Viaţa creştinului între literă şi duh


N-am înţeles niciodată de ce au existat în istorie unii care au încercat să impună creştinismul cu forţa. Creştinismul nu se poate impune din mai multe motive. Unul dintre ele este harul, ceva care este iniţiativa lui Dumnezeu în favoarea păcătosului, în ciuda faptului că este păcătos. Cine nu înţelege harul ca fiind unul din vehiculele lui Dumnezeu de a se face cunoscut, înţeles şi iubit, n-are idee ce sau cine este de fapt Dumnezeu, lăsînd la o parte iubirea lui. A impune creştinismul cu forţa înseamnă a inventa o nouă religie sau a reveni la vechea religie a Vechiului Testament din care totuşi s-au scos cîteva elemente esenţiale.

Dar dincolo de har, care implicit sau explicit era prezent în numeroase ocazii şi în VT, în Noul Testament apar cîteva provocări directe la adresa trăirii religiei, adică la adresa trăirii unei vieţi împreună cu Dumnezeu. Isus Cristos dă cîteva exemple atunci cînd îi întreabă pe cei mai riguroşi urmaşi ai legii lui Dumnezeu, pe cărturari şi pe farisei despre modul în care s-a aplicat Legea fără ca  „păcătosul” să fie pedepsit: „Oare n-aţi citit niciodată ce a făcut David, când a fost în nevoie, şi când a flămânzit el şi cei ce erau împreună cu el?“ (Marcu 2:25). Care este principiul ce a stat la originea afirmaţiei de mai-sus? Acela că nu omul a fost făcut pentru sabat, ci invers, adică sabatul pentru om. Extrapolînd şi exagerînd, putem duce mai departe afirmaţia afirmînd că Legea a fost făcută pentru om nu omul pentru Lege.

Dar vă provoc la un exerciţiu de imaginaţie: să ne închipuim ce s-ar fi întîmplat dacă Isus Cristos s-ar fi conformat criticilor cărturarilor şi fariseilor şi şi-ar fi cenzurat teologia prea sprinţară pentru gusturile celor ce au împins legea dincolo de litera ei dînd zeciuială chiar şi din mentă. Haideţi să luăm de exemplu evanghelia lui Marcu, considerată de către majoritatea teologilor ca fiind prima ca cronologie şi cea mai apropiată de realitatea fenomenului Isus Cristos.

În capitolul 2 prima afirmaţie taxată de cărturari a fost sentinţa dată pentru vindecarea unui iudeu prea păcătos ca să poată merge pe picioarele sale. În  speţă, chiar şi fără să fie enunţate gîndurile acestora denotă o gîndire unitară: „Cum vorbeşte omul acesta astfel? Huleşte! Cine poate să ierte păcatele decât numai Dumnezeu?” Cu alte cuvinte, nimeni nu are voie să facă această afirmaţie în afară de Dumnezeu. Să admitem totuşi că cei ce au gîndit astfel habar n-aveau că Isus este Fiul lui Dumnezeu, dar să încercăm să ne imaginăm cum sau ce ar fi trebuit să facă Isus într-o astfel de situaţie.

Oricare dintre metodele clasice de vindecare, postul, exorcizarea, jertfa sau cine mai ştie ce practică iudee implica ceva timp şi ar fi fost interpretat ca un refuz a problemei ce nu suferea nici o amînare. Textul nu spune că era o urgenţă, cum va fi în cazul robului sutaşului sau fiul văduvei sau a fetiţei ce tocmai murise. Cu toate acestea, cei patru ce desfăcuseră acoperişul păreau fi mai degrabă angajaţi sau voluntari în trupa de intervenţii rapide de tip descarcerare-resuscitare a arabului Arafat din ţara noastră, decît o gaşcă de pustnici descendenţi ai habotnicilor iudei motivaţi de post şi vreo dietă insecto-meliferă a meniului lui Ioan Botezătorul. Nu e de mirare că Isus le plasează responsabilitatea gestului său enunţînd o întrebare ce le-a făcut să vibreze timpanele şi le-a făcut să le stea în gît ultima dumicătură de teologie iudaică: „Ce este mai lesne: a zice slăbănogului: „Păcatele îţi sunt iertate”, ori a zice: „Scoală-te, ridică-ţi patul, şi umblă?” Alternativa i-a lăsat cu gura căscată pe martorii scenei, după cum mai îi lasă pe unii dintre contemporani care vor să se întoarcă înapoi la Lege cu toate că critică atît de mult mîntuirea (chipurile!) prin fapte a ortodocşilor!

În mod normal, tradiţional şi raţional Isusul lor, cel cuminte, cel care nu ar fi avut voie să se angajeze într-un astfel de raţionament cu tentă diabolică (nu degeaba îl vor acuza puţin mai tîrziu că face minunile cu ajutorul lui Beelzebul) ar fi trebuit să îi certe pe cei patru răufăcători pentru deranjul provocat, pentru paguba făcută proprietarului de drept al casei denunţîndu-i la primul post de poliţie comunitară, la inspectoratul pentru construcţii şi la Înaltul Oficiu, cu toate efectele ce urmau să decurgă din astfel de demesuri: plata amenzii pentru deranjarea liniştii publice, plata unei amenzi pentru efectuarea unor lucrări de demolare parţială fără autorizaţie, excluderea din sinagogă şi în final arderea pe rug publică pentru provocarea unei blasfemii în public. Nu mai pun la socoteală şi o citaţie din partea Inspectoratului pentru muncă, pentru prestare de servicii fără calificarea cerută, una de la  Autoritatea Naţioanlă pentru Persoanele cu Handicap pentru exploatarea şi rău tratament aplicat unei persoane cu dizabilităţi. Vorba unui partizan al harului de tip nou în care tocmai harul este definit ca şi „respectarea tuturor poruncilor şi legilor lui Isus”: cel mai bine dacă vrem să ne punem la adăpost de legalism şi liberalism ar fi să ne ferim de tot ce poate să fie rău!

Trebuia ca Isus să se ferească de toate astea. Nu trebuia să rişte ca vreunul dintre aceşti micuţi cărturari şi micuţi farisei să se împiedice de el, piatra de poticnire. Nu trebuia să le dea ocazia de a-l învinui de mai ştie cine şi ce. Auzi tu: să mînînci cu curvele, vameşii şi păcătoşii! Să te amesteci cu leproşi, îndrăciţi şi romani! Scandalos! De trei ori scandalos!!!

Ei, acum să ne revenim din reverie, incursiune în imaginaţie şi să revenim cu picioarele pe har –  pardon – pămînt (sau dacă vreţi cu picioarele pe Noul Testament). Cred că dacă continua aşa Isus Cristos ar fi fost promovat mai sus, mai aproape, mai la centru, fără să mai fie nevoie de cei doisprezece, nici de rătăcirea prin Galilea prin frig, vînt, prin locuri unde vulpile aveau vizuini dar el nu avea unde să îşi plece capul. Adio proces, welcome faimă, şecheli ai Templului şi acces direct la Irod, Ana, Caiafa, ba chiar la Pilat. Adio frig şi ploaie, adio impozit plătit cu banul din pîntecele peştelui. Adio Fiul Omului… Adio pogorîre a Duhului Sfînt! Cu toate astea istoria s-a scris altcumva. De aceea nici eu nu vreau să mă conformez literei care aduce moartea Duhului atunci cînd nu este vorba de o interdicţie expresă sau de o poruncă explicită a Lui!