avut pe amîndouă. Degeaba!. În liceu am primit ca şi haine de protecţie şi prima salopetă veritabilă. Arătam ca „muncitorii”, dar spre deosebire de salopetele lor (soioase şi negre) ale noastre erau de cele mai multe ori albastre ca în ziua fabricaţiei. Tot atunci a apărut basca sau bascul ce ne proteja părul împotriva accidentelor în caz că am fi avut păr lung. Cum trebuia să ne tundem la 3 cm nu ne puteam imagina cum vreun utilaj sau vreo maşină ar putea să ne agaţa părul pentru a ne lua scalpul. Poate totuşi mai exista şi vreo maşină cu tendinţe războinice de apaş sau chayene. Neagră şi diformă, pusă pe urechea dreaptă sau stîngă sau pur şi simplu trasă peste urechi, te făcea de nerecunoscut. Arătam toţi ca un I mare albastru cu un punct negru deasupra. No şi?

Pe acasă toată lumea purta trening, cu excepţia anotimpului cald. Cu sau fără fermoar, babe, moşi, tineri sau batrîni, copii sau nu, treningul era uniforma neoficială, cazuală a românului şi româncei. Dincolo de comoditatea hainei în sine, adică a treningului, te ajuta să te pierzi în mulţime. Dacă erai într-un loc necunoscut nimeni nu te putea interpela: „Hei tu ăla în trening!” Dispăreai în masa anonimă a mulţimii. Dar în eopca comunistă magazinele nu îţi oferea diversitatetea de azi aşa că în anii 60, vedeai copii de aceiaşi vîrstă îmbrăcaţi cu pantaloni scurţi de doc acelaşi model dar de mărimi diferite. Nici fetiţele nu scăpau de aşa ceva. Cum apărea vreo rochiţă mai frumoasă, cum toate fetiţele se trăgeau la uniformă. Chinul era cu pantofii: cred că prima pereche de pantofi adevăraţi am purtat-o pe la 10 ani. Cînd venea vremea rece venea la putere bocancul. Bocancii erau universali şi unisex: erau negri sau maro. Cam două modele. Punct!

Capotul era şi el uniform. Era necesar din lipsa hainelor. Şi cu hainele astea de casă erau două concepţii: una zicea că acasă poţi să stai în hainele cele mai rele, astfel că petreceai cam cea mai mare parte a timpului în nişte boarfe incolore, dar foarte odore, informe şi găuriforme. Mergeai la cineva acasă, băteai la uşă (sonerii erau foarte puţine înainte de inventarea blocurilor) şi te pomeneai în faţă cu o …sperietoare de ciori. O altă perspectivă era cea a unora cu ceva bani sau relaţii, care cel puţin – ziceau ei – acasă să stai îmbrăcat în hainele care te avantajau. Halatul era deci un mare pas înainte dacă nu un compromis foarte acceptabil. Dar cum partidul comunist nu făcea nici un compromis, trebuia să ţi-l asumi individual. Tata a primit cadou de la mama un halat de molton scurt cu guler negru răscroit cu un material negru lucios. Arăta bine şi era foarte folosit. Pentru tăiatul şi căratul lemnelor din pivniţă avea un halat gri, simplu lung şi larg, de o calitate dubioasă. Noi copiii aveam treningurile clasice. Cînd au apărut cele supra, bleumarin cu dungi sau albe cu dungi, am rămas cu gura căscată! Nu mi-am mai revenit pînă în ziua de azi pentru că după un anumit timp am refuzat să mai pun mîna sau piciorul în aşa ceva.

Apoi au apărut jeanşii. Rifle de la sîrbi, alte mărci de contrabandă de te miri unde şi apoi cei redegişti şi româneşti. Făcînd o comparaţie import-export jeanşii româneşti erau mai buni decît guma de mestecat românească. Cel puţin aici nu am dat-o în bară atît de vizibil. După liceu au invadat jeanşii italieni. Era frustrant să vezi toată lumea în jeans mai puţin tu. Nu acceptam uniformizarea comunistă, voiam una capitalistă! Cum nu aveam bani de aşa ceva am ales o soluţie de compromis, mai ieftină, dar în acelaşi timp mai avantajoasă: am cumpărat cîţiva metri de catifea albastră şi un croitor priceput mi-a făcut o pereche de pantaloni şi o jakă ca de jeans. Am folosit nasturi de metal de la „Fondul plastic” şi m-au ţinut mai mult, fără să mai pun la socoteală că nu prea vedeai pe atunci costume întregi de jeans. Ce minuni face Neckermanul şi croitoria socialistă! Am repetat figura pînă cînd am ajuns să îmi ajustez pantalonii la maşina de cusut a mamei. Trăiască iniţiativa privată! Eram în pas cu moda.

O altă uniformizare a fost cea a trenciurilor sau baloanelor cum li se mai spunea balonzaidelor de pe vremea părinţilor mei. Dacă nu aveau epoleţi îţi era ruşine să ieşi în stradă că rîde lumea de tine! trebuia să ai cordon cu cataramă îmbrăcată într-un material plastic maro şi dacă se putea perechea ta să fie trasă la ţol identic sau cel puţin foarte asemănător!

În anii 76+ a inceput uniformizarea gecilor de „sky” sau acel plastic lucios şi lipicios în culori tari. De data asta am preferat negru.

Încă un banc cu şerpi…


Doi şerpi în deşert :
– Auzi bă Vasssile ssstai bă un pic că vreau sssa-ţi zic seva!
– Pleacă bă de-aici!!!
– Ssstai bă Vasssile că vreau sssă-ţi zic seva mă!!!
– Pleacă bă nu vezi că sunt grăbit???
– Hai bă Vasssile bă!!!
– Zi măăă!!!
– Auzi bă Vasssile noi sssuntem veninosssi???
– Da bă … da de ce?
– Mi-am mussscat limba!!!

De Alexandru Nădăban Publicat în haz Etichetat

Economia de piaţă: s-au dus eroii, euroii, s-au dus şi vrăjitoarele (adiin)


De prin 2000 afacerea vrăjitoarelor cu legarea şi dezlegarea era în vogă. Erau ţigănci, să fim corecţi politic, că nici măcar ţiganii nu îşi spun între ei rromi şi nici nu o să schimbe cineva titlul lui Eliade „La ţigănci”. Părerea mea…

Stăteam de vorbă cu studenţii şi ne întrebam cît de normali sunt cei ce apelează la aşa ceva. Dar vrăjitoria era liberă şi cu reclamă. Trebuia să fi nebun să crezi că se poate rezolva ceva prin mijloace vrăjitoreşti. Managementul, nu vrăjitoria, a făcut minuni. Totul merge pe minciună şi prosteală, ca să nu zic prostie şi PR. Au apărut reclame cu poza vrăjitoarei. S-au dus miturile de pînă atunci în care vrăjitoarele erau babe pline de bube, cu unul sau doi dinţi (preferabil în faţă), cu măturoi răşchirat gata de zbor. De acum vrăjitoarele erau bune, chiar foarte bune, ba chiar bunătatea asta şi calităţile (recte harul) lor erau de dorit şi exploatat. Dar cum nimic nu vine pe gratis pe lumea asta, totul avea  un preţ.

Reclamele erau însoţite de mărturisirile clienţilor mulţumiţi. La modul ideal reprezenta radiografia unei societaţi cu fundu-n sus: doctori, avocaţi şi psihologi le mulţumeau public vrăjitoarelor pentru farmecele, descîntecele şi scosul argintului viu. Suna credibil din gura-condeiul unor oameni cu carte, români cu trecere. De aici toată lumea a dedus că vrăjitoarele ţigănci se află pe o treaptă valorică superioară. Probabil textele reprezentau un deziderat al ţiganilor, adică cum ar fi trebuit să stea lucrurile între ei şi restul lumii. Ei sus şi meşteri la a face bine (pe bani, că doar nu pe gratis), restul lumii mulţumindu-le public şi discret doar cu prenumele şi meseria, fără să mai menţioneze numele, adresa şi oraşul. Cei de la sate nu puteau beneficia de aşa ceva că erau …ţărani. 

Apoi a fost fenomenul „mama Omida”, prostia cu regele, împăratul şi preşedintele ţiganilor.  Dacă românii au fost naivi şi au căzut victimă, de ce să nu cadă şi ţiganii? Mare naţie asta, şi pe deasupra internaţională pentru că altcumva nu îmi explic de ce trebuie să ai rege într-o republică constituţională un împărat cetăţean român. Vorba aia, pe lînga Mihai I, mai avem un cetăţean român care e rege, un împărat şi un preşedinte ales. Mă tot întreb ce urmează. Dacă cumva nu apare reîncarnarea Maicii Tereza sau a Fecioarei Maria, atunci bărbaţii ar trebui să pună piciorul în prag: un Mesia sau un Mahdi ar fi de dorit! Că Mama Omida a fost numai una. Cine o fi născut-o de a fost atît de pricepută şi celebră? Evident un fluture care a depus ouă. Dacă stau să mă gîndesc mai bine, mama Omida s-o fi metatorfozat în fluture la moarte, dar bănuiesc că şi-a pierdut vocaţia de nu am mai auzit mai departe de „harul” ei. Chiar dacă mai sunt alte vrăjitoare care i-au moştenit harul, paharul, tenul şi ifosele!

Cu ceva timp în urmă tot vrăjitoarele făceau reclamă la „magia albă” benefică, spre deosebire de cea neagră care e malefică. Hai că-i bună! Ca şi cînd eutanasia şi crima s-ar afla la poli diametral opuşi. Pentru ca proşti să fie prinşi vrăjitoarele s-au lansat în dotarea cu obiecte cît mai originale, de la locuri cît mai sfinte. Dacă înainte de război erai mulţumit cu ceva sfinţenie de Maglavit, acum nu mai ţinea, că nimeni nu mai ştia la ce o fi bun Maglavitul. Acum ţiganii au aflat de Ierusalim. În dezbaterea tv un protopop le spunea vrăjitoarelor că ele ca fiice ale bisericii ortodoxe nu pot invoca practici oculte care ţin de domeniul lui Satan, iar ele, contrariate mai să-i dea dreptate. Dar nu puteau că li s-ar fi dus clientela pe rîpă. Şi ele aveau har de la sursă, cruce de acolo, ghioc (sau poate gyok) de acolo şi orice altceva ce ar fi trebuit să convingă.

Ca urmare cine vedea ce conduc, ce îmbracă, ce locuiesc, ce mănîncă şi beau unii dintre ţigani le dădea dreptate: ca să ai ca ţiganu, trebuie să faci ca ţiganul, nu şi să fi ţigan. Ei, te îndepărtezi de la subiect! Ce se aude de vrăjitoare şi de economia de piaţă? Simplu: vine fiscul să vadă de unde atîta vrăjeală. Ce să vezi? Cîteva reclamaţii au scos la iveală care este mecanismul vrăjitoriei: şantajul, ameninţările şi cămătăria. Dar asta în partea a doua.

Prima sesiune de training pentru familii “Casa de piatră” a avut loc sîmbătă 3 decembrie


Mulţumim tuturor celor care au participat,  adică celor 21 de cupluri, bisericii care ne-a primit şi care a puus la bătaia pun spaţiu cochet, curat şi bine încălzit. Am încercat marea cu degetul. Marea a dat un feed-back, aşa că am aflat ce trebuie abandonat, ce trebuie schimbat, ce trebuie adăugat şi alte lucruri dintr-astea. Era vorba de un scurt episod dintr-un training mai lung, de circa 3 episoade care ating viaţa celor deja căsătoriţi. Scopul este creşterea calităţii vieţii de familie şi prevenirea divorţului. Cu toate că aprecierile au fost pozitive mai este mult de lucru pentru că pentru noi contează calitatea, nu cantitatea.

Tot în această direcţie, adică a trainingului ne gîndim la un program de training pentru adolescenţi şi adulţi tineri ce vizează miturile societăţii referitoare la familie, cum ar fi de exemplul mitul că dacă esti căsătorit eşti condamnat la o viaţă sexuală de proastă calitate. Basme! Ne mai gîndim să oferim diferenţiat întreg materialul în funcţie de locul unde se desfăşoară trainingul, adică în biserici sau în clădiri cu destinaţie seculară. Nu suntem adepţii ameţirii audienţei cu versete biblice sau cu trăznirea cu Biblia peste cap, pentru că stimulentele pozitive sunt mai eficiente şi au efecte mai de lungă durată decît cele negative.

În aproximativ jumătate de an vrem să ieşim pe piaţă cu toate acestea, lăsînd la latitudinea clientului locul şi durata trainingului în caz că acesta se defăşoară la cerere undeva într-o locaţie mai îndepărtată, luînd în calcul şi varianta unui training comasat de-a lungul unui week-end. În cele din urmă sperăm să apară cartea, şi în final cd-ul pentru cei ce preferă intimitatea căminului ferit de priviri iscoditoare.

Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor


este o zicală arhicunoscută ce ţine de cultura maselor. Am simţit şi noi pe pielea noastră efectul schimbării, dar nu vreau să vă deranjez cu o altă prelegere plicticoasă despre politică, ci e vorba de cu totul altceva. E vorba de schimbarea religiei. Nimeni nu m-a întrebat, şi nu te-a întrebat nici pe tine, dacă la vremea cînd ai fost botezat, ai vrea să fi botezat. Mda, parcă aud deja că deranjez. Nu vreau să atac ortodoxia, nici hetorodoxia, nici măcar baptismul sau penticostalismul. Chiar dacă rimează! E vorba de o simplă întrebare, a unui suflet chinuit (nu vă spun de ce) de …curiozitate: care ar fi în opinia dumneavoastră motivele, raţiunile şi în definitiv cauzele pentru schimbarea religiei. Nu mă aburiţi cu convertirea, că este un termen generic. Vreau ceva mai clar, să văd şi eu unde mă încadrez. N-am luat-o razna, dar am nişte toane. Încă nu vă spun de unde provin, nici unde mă vor duce. Încep să îmi pun unele întrebări, la care nu reuşesc să găsesc prea multe răspunsuri. Deci, schimbarea religiei, bucuria cui? De ce? Pentru ce? În vederea a ce? Se recomandă mai des? Deloc? Rar? Înainte de a fi conştient? După moarte sau înainte de naştere? N-am febră, gîndesc la o temperatură undeva în jurul lui C 36+. Domnilor şi doamnelor, domnişori şi domnişoare, fraţi şi surori, dragi prieteni şi iubită biserică, ce spuneţi? Experienţe, citate, versete, implozie sau explozie, de vise şi viziuni, în somn, aievea sau nu, vă rog, vă conjur, nu mă treceţi cu vederea şi nici cu scrisul! Luaţi-vă de postul meu, uitînd că de fapt nu am un loc de muncă, nu riscaţi nimic, la fel ca şi mine. Să sperăm că nu află altcineva… Nu vă faceţi grijă, nu m-a pălit amnezia: nu am uitat de Pavel, Luther, Calvin, de reformatori în general, dar nu vreau să mă limitez la ei. Vreau şi ceva mai nou, mai palpabil, mai exotic. Vreau, ca să zic aşa, progresul cu orice preţ …şi pe această cale.

Bancul zilei


Întrebare: Ce s-arfi întîmplat dacă Adam şi Eva erau chinezi?

Răspuns: Poate chiar au fost, dar în afara faptului că i-ar fi chemat A-Dam şi E-Va, ar fi mîncat şarpele, nu fructul. Am fi scăpat de belea…