Întrebare

Am auzit duminică dimineaţa o predică faină despre „sindromul răspunsurilor corecte”. Autorul e un fost student de la Oradea, rus de origine stabilit în România. Adică avem răspunsuri corecte pe care le servim în momentele cheie (comitet, mărturie, admitere), dar acestea nu se verifică în practică, unde o dăm în bară.

În acest context aş vrea să pun şi eu o întrebare inocentă: dacă memorăm Scriptura şi o ştim pe de rost, ne ajută cu ceva? Sau mai bine, pe lîngă cunoştiinţele de Scriptură să mai citim alte cele, cum ar fi filosofie, artă, sociologie, romane, istorie, să mai mergem la un film, meci şi să mai stăm de vorbă cu semenii? Merită să investim azi cînd se duce pe rîpă morala în direcţii „dubioase”?

În alt context, cel al luptelor spirituale, ar fugi Satana de la noi dacă nu l-am plezni cu un verset, două? Deci să memorăm Scriptura şi să lăsăm alealalte necitite? S-ar ţine dracul departe de noi dacă suntem mai etici, mai corecţi, mai drepţi? Sau pur şi simplu nu intrăm în vizorul lui că ştie că ne ferim?

Cine are un răspuns-două, dă un comentariu. Pe bune.

Ca vîntul printre sălcii…

Demonul cu faţa albă (2)

Medicul specialist ne-a dat un număr de telefon în caz că mă hotărăsc să mă internez. Nu insistase, lăsîndu-se să alegem între Arad şi Timişoara pentru care ne-ar fi dat o recomandare. Aşa că, am periat internetul. Mă simţeam însă bine, cam la fel de bine ca înainte de a-mi face antigripalul. Am hotărît să nu o lungim cu decizia mai mult o săptămînă. Nu mai ştiu în a cîta zi am sunat-o.

Şocul m-a lovit însă a doua zi după vizita la doctor. Atunci am priceput sentinţa: pentru prima dată în viaţa mea simţeam că mor. Era ceva ireversibil şi inexorabil. Atîta timp cît am ştiut doar că „ceva” nu era în regulă cu abdomenul meu, dar nu aveam simptome ce mă deranjau, nu mi se părea că viaţa îmi era ameninţată. Vorba aia, creştin fiind, eram asigurat la cea mai bună şi cea mai mare companie de asigurări din univers. Puteam să îmi pun viaţa în primejdie, să mă gîndesc că o dată, cîndva se va sfîrşi. Dar nu acum! Acum însă situaţia s-a schimbat. Şi s-a schimbat dramatic. Preţul începea să urce pentru asigurarea asta! Era un sentiment de inutilitate, altul decît depresia. Era necesară o reevaluare rapidă a vieţii sau mai bine zis a ceea ce a mai rămas din ea. Oare cît mi-a mai rămas?

Molipsit de un prieten, încă din adolescenţă îmi număram şi evaluam „hibele.” Dacă treceam de 10 mă relaxam. Nu avea sens să le mai bag în seamă. Era inutil să lupt cu zece boli ce le purtam mai mult sau mai puţin latent în mine. Le ştiam, le ingnoram, asumîndu-mi riscurile tinereţii. Dar acum totul, absolut totul s-a schimbat. Așa că făghet ăbaut reacţia la auzirea că ai o boală terminală. Am trecut instantaneu peste negare pentru că ştiam că de patru ani cel puţin am trăit cu boala şi nu m-a învins.

Întrebarea acum nu era să merg la un alt medic să aflu o altă părere, ci să aflu rapid care sunt şansele mele şi cît mi-a mai rămas de trăit. Mă aflam deja într-o fază superioară. Apoi mai trebuia să evaluez ce aveam de făcut de aici încolo. Simţeam că ţin în mînă clepsidra vieţii mele, nisipul rămas de scurs trecea repede în cealaltă jumătate şi nu mi-a mai rămas era prea mult nisip. Nu puteam face abstracţie de aşa ceva, nu mai puteam intra în faza „negării bolii.”

În fine, după căutări pe net, după ce am cîntărit situaţia dacă mergem în Ungaria, la Timişoara sau la Arad, am ajuns la concluzia că varianta cea mai ieftină şi comodă era Aradul. Copiii erau la şcoală, aşa că lucrurile se complicau în cazul unei investigaţii departe de casă şi care dura o săptămînă. Am sunat-o pe domna doctor şi i-am comunicat ce am ales. Toate astea ne-au ajutat la viaţa de rugăciune. Nu ştiu dacă au fost mai multe, dar au fost mai la obiect. Era destul de greu de exprimat ce doream. Minunile nu le ţineam în buzunar şi nici nu voiam ca Dumnezeu să facă ceva de genul „hokus-pokus” doar ca eu să mă simt mai bine.

Deocamdată am ţinut totul secret, era destul de greu de mestecat la cald, darămite de înghiţit de alţii mai puţin implicaţi şi mai imaturi. Dar era o cursă contra-cronometru. Cel mai informat însă era Dumnezeu, mai ales că el ştia asta cu mult înainte de a afla eu.

Noroc că la şcoală era sesiune şi nu mai trebuia să-mi ţin cursurile. Era destul de greu să stau în picioare. Acum îmi explicam de ce era atît de greu să urc podul de la Grădişte în drum spre Betania. Nu mă dumiream de ce după circa 100 de metri simţeam că nu mai am tracţiune şi parcă mergeam pe loc. Era o senzaţie stranie. Nu duceam decît vreo două cărţi cu mine. Acum am înţeles: erau kilogramele în plus de la splina mărită.

Pe cînd eram hotărîţi să mergem la spital la Arad, sună Ida să ne întrebe ce a spus prietena ei de la eco. Se cam aştepta. Un doctor nu se sperie aşa uşor, mai ales că vede tot felul de cazuri. I-am spus ce şi cum şi că am ales varianta Arad. În aceiaşi zi ne sună din nou spunîndu-ne că a vorbit cu un prieten de-al ei din Cluj de la hemato. El putea face toate investigaţiile într-o zi, fără internare sau internare din aia de o zi, numai în scripte. Am sărit în sus. În percepţia mea, era un semn bun. Pune-te din nou pe telefoane! Am contramandat internarea la Arad şi ne-am contactat prietenii din Cluj spunîndu-le că venim într-o vizită fulger. Doamna doctor ne-a urat succes şi însănătoşire grabnică, am luat maşina şi am plecat la Cluj în aşa fel încît să putem fi a doua zi dimineaţa la analize fără să întîrziem. Bineînţeles că a doua zi dimineaţa l-am sunat pe doctor să-i spunem că nu găsim clinica. Avea o voce tînără. Greşisem doar direcţia şi cartierul. Bine cel puţin că oraşul era bun. Am luat un taxi şi n-am întîrziat mai mult de zece minute.

Corpul de clădiri era vechi de vreo sută de ani. Or fi fost frumoase cînd s-au construit… Ajungem în cabinet. E tînăr, brunet, tuns scurt, cu ochelari. Are o figură haioasă. Îi spun istoria cu vaccinul, cu analizele la care se uită şi mă ia la purecat. Un control amănunţit împreună cu stagiara. Mi-a palpat prudent splina. M-a palpat în zonele unde se găsesc ganglionii. M-a cîntărit. M-a întrebat de cînd am greutatea asta. „De cînd lumea…” M-a întrebat de antecedente, de cele ale familiei, dacă am făcut vreo transfuzie recent. Operaţii, unde lucrează soţia (ce lucra la un centru HIV), ce lucrez, ce medicamente am luat. S-a uitat şi la plombe, dar am apreciat că era serios şi meticulos. Doctor de doctor!

–         Transpiraţi noaptea?

Îl privesc întrebător uşor derutat.

–         Cîteodată…

–         Adică aşa încît să schimbaţi cîteva pijamale…

–         Nu. Chiar aşa nu!

–         Vi se imflamează picioarele?

–         Mai ales seara.

Apoi am plecat la analize, eco, plămîni şi după aceea ca o încununare a tuturor analizelor, apoteoza: puncţia. A preferat cea lombară. Raţiunea era simplă: dacă cea din stern nu este concludentă urmează lombara oricum, aşa că scurtăm suferinţa (zicea că nu e prea fain să vezi cum îţi înfige cineva ditamai acul în stern, sub ochii tăi) şi calea într-acolo. Îmi suna a „cum să ştiu eu calea într-acolo…?” La laborator coadă, dar nu prea lungă. O mulţime de oameni în diferite faze. Eu ca picat din lună. Ah, laboratoarele astea cu mirosurile lor specifice şi cu cozile lor! Mă culc pe pat în caz că pic lat, apoi mă înţeapă în deget pe un scaun. Ce-mi place chestia asta! De mic copil! Laboratorul arăta modern. Urina la veceu duhnea a clor.

Apoi restul. Clădirea afumată, cu pete pe tavan, pe alocuri tencuiala căzută lăsa să se vadă trestia din tavan. Nimic sau aproape nimic, nu era drept, curat. Totul avea o culoare greu de definit. Spital tipic din anii 80. Numai că eram în 2008. La eco era un tip în vîrstă ce părea să-şi fi încheiat socotelile cu viaţa. Pe la 60+, plictisit nevoie mare, necomunicativ. Aveam impresia că se încadra perfect la un exemplu de „prezent cu trupul, dar absent cu mintea.” Mi-a pasat nişte hîrtie igienică de cea mai proastă calitate să scap de substanţa cu care m-a uns. În rest, profesionist, nimic de zis. Eram în drum spre? Roetgen, plămîni. Probabil procedura standard, cu un aparat din epoca Dej, vrednic de aventuri mai hazoase tip „Deschiderea celui de-al treilea ochi”. Vrînd-nevrînd într-un spital ca ăsta îţi puneai nădejdea în divinitate că baza materială şi personalul nu îţi inspirau prea multă încredere.

După aceea ne-am dat întîlnire prin telefon cu doctorul în faţa biroului de la parter al asistentelor. În cea de-a treia clădire. Era clădirea spitalului, acolo unde urma să aibă loc cea mai intrusivă dintre investigaţii: extragerea de măduvă.

Corpul de clădire din care tocmai ieşisem, cel cu eco şi roetgen părea iadul. Dar, mă înşelam: comparativ cu clădirea în care intram nu aducea mai mult decît un banal purgatoriu. Aici, în acest corp, era IADUL.

Pe hol bolnavi în uniforme de deţinuţi. Adică pijamale în dungi, spălăcite şi demodate ce stăteau pe ei ca pe nişte …morţi. Fără să facă eforturi vizibile semănau cu nişte cvazi-legume aşezate pe canapele de metal cu pernele acoperite de muşama albastră, model 1960 tip „Policlinica de copii”. Au început să mă treacă fiorii. Zombii cu feţele nefiresc de albe reuşeau să se desprindă din captivitatea canapelelor pentru a se deplasa încet, discutînd în şoaptă. Păreau la fel de absenţi ca şi fraţii lor mai mari, morţii vii. Printre ei, pe lîngă ei, depășindu-i cu viteza luminii parcă, se învîrteau asistente tinere şi energice ce sporovăiau despre cîte o reţetă de mai-ştiu-eu-ce pentru a doua zi. Atitudinea lor total neafectată de tîrîtoarele ce colcăiau pe coridor contrasta cu starea de spirit ce mă invada agresiv. Păi de aia nu voiam eu să mă internez! Aici mirosea a moarte!

Din cînd în cînd suna cîte o sonerie, se aprindea cîte un bec colorat desupra uşilor saloanelor. Brusc de după uşa pe care scria „Tratamente” ieşea o asistentă cu seringa în mînă purtînd un garou albastru ca o jartieră nefiresc rătăcită. Se intersecta cu alta ce avea seringa goală. Aceiaşi detaşare, aceiaşi alură şi stare de bine. Îngeri sau demoni? Căuta din ochi o victimă. Cînd o găsea aceasta se lăsa la cheremul ei, întinzîndu-i ca hipnotizat braţul. Intravenos! Totul dura mai puţin de un minut. Ea pleca lăsîndu-şi victima în aceiaşi stare letargică. Ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimic. Aveam să înţeleg după cîteva luni că era vorba de chimioterapie!

În ciuda rugăciunilor mele pline de foc dom’ doctor coboară de la etaj şi mă invită înlăuntru. I-am făcut semn Danei ce suferea împreună cu mine şi-şi pusese degetele piuă: se ruga pentru mine. Eu mă rugam să-mi dea Domnul putere să îndur toate astea şi lor să le dea destulă cunoştinţe în materie de medicină încît să nu mă chinuie degeaba.

Cam aşa s-a şi întîmplat. El a ales asistenta (Dana zicea că era şi stagiara), asistenta şi-a ales seringa şi acul. Din ăla gigantic de-ţi venea să le spui „Sincer? Cred că am greşit salonul!” Eu, adică victima, eram pregătit. Am luat poziţia „pentru luptă culcat” ca la tragerea cu armamentul din dotare, dar de data asta m-am culcat ca şi cînd aş fi fost stîngaci. Adică pe partea dreaptă. Dom doctor a ţipat puţin la o femeie între două vîrste ce tocmai deschisese uşa fără prea multă convingere căutînd probabil o asistentă: „Ce, la ce vă uitaţi, la un fund de bărbat? Afară!!!” Mă simţeam şi eu dintr-o dată foarte important. În fine era altcineva dat afară şi rămîneam eu. Parcă ar fi fost mai bine invers de data asta. Numai de data asta! Pînă şi doctorul părea destul de stresat.

Mai întîi mi-au făcut o anestezie. Ce m-a înţepat acul ăla! Au început să dea cu acul ăla de-a roata să fie o anestezie mai profundă. Nu aveam nimic de obiectat la asta! Ascultam cu atenţie indicaţiile domnului doctor. E bine să ştii de toate, poate ţi se oferă ocazia să practici. Vorba aia, tot doctor eram şi eu… Apoi, după ce am stat şi ne-am odihnit sau doar am aşteptat să-şi facă efect anestezia, cineva s-a dus după acul ăl mare. Am refuzat să privesc. Mi s-a spus să strîng din dinţi. Aveam eu o metodă mai bună: n-am habar cîţi îngeri or fi fost pe acolo, dar dracii au fugit toţi că n-am simţit durerea.

Am simţit cum scîrţîia cînd intra acul, m-a mai avertizat domnul doctor că „acuma o să doară,” dar m-a minţit. N-a durut. Era ca şi cînd mă împingea cineva cu ceva greu, dar nu durea. Ei se tot minunau când le spuneam că nu simt durerea. Fiecare cu toleranţa lui la durere! În fine, zice că e ultima împinsătură şi gata, au scos acul Am văzut picătura de măduvă cu sînge şi gata. M-au lăsat să îmi revin, să mă îmbrac, după care doctorul a spus că ne vedem la ora 12 treizeci să ne spună ce şi cum. Nu invers.

Am ieşit pe coridor. Dana era palidă. Totul, de la intrare, la ieşire, a durat două ore şi patruzeci de minute. Mare diferenţă faţă de cîteva zile de spitalizare. Ca de la cer la pămînt! Ce bine-i să ai prieteni! Am ieşit şi am mîncat nişte prăjituri şi am băut un suc la cofetăria de lîngă hemato. Două mașini de pompieri ieşiră cu sirene și girofaruri din clădirea de lîngă. Parcă eram pe altă lume. Sărbătoream ieşirea simultană din purgatoriu şi iad. Aş putea scrie un tratat despre asta!

Apoi ne-am întîlnit cu dom doctor pentru concluzii. S-a uitat la toate analizele. Rămînea doar fragmentul de măduvă ce urma să fie analizat la microscop. În funcţie de cum se mişcă cei de la laborator, va şti şi el să ne spună ceva. Să dăm telefon peste cîteva zile şi apoi o să ne vedem să stăm de vorbă serios. De parcă pînă acuma ne-am ţinut de bancuri! Este ceva, dar nu se ştie care e cauza. Nu e nevoie de tratament, dar în caz că starea de sănătate se înrăutăţeşte, să-l sun de urgenţă.

Nu ştiu cum arătam la spital, dar ajungînd la prietenii noştri am dat de un străin în baie. După cîteva secunde m-am dumirit. Eram eu. Stresul sau…