Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor


este o zicală arhicunoscută ce ţine de cultura maselor. Am simţit şi noi pe pielea noastră efectul schimbării, dar nu vreau să vă deranjez cu o altă prelegere plicticoasă despre politică, ci e vorba de cu totul altceva. E vorba de schimbarea religiei. Nimeni nu m-a întrebat, şi nu te-a întrebat nici pe tine, dacă la vremea cînd ai fost botezat, ai vrea să fi botezat. Mda, parcă aud deja că deranjez. Nu vreau să atac ortodoxia, nici hetorodoxia, nici măcar baptismul sau penticostalismul. Chiar dacă rimează! E vorba de o simplă întrebare, a unui suflet chinuit (nu vă spun de ce) de …curiozitate: care ar fi în opinia dumneavoastră motivele, raţiunile şi în definitiv cauzele pentru schimbarea religiei. Nu mă aburiţi cu convertirea, că este un termen generic. Vreau ceva mai clar, să văd şi eu unde mă încadrez. N-am luat-o razna, dar am nişte toane. Încă nu vă spun de unde provin, nici unde mă vor duce. Încep să îmi pun unele întrebări, la care nu reuşesc să găsesc prea multe răspunsuri. Deci, schimbarea religiei, bucuria cui? De ce? Pentru ce? În vederea a ce? Se recomandă mai des? Deloc? Rar? Înainte de a fi conştient? După moarte sau înainte de naştere? N-am febră, gîndesc la o temperatură undeva în jurul lui C 36+. Domnilor şi doamnelor, domnişori şi domnişoare, fraţi şi surori, dragi prieteni şi iubită biserică, ce spuneţi? Experienţe, citate, versete, implozie sau explozie, de vise şi viziuni, în somn, aievea sau nu, vă rog, vă conjur, nu mă treceţi cu vederea şi nici cu scrisul! Luaţi-vă de postul meu, uitînd că de fapt nu am un loc de muncă, nu riscaţi nimic, la fel ca şi mine. Să sperăm că nu află altcineva… Nu vă faceţi grijă, nu m-a pălit amnezia: nu am uitat de Pavel, Luther, Calvin, de reformatori în general, dar nu vreau să mă limitez la ei. Vreau şi ceva mai nou, mai palpabil, mai exotic. Vreau, ca să zic aşa, progresul cu orice preţ …şi pe această cale.

31 comentarii la “Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor

  1. Vrei să spui schimbarea religiei? Nu a religiei personale?
    Eu de exemplu am schimbat religia dar am uitat să cer ceva la schimb 🙂
    Asta-i schimbarea personală
    Religia s-a schimbat și eu am refuzat s-o urmez
    Asta-i schimbarea religiei independent de mine 🙂

    La nivel practic (juridico-legal) n-am schimbat nimic: sunt și voi muri penticostal. Da numa-n acte. În realitate a vorbi despre bapti, penti orto e ca si cum ai vorbi de steaua, dinamo, oțelu. Și nu sunt microbist.

    • pai e personala, ca ne priveste personal. mai greu e cind unii impun o schimbare a celorlalti pentru ca asa sunt ei. mai nasol e cind religia lui si a lor nu cere asta si el impune te miri sau te ingrozesti ce.
      in acelasi timp m-ar interesa care ar fi conditiile pentru ca cineva sa-si schimbe religia. adica ce e acceptabil si ce nu. dincolo de daca ti-o schimbi meriti sa mori in kinuri. ce risca omul? daca risca ceva…

      • Again trebuie să specifici dacă e vorba de schimbarea pe care o face religia ca să te acomodeze sau schimbarea pe care trebuie să o faci tu ca să te acomodezi religiei?
        Oricare ai alege nu există the third way dacă vrei să rămâi cu o religie oricare ar fi ea. Schimbările se produc în/din ambele direcții; tensiunea se crează când vitezele diferă. Religia ta se schimbă prea lent în comparație cu schimbarea ta față de religie și vițăvercea.

        La punctul culminant (pentru sănătatea ta psiho-maritală sper că nu ești pe aproape) se ajunge la declarația finală din ambele părți: My way or the highway!

      • pai hai sa zicem ca e vorba de schimat „religia” in sensul de la unii la altii. sa zicem ca vreau sa devin „catolic”. e voie? fsdfsf zice ca e fain. in ce conditii as putea deveni catolic din ceea ce sunt?

      • Dacă aș ajunge să nu mai pot fără religie aș alege catolicismul care mi-e mai aproape sentimental si psihologic (bunica preferată a fost catolică convertită la penti). Mi-ar fi cred mult mai ușor, m-aș simți mai acasă decât în oricare variantă evanghelică. La ortodoxie m-ar atrage călugăria dar nu e cazul 🙂
        Strict tehnic nu știu care sunt vămile de trecere de unde ești la catolicism. Presupun că un început bun ar fi să știi ce te așteaptă și apoi să ai convingerea că nu faci trecerea de la …orice la….altceva ci faci pasul care urma de drept să fie făcut ca să ajungi unde-ți era de fapt locul.

        Evident o discuție cu cineva cu experiența asta ar fi mult mai de ajutor.
        Keep it real

  2. Partea a doua a comentariuli doi:

    Exemplul personal ar putea traduce poate ce am bâiguit mai sus.

    Nu te minți niciodată și vei rămâne fără religie dar te vei găsi tot mai des. Religia curată și neîntinată pentru liberalul zilelor din urmă e să-și iubească nevasta mai rău ca pe sine însuși și să-și dea viața pentru copiii săi (și-ai ei).

    Restul constituie activități de fan(atic) microbist duminica pe stadion.

    • pai ai dreptate cu liberalul. dar liberalul din mine isi cere si el drepturile citeodata. poti sa arzi sau trebuie sa arzi pentru o religie sau alta? sau e destul sa fi echilibrat? asta daca nu esti „nervos” de la natura…

      • I’ll be personal again
        Nu am avut o criza majora la un moment exact in timp. Faptul ca nu sunt activ nicaieri dpdv religios se datoreaza unei evolutii naturale. Pe masura ce am crescut (asa zic eu) m-am dez-implicat tot mai mult emotional in activitati religioase si am castigat tot mai multa liniste. Dupa o faza de „privit in urma cu manie” scurta ce-i drept am ajuns sa privesc altfel lumea din care nu mai fac parte. Acolo sunt oameni care aleg sa ramana si sa activeze din acelasi motiv pentru care eu am ajuns indiferent si anume compatibilitatea ritualurilor si regulilor comunitare cu structura interna personala.
        Pentru unii, cum sunt eu, regulile fara explicatie simpla si imediata sunt o frana in crestere; pentru altii lipsa lor e un pericol.
        Cred ca un semn al maturitatii este acela de a nu simti nevoia de a schimba locuri, traditii, reguli, comunitati. Dupa ce ti-ai gasit adevaratul loc vei fi preocupat de soarta celor din jur la care tii si vei avea grija sa fii acolo cand au nevoie de tine. E faza de care spune si Pavel: sunt ca si plecat, daca mai stau prin zona, stau pentru voi.
        Peace brother!

      • Păstrând cadrul natural al priorităților (familia above all) am avut faze sporadice de întâlnire miraculoasă cu alte destine. Din instinct nu le dau importanță mai mare decâș simt că ar trebui. Tot ce rupe din relația cu familia are tendința să o înlocuiască deci trebuie ținut bine sub papuc.
        Grupurile, sau persoanele de la care primesc sau dau ceva sunt greu de adunat în același loc pentru că din ele fac parte toți cei pe care-i întâlnesc indiferent de rasă, naționalitate sau religie. Pentru mine, a mă opri la un grup de oameni sau un loc geografic fix (cu excepția familiei of course) înseamnă moartea spiritului.

      • interesant. sa fiu sincer (de parca pina acum nu am fost…) nu m-am gindit la asa ceva. cred ca ai dreptate totusi pentru ca in lipsa sprijinului dat de familie degeaba mai ai altceva.
        in alta ordine de idei, dar la acelasi capitol, cum te-ai raporta, cel putin teoretic, la un caz in care implicarea in grup(uri) ar duce la distantarea de familie? de tipul „domnul m-a chamt la lucrare, simt nistre presiuni demonice ce ma ataca via mia moglia”? de ex. fratele olah, carrey parca, despre care am auzit ca au avut o casnicie destul de nefericita. ce ai sacrifica?

      • Întrebare de baraj. Cred că mai corect ar suna: Pe cine ai sacrifica? 🙂
        Ask Jesus și primești în orice variantă a întrebării un singur răspuns.
        Da cred că știai deja.
        Nu știu nimic despre fratele de care zici.
        Toate căsniciile sunt nefericite când oamenii din ele sunt nefericiți. Dar nu poți obține nicio fericire construind pe nefericirea aproapelui. Adevărat conundrum 🙂

      • daca nu ai timp de familie si esti prea mult in „lucrare”, jesus iti spune ca trebuie sa iti vezi de familie ca lucrarea nu o duci tu (eu, el, ea) in spate. probabil ca atunci cind nu rezolvi cit mai repede problema aceasta tinde sa se agraveze.

  3. Daca vrei iti spun de ce ma bantuei pe mine sa imi schimb religia. Aseara (joi seara) m-am dus la „biserica” avand o nevoie profunda de Dumnezeu. Ma simnetam gol, aveam nevoie de compasiune, sprijin, motivare, incurajare dar am gasit rugaciune de multumire, fanfara, cor mixt + barbatesc, anunturi de viitor (asta insemnand ca pot fi si anunturii de trecut?), apoi cantare in comun, predica si gata, acasa. Fratii au plecat in graba, paznicul a ramas si mai plictisit iar eu m-am enervat cumplit. Dostoievski spunea ca este bine cateodata sa spargi ceva de nervi. Imi vine sa dau de pamant cu toata religia mea sau a altora, nu conteaza. Ei, uite de asta as schimba eu religia mea.

  4. Păi a-ţi schimba religia ar însemna să treci la budism, shintoism, confucianism sau islamism, nu? Sau la atei umanişti, wicca, ecologişti, vierpfotenişti sau ceva de genul ăsta.

  5. Dragă Alex, nu ştiu de ce încerc măcar să-ţi răspund (poate din pricina apelului atât de nostim-serios?), pentru că nu cred în schimbarea „religiei”. Normal ar fi ca o astfel de atitudine să fie caracteristica ortodocşilor, dar nu am pretenţia că aş fi normal. În schimb, fără a defini normalitatea exhaustiv (astfel încât să cădem peste o anumită chestie, numită ză altimeit rilidjion sau altcumva), trăiesc cu impresia că normal este să nu te simţi vreodată mulţumit de 1) ceea ce îţi dă religia şi 2) de ceea ce îi dai înapoi. Ambele puncte ar trebui să ducă la nemulţumire plenară, permanentă şi plenipotenţiară, dat fiind că religia e numai un tobogan alunecos de care ne folosim şi noi şi El (noi, anormalii, ignorând sau neaflând scara…). Din punctul ăsta de vedere, catolicismul e oarecum satisfăcător după părerea mea, pentru că pune accentul pe ideile de datorie a robilor netrebnici, de căinţă permanent autoindusă, de activism disperat (şi cum ar putea vreun activism să te mulţumească, ştiind că nu aduce merit?). În privinţa închinării cât mai solemne şi profunde, se pare că şi la catolici se poate obţine aşa ceva (cu condiţia să elimine producţiile artistice binevoitoare dar întristătoare sau chiar hilare din unele locaşuri). A trece cu arme şi bagaje la altă formă de „religie” poate rezolva unele probleme, dar ar fi minunat să rămâi conştient că apar altele. Nu zic defel că mulţumirea esenţială cu – sau chiar îndrăgostirea de – propria religie ar fi ceva descalificant, dar mie nu mi se potriveşte de nicio culoare (iată şi motivul pentru care nu aş putea deveni ortodox). Eclectismul, slalomul sezonier şi creştinismul baha’izant iar nu mi se potrivesc, dar teoretic ar putea îmbina câte ceva bun din cele câteva „religii” cu care aş fi oarecum compatibil. Soluţia mea a fost să găsesc un mod de închinare care să rezolve câteva nevoi duhovniceşti esenţiale, să nu mă scoată permanent din concentrare cu prea multe incompatibilităţi deranjante, să nu mă lase să mă simt „mai bun decât vameşii aceştia”, ba chiar să mă îmbie să-L laud sincer pe Dumnezeu. Repet, sunt un caz care nu se pretează la generalizări. Dar, pentru că esenţa vieţii eclesiale ar trebui să fie comuniunea în comunitatea de credinţă, apar probleme legate de exclusivismul inerent – deci trebuie să treci nişte bariere ritualice şi să nu le mai depăşeşti foarte liber, dacă vrei să aparţii în continuare comunităţii şi să ai şi conştiinţa împăcată. Sună familiar? Bref, nu te lasă nimeni să „te simţi de-al lor” fără anumite sacrificii şi renunţări definitive la libertate. Drept pentru care mi se pare mult mai normal să faci acele sacrificii care aparent te ţintuiesc, dar de fapt te eliberează din ce în ce mai mult. De patinat la urcuş, se poate pe orice tobogan, şi scara e tot acolo dacă dai ocol. Dar nu e voie!

    • multumesc pentru raspuns. e mai mult decit relevant. ma bate un gind de ma doare, ca ai mare dreptate. din pacate sunt atit de ingust in ceea ce cred ca mi-e frica ca nu voi gasi al doilea fariseu cu care sa ma inteleg si sa formez o comunitate. nici nu poate fi vorba de a accede la alta. poate una formata de mine si alex nadaban… vorba aia, ma duc la scara toboganului sa ma auto-vizitez.
      ma itreb, stiind ca unii in cursul vietii au trecut pe la vreo trei religii daca e benefica schimbarea si ce le-a adus. personal ii felicit ca pot sa se schimbe sau ca au curajul sa caute mai departe. eu am tendinta naturala sa şat daun si sa mereg mai departe singur.

  6. Hmmm.. să încerc și eu? Hai să încerc oarece. Mă gândeam să vă spun de momentul în care am vrut să schimb biserica (nu religia, deci mult mai mic, dar totuși, nu de trecut cu vederea; eu cred că seamănă cele două schimbări plus minus diferențele mai mari între religii, de acord). Se acumulaseră niște trăiri nemulțumitoare cu privire la neînțelegerile dintre cei care trebuiau să fie modelul nostru de echilibru și bună înțelegere. Mi-am spus: ”dacă îl dau afară pe X-ulescu pentru asemenea motive, eu plec.” Nu s-au descotorosit de X-ulescu, n-am plecat nici eu; nu știu dacă într-adevăr aș fi plecat, însă nu acela ar fi fost singurul motiv care m-ar fi îndemnat. În perioada în care aveam intenția să fac schimbarea, aveam și o biserică-țintă, în care am văzut în scurt timp că sunt probleme chiar mai mari decât cea de la care voiam să plec.

    Eram conștientă că nu sunt exemple singulare și că, de fapt, e bine de ținut minte că, oriunde ai vrea să pleci, vei da totuși de (alte sau aceleași) nemulțumiri, chiar dacă e altă conducere. Dintr-un motiv general: sunt conduse de oameni, iar oamenii nu sunt Dumnezeu.
    Nu cred că e rău să pleci, mai ales dacă incompatibilitățile sunt prea multe și dacă dincolo îți găsești un loc de participare, dar e bine ca așteptările să nu fie mari. Sper să nu sune foarte pesimist. 🙂

    • cred ca m-am indentificat cu experienta ta de-a lungul timpului. si eu am avut niste retineri de tipul „nu stiu exect cum e acolo” dar in acelasi timp mi se pare ca devine un stereotip faptul ca ne confruntam cu aceste situatii doar dupa perioada de „deschidere a ochilor”. vorba aia, de la o biserica ortodoxa sau catolica te muti pentru ca iti schimbi domiciliul dar de la ale noastre te muti pentru ca exista neintelegeri. asta ma face sa ma gindesc ca ceva nu functioneaza cum trebuie. poate la mine, poate altundeva.

  7. Naiv sau nu, continui sa cred intr-o reformare a bisericii din care fac parte. Daca biserica mea nu se va reforma atunci macar eu sa fiu reformat. Reformat la suflet si cugent nu neaparat la acte. Am nevoie de Biserica indiferent din ce cult face ea parte. Am nevoie sa fiu un madular in trupul numit Biserica. Nu vreau sa poduc tulburente intr-o comunitate de dragul de a arata ca am invatat cateva cuvinte din DEX, mai multe decat altii. Iubesc oamenii, chiar si pe cei ce se fac vinovati de manipularea multimilor. Imi dau seama ca sunt foarte multi credinciiosi care sufera tocmai pentru ca se concentreaza asupra religiei, pastorilor, preotilor, cantorilor etc. Da vreau sa schimb ceva, orice, numai sa pot respira aer curat.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s