Cartea bisericii: huz king Luii?


De multe ori ce se întîmplă prin bisericile noastre aseamănă cu ce se întîmplă în junglă. În cazul acesta ar trebui să se scrie o Carte a Bisericii, dacă tot s-a scris o Cartea junglei, nu? Mai zilele trecute aveam un imbold lăuntric de a scrie o fabulă, că nu am mai scris de mult aşa ceva (https://pasareaphoenixremixed.wordpress.com/2010/03/12/fabula-4-haita-de-lupi/). Ceva în stilul lui Natan, a lui Mica şi a altor autori de marcă. Trăgeam nădejde că poate totuşi va exista o reacţie, că dacă spui ceva personal se interpretează pe dos.

Păi de ce credeţi că prorocii, şi nu numai ei,  făceau scenarii cu oiţa săracului (Natan), cu prizonierul personal sau cu fiul ce ar fi fost omorît ca preţ al sîngelui de către rude? Pentru că dacă omul venea cu verdictul „Uite ce împărate, nu te duce la Ramotul din Galaad că o să o încasezi şi o să faci buba!” – împăratul, setat pe programul lui de realizări, cuceriri, imagine şi deci foarte sensibil la cultul personalităţii (pus la bătaie de cele cîteva sute de proroci mincinoşi cîteodată) nu putea accepta obiectiv realitatea. Vorba aia: „De ce puncte puncte m-o fi pus pă mine ăl de sus împărat, dacă orice amărît vine să-mi spună mie ce să fac? Ăla-i împotriva mea că niciodată nu îmi spune ceva bun. Mă denigrează!”

Io vreau să stau în junglă, dar acolo e Ka, e Luii şi e şi Şirhan.  Noroc cu Baluu şi Baghera. Uneori şi animalele astea pot să ajute la ceva. Ka, Luii şi Şirhan la zu cu ei! În rest coregrafia, muzica şi umorul sunt formidabile! Observaţi că king Luii ţine „biserica” să nu se ducă pe rîpă şi pezevenghiul ăla de Baluu îl gîdilă ca să îl saboteze? Îmi place replica lui din final şi cu ce rămîne king Luii în cap: pietre!

Demonul cu faţa albă (5)


În luna mai, cu aproximativ o lună înainte de operaţie mi-am luat inima-n dinţi şi l-am întrebat pe Domnul ce şi cît o să mai trăiesc. Cam ce şansă ar avea cineva, ţinînd în mînă o Biblie să i se deschidă tocmai la întîmplarea cu Ezechia? Căci acolo s-a deschis. Exact acolo! Hmmm!

Nu sunt matematician şi nici statistician, sunt un tip foarte raţional. Poate chiar prea raţional uneori. De aia nu am putut vorbi în limbi probabil… Bineînţeles că am primit reclamaţii. Florin zicea că e o încercare iraţională. Parcă eu nu ştiam… Apoi Charles mi-a spus că poate e ceva mai rău, poate e de la cel rău şi voi trăi mai mult. Posibil. Dar la vremea respectivă pentru mine a însemnat că voi trăi. Ceea ce era complet diferit de perspectiva lor. În plus, înainte de operaţie, chiar şi după, dacă mă uitam la analize 15 ani mi se păreau mai mult decît îşi poate închipui cineva. În orice caz mai mult decît 15 ani ce au trecut deja. Erau 15 ani din viitor. Am scris în Biblie data în dreptul pasajului. Au mai rămas 11. Cei patru au trecut ca o zi! Aviz celor care le ticăie ceasul…

Apoi nişte prieteni mai carismatici m-au întrebat dacă vreau să se roage pentru mine. (https://pasareaphoenixremixed.wordpress.com/2012/02/21/demonul-cu-fata-alba-3/) Adică “să întrebe pe Domnul”. Păi de ce nu? Că doar nu o fi ceva rău! Eram sceptic cu privire la “noutăţile” pe care le-ar putea primi ei de la Domnul avînd în vedere că eu eram într-o situaţie dificilă nu ei, şi vorba vine între noi, nu eram tocmai un diletant în materie. Au venit la noi, le-am spus să se roage pentru trei probleme. Una, cea de mai sus, a doua dacă să mai predau la Betania avînd în vedere contradicţia dintre ce se spunea şi ce se făcea acolo şi a treia nu mai mi-o aduc aminte. Oricum am primit răspuns la primele două întrebări, aşa că voiam să ştiu din curiozitate ce vor spune ei. Referitor la a doua întrebare am decis să stau atît cît se mai poate, tocmai pentru a exista şi o alternativă. (Pentru amănunte vizitaţi postările de pe blog referitoare la Secţia de Teologie Didactică Penticostală Betania.)

S-au rugat şi mi-au zis, adică mai mult ea decît el că a rămas marcată de cît de mult mă iubeşte Domnul. Parcă ştiam asta, dar nu era tocmai rău sau mai bine, era foarte bine că altcineva mi-o spunea din nou! Se vedea pe faţa ei, pe intonaţie că asta era, nu altceva. Nu putea mima aşa ceva. Şi avînd în vedere ce mi-au spus le-am spus şi noi ce am primit, aşa că ne-am bucurat că era vorba de viaţă nu de moarte, de lucrare nu de imobilizare la pat sau cine ştie ce grozăvii.

La capitolul rugăciuni s-a mai înscris un frate baptist din Anglia cu care mi-a făcut legătura Charles Strohmer, un prieten foarte bun din USA. Complicată filiera asta a lui Dumnezeu! Mike şi Lesley Wood veneau tocmai atunci la o biserică baptistă din Arad, aşa că ne-am văzut la păstorul bisericii, am ieşit la o prăjitură la cea mai bună cofetărie şi după ce am discutat şi ne-am simpatizat, el s-a rugat pentru mine. Complexe? Forget about-it! Îţi pier toate complexele atunci cînd îţi este în joc viaţa. La fel ca şi mine credea că Dumnezeu face ceva dacă vrea şi nu la comandă, aşa că el era într-un fel cel ce îi ţinea locul. Am rămas prieteni şi ei au avut şi încă au o lucrare în biserica baptistă. Se roagă şi Dumnezeu vindecă, vesteşte vestea cea bună care îşi face efect. Cînd scriu aceste rînduri face asta în Spania. A făcut-o în India, în Nepal şi în Madagascar. A scris şi o carte, dar cu toate că i-am cerut-o nu a ajuns şi la mine. Încă mă mai întreabă dacă prăjiturile sunt la fel de bune şi crimi şi dacă în postul Paştelui mă dedau la asemenea bunătăţi. Nu prea postesc eu de felul meu că nu scot draci. Este cine să-i scoată pe ei şi pe fantomele lor!

Cum am cuplat instantaneu, mai ales că amîndoi suntem bărboşi, vă daţi seama ce fel de răspunsuri primeşte! (Funy faces everywhere!!!) aşa că am rămas cu operaţia pe rol, fără o vindecare miraculoasă, fără îngeri care să îşi bage mîinile în mine, fără descărcări spectaculoase de energie, cutremure, foc sau vînturi ce mişcă stîncile. O voce ca un susur subţine? Nici măcar atît!

Să revenim la operaţie. (https://pasareaphoenixremixed.wordpress.com/2012/02/23/demonul-cu-fata-alba-4/) Trebuie să mărturisesc că nu mi-a fost frică, cu toate că aveam oroare de operaţii, de mersul la doctor şi toate astea. Nu voiam să am de-a face cu sistemul! Cu toate astea cînd am decis în favoarea operaţiei mi-am pus întrebarea: Care este rostul operaţiei în afara faptului că încearcă să îmi rezolve o problemă de sănătate? Răspunsul a fost unul simplu: mă duc la spital ca martor a lui Isus Cristos. Discret dar activ, cred că am reuşit în această menire. Scopul meu nu e fost să ţip, ci să ajut, nu să critic, ci să alin. Am făcut tot ce am putut pentru cei de lîngă mine pentru că am zis că în acel spital eu sunt omul lui Dumnezeu. Mai erau şi alţii, unii pe care i-am cunoscut, probabil că erau şi mai mulţi decît vedeam eu. Nu eram singur. Şi ăsta era un sentiment reconfortant. La un moment dat uşa de salon s-a deschis şi a intrat un preot ortodox care s-a prezentat întrebînd dacă are cineva nevoie de el. În salon eram un maghiar, un baptist şi un fost cadru din trupele trupele speciale. N-a nimerit-o. Nu totdeauna au succes profesioniştii. Te pune pe gînduri…

Apoi ce am învăţat, a fost să mă bucur de fiecare zi. Pentru unii poate părea o zi urîtă. Pentru mine era o zi! Orice zi este frumoasă. Practic pentru mine există doar azi!

În postul următor cîteva fragmente din jurnalul de spital.


Iată o mostră de învăţătură biblică. Am putea face eforturi pentru a o aplica în practică.


În timp ce trăim o viaţă tihnită alţii sunt condamnaţi la moarte pentru credinţa în Isus Cristos. Poate ne dă de gîndit.

Persona

News agencies announce that the death sentence was copnfirmed for Iranian Pastor Youcef Youcef Nadarkhani.

Here are some links about this blatant human rights case:

Final Verdict for Pastor Youcef… Death

White House, State Department condemn Iran on pastor’s execution orders

US State Department – Execution Order for Iranian Christian Pastor Youcef Nadarkhani

EU urges Iran to release pastor facing death sentence

Please pray for a miracle!

Vezi articolul original

Peştişorul de aur sau Ai vrea să-l prinzi pe Dumnezeu de un picior?


Trăgînd cu sete un fum din ţigară, se uită la noi cu ochi mari, negri şi oarecum voalaţi. Beam toţi ceai. Îmi explodară papilele gustative de tăria liptonului din cană. Era ceva nou. Şi cînd te gîndeşti că liptonul nu e ceaiul, ci brendul…

Iarna trena. Ne vedeam de plictiseală, o plictiseală ce te îndemna la bancuri interzise, la muzică străină nedifuzată pe posturile de radio naţionale şi la achiziţionarea pe sub mînă a produselor străine introduse prin mica contrabandă. …sau marea, cine îşi punea întrebări incomode… Radiatorul electric compensa cît de cît paloarea celui din reţeaua de încălzire centrală. Noroc că nu se întrerupea curentul în centru. De dincolo de masă vocea uşor nazală ne trezi din visul unei zile de iarnă:

– Dacă Dumnezeu s-ar pogorî aici, acuma… …n-aş şti ce să-i cer. Plată, fără modulaţii, plictisito-anguasată, vocea te îndemna la mirare, la confesiuni, la nedumerire, la …vise.

– Cum?

– Acuma. Făcu o pauză semnificativă privindu-ne ca pe doi extratereştrii ce picaseră din altă lume.

– Dacă Dumnezeu m-ar întreba… mi-ar spune că pot să-i cer ceva… n-aş avea nici cea mai mică idee ce i-aş cere. Habar n-am.

Suna ciudat. Suna sincer. Suna a iarnă. Suna adevărat. Şi personal. Foarte personal. Suna a ceea ce englezii numeau spleen.

Poveştile copilăriei erau pline de întîmplări şi personaje miraculoase. Ne captivau imaginaţia. În general transmiteau cîteva lucruri: era bine să fi cinstit, era bine să fi curajos, era bine să fi harnic. Era rău să fi leneş, necinstit, laş şi mincinos. Acum s-au schimbat lucrurile, cel puţin pentru adulţi.

Tot din poveşti aflam de răsturnări de situaţie în care cel bogat devenea sărac, cel sărac devenea bogat. Cea frumoasă şi săracă era aleasă în detrimentul celei bogate dar rele. Dar niciodată în poveşti cel rău nu se făcea bun şi cel bun nu devenea rău. Lucrurile erau clare. Doar Spînul, Zmeul, diavolul, Scaraoţchi şi alţi Michiduţi te înşelau. Eroii pozitivi erau doar înţelepţi sau iscusiţi. Eventual dacă era vorba de fraţi atunci se iscau certe şi se ajungea la crime. Dar zmeul rămînea rău, cotoroanţa rea, zgripţuroaica şi Muma pădurii la fel. Făt-frumos era bun şi Ileana-Cosînzeana era tot frumoasă. Muma Pădurii, chiar dacă cîştiga la Loto 6 din 49 nu devenea peste noapte Miss Univers. Cu alte cuvinte, de parcă toată acţiunea se petrecea în timp real, fără excepţie, cu toţii îşi conservau caracterele. Mai rar aşa ceva în ziua de azi. Dacă în poveşti cei buni făceau lucruri bune şi cei răi lucruri rele, cu greu ajungea un personaj negativ să facă ceva bun. Aceasta era mai degrabă excepţia ce întărea regula. Povestitorul nu îi dădea vreo şansă zmeului, cotoroanţei sau diavolului. Dar ce se întîmplă dacă aceştia chiar vor să se schimbe? Păi în primul rînd ar trebui să arate că le-a părut rău de ce au făcut pînă atunci şi să facă pe dos, adică să vadă toată lumea că fac ceva bun. După aia poporul va schimba povestea. Probabil că aşa au apărut filmele cu Şrec. Dar există posibilitatea transformării totale în urma unui eveniment deosebit, cum ar fi prinderea reginei albinelor, peştişorului de aur sau ceva asemănător.

Întîmplarea cea mai jinduită de toţi copiii, şi mai ales de toţi adulţii din ziua de azi, este cea cu peştişorul de aur sau cu oricare animal care dacă aveai harul să îl prinzi, îţi îndeplinea trei dorinţe dacă îl eliberai. Scumpă era libertatea asta! Ca urmare a devenit clasică gluma cu beţivul care i-a cerut peştişorului vodcă în lac, în găleată şi apoi în cană. Şi azi mai sunt destui ce visează să pescuiască peştişorul de aur sau în limbaj modern “să dea lovitura”!

Dar, dacă să zicem că ai avut şansa să-l pescuieşti pe peştişorul de aur, ce i-ai cere? Nu mai crede nimeni în poveşti, şi nu există vreo dovadă că cineva ar fi pescuit vreo dată aşa ceva şi nici că vreun exemplar al regnului animal ar fi îndeplinit vreunui om una sau mai multe dorinţe.

Să presupuneam însă că nu ai pune mîna pe un …animal, ci cu fiinţa cea mai extraordinară, pe Dumnezeu. Ce i-ai cere? Vrei să-l prinzi pe Dumnezeu de un picior?

Fără explicaţii


Atunci cînd suntem uimiţi de ceva de obicei spunem că nu avem explicaţie pentru ce s-a întîmplat.

În urmă cu o săptămînă am primit un telefon (iar!) de la una dintre fetele pe care o ştim de mult timp. E drăguţă, e harnică, e studentă, şi e creştină. S-a dus la doctor pentru că i s-a umflat burta. Se simţea ceva destul de mare şi tare înăuntru. Ea zicea că s-a ‘ntîmplat dintr-o dată. Vă gîndiţi la ce s-a gîndit şi doctoriţa de familie care a palpat-o? Nu vă mai gîndiţi că nu e cazul de aşa ceva. Fata e şi cuminte. Era o tumoare ce se simţea la palpare. A fost trimisă totuşi pentru internare la spitalul de ginecologie. Acolo ăia dădeau din colţ în colţ şi i-au spus că e ceva normal în cazul ei. A, am uitat să vă spun că prin 1988 a fost infectată cu HIV în spital, în România.

Noi, ce-am zis? Ia să ne rugăm un pic! Cum cadrele medicale de la stat nu mai voiau să se atingă de ea – riscuri, prejudecăţi, ifose – s-a programat la o clinică privată de calitate. Se duce, noi cu ochii şi urechile pe telefoane. În fine sună telefonul: nu mai e nimic! S-a dus. Păi cum? Nu ştim. Fără explicaţii.

Ei, nu suntem chiar aşa de proşti cum ne cred unii! Continuăm să ne rugăm.

Apropo, doamna cu atacul cerebral e mai bine şi vorbeşte. Fără explicaţii!

„Tot ce veţi cere cu credinţă, prin rugăciune, veţi primi“


Mama se ruga constant avînd pe lista ei de rugăciune nume şi nume. I-a venit ideea să ceară numele copiilor unor nepoate. Le-a primit după care a fost sunată de una dintre ele care pe un ton alarmant i-a cerut imperativ să nu cumva să roage pentru copiii ei. Pur şi simplu i-a interzis. Vorba aia, dacă ar putea interzice cineva aşa ceva… Probabil că cel ce ar vrea să interzică rugăciunea e un înger ce o dată era foarte frumos, strălucitor.

Rugăciunea schimbă vieţi. Avem nişte garanţii pentru asta, dar nu am să le înşir acum. Să vă dau un exemplu.

Ieri dimineaţă pe la ora 10 am primit un telefon în care mi se cerea să mă rog pentru cineva care era internat la spital la reanimare cu atac vascular cerebral. Fac parte dintr-un grup care se roagă şi pentru aşa ceva.

Nu am primit vreo înştiinţare de sus, nu au ieşit din mine flăcări şi nici nu „mi-a vorbit Domnul”.

Azi dimineaţă vorbesc cu cineva din grup şi-mi zice:

– Azi dimineaţă a venit doctoriţa şi i-a luat mîna lui M. I-a spus să i-o strîngă. I-a strîns-o. După aia a mers la fiica pacientei şi a întrebat-o contrariată: „Sunteţi creştini? În toată cariera am mai întălnit doar un singur caz ca ăsta. E o minune!” Continuăm să ne rugăm. Deocamdată nu vorbeşte. Ne rugăm şi pentru fiica şi ginerele ei.

– OK. Am înţeles!

Sexualitatea, credinţa şi Dumnezeul creştin (1): să definim limitele


Încep un ciclu. Nu ştiu cît va ţine. Aş vrea să văd în primul rînd dacă ţine. Să mă justific: am ajuns la o vîrstă la care pot să spun lucrurilor pe nume; am ajuns la oarecare experienţă care nu poate fi negată; am văzut şi trăit mai bine de 60 de ani. Deci, voi încerca să deschid un subiect spinos atît pentru biserică, cît şi pentru familiile creştine din România. Am crezut că cineva din biserica penticostală va demara dezbaterea în direcţia aceasta avînd în vedere numărul mare de copii din familiile penticostale clasice. Dacă numărul anilor nu îţi dă deschiderea necesară să abordezi un subiect taboo, nici numărul mare al copiilor nu o va face. Apropo de prejudecăţi şi mituri, ţin să-i informez pe cei ce sunt în necunoştiinţă de cauză că am trei copii, un număr ce mă situează din nou în afara tiparului tipic, dacă pot să mă exprim aşa.

Nu vreau, nu ţin morţiş să am doar dreptate, dar sper să transmit un punct de vedere deschis, clar, care să provoace la raţiune. Nu pot lăsa umorul la o parte, după cum nu pot abandona adevărul. Dincolo de Scriptură există destule adevăruri, să vedem dacă putem scoate capul din propria găoace pentru a le descoperi. Cum de obicei cititorii acestui subiect se împart în două categori – nu femei şi bărbaţi – ci cel-cea slab(ă) ce zice nu lua, nu gusta şi cel-cea tare, ce zice mănîncă tot ce vine fără a cerceta, aş prefera să încep cu cîteva afirmaţii ce ţin de limitele acestei abordări. Facem pariu că mîine se vor găsi cîţiva blogeri care să mă imite?

Demersul meu NU va fi unul dogmatic, nici nu se va încadra la genul „studiu biblic”, dar sper să fiu destul de uşor de citit. Întîi, cum am ajuns la subiectul ăsta? Simplu. Să vă mărturisesc. În urmă cu cîteva zile fredonam o melodie cu un text în limba portugheză, la care fiul meu de aproape 17 ani  mă întreabă: „Şti că are o conotaţie sexuală?” Evident că ştiam. Evident că eram în temă. Dar de aici şi pînă la a elimina tot ce înseamnă cîntec, ritm, haine, maşină, tunsoare, parfum, culori şi mîncăruri ce au o conotaţie sexuală e cale lungă. Cu asta vreau să afirm că sunt un om normal la fel ca şi dumneavoastră şi că nu am „a hidden agenda”.

Deci plecînd de la zero, fără prejudecăţi şi fără buline roşii pentru audienţa de cel puţin 18 ani împliniţi, să vedem ce este de spus în domeniul mai sus-menţionat. Iar în ceea ce priveşte sexul, cînd fredonez cîte o melodie cu conotaţie sexuală mă gîndesc la soţia mea. Aşa că ăştia cu reclamaţiile şi pioşenia exagerată, „ciocu mic!”

În primul rînd trebuie să spun că în viaţa mea n-am auzit vreo predică, nici un program destinat tinerilor, care să abordeze subiectul. Un prieten american a făcut pentru prima dată această remarcă, fiind deranjat de faptul că de multe ori sexualitatea noastră debordează, dar problema în sine este îngropată sub covor. Probabil că avem impresia că se va regla de la sine, ca şi relaţia dintre tenul adolescentului şi hormonii  săi. Tot în această direcţie vreau să încerc să demontez unele mituri sau prejudecăţi ce decurg din aplicarea mecanică, fără corelare a unor versete din Scriptură. Dar asta mai încolo.

În al doilea rînd, mi se pare că în loc să deschidă mintea, biserica se complace în atitudinea „don’t ask, don’t tell”. Care sunt programele bisericii pentru combaterea abuzurilor sexuale? Care este educaţia pe care biserica poate să o facă în cunoştiinţă de cauză? Care este educația în direcția demarării vieții sexuale a tinerilor căsătoriţi? Are biserica vreun program ca să o impulsioneze în cazul celor care au devenit creştini mai tîrziu sau care au depăşit faza aceasta? Secret? NU! Zero! Cine face educaţia sexuală în şcolile creştine? Am spus ceva ce nu trebuia?

În al treilea rînd, am văzut o carte scrisă de cineva după un an de căsnicie. Trebuie să fii mare ageamiu să faci aşa ceva! Nu inspiră încredere. Nu de alta dar nu mi se pare că are o lucrare substanţială în domeniul ăsta. Scrie domle o carte despre un subiect după zece ani de cînd ai început să te confrunţi cu domeniul respectiv, aşa cum se cere din partea unui specialist. Asta în cazul în care nu cumva eşti geniu, şi atunci îmi cer scuze. Dar n-am mai auzit de geniu în domeniul acesta, numai de Cassanova.

Apoi cînd aţi auzit de o întrunire pe această temă a „liderilor” ca să pună „ţara la cale”? Ne vedem ca să batem apa în piuă, că nu deranjează pe nimeni, şi nu ne încărcăm cu responsabilităţi. Dar, suntem femei şi bărbaţi sau avem copii ce vor ajunge repede femei şi bărbaţi. Ce facem în faţa unei lumi care coboară vertiginos vîrsta consimţămîntului în ceea ce priveşte sexul? Ce facem cînd auzim tot mai des la ştiri de fetiţe ce nasc la 10, 12 ani? Cum devenim părinţi responsabili dincolo de canoanele serei în care ne cultivăm subcultura proprie? De ce nu avem programe naţionale pentru aşa ceva? Pentru că gîndim prea îngust. De ce reacţionăm şi nu prevenim?

Poate pentru că ne e lene, pentru că nu vrem să fim deranjaţi. Pentru că ne e ruşine de un subiect care nu îl stăpînim, că el ne stăpîneşte pe noi. Rezultatul? O notă de plată mai ridicată, traume de lungă durată.

Ce facem cînd băiatul nostru are înclinaţii homosexuale sau fetiţa noastră se declară lesbiană? La aceste întrebări de obicei găsim răspunsuri la fel de multe şi de bune ca şi în cazul sinuciderii. Dar întrebările există. Ce facem cu pornografia de la chioşcul din colţ, cu „stewardesele” ce îţi fac semne deochiate pe drumurile publice şi ce faci în afară de a închide ochii şi urechile cînd filmul derulat în premieră la cinema are o scenă mai tare? Izolarea, înfundarea degetelor în urechi, şi tragerea pălăriei pe ochi nu e o soluţie.

Sau poate e una de moment. Ea nu tratează, nu explică, ci doar evită. E destul? Mai ales cînd avem un capitol în Biblie ce se numește Cîntarea cîntărilor și relația din Cristos si Biserica este comparată cu iubirea dintre un bărbat si o femeie.

Demonul cu faţa albă (4)


M-am trezit noaptea într-un salon. Contrar celor povestite de unii cum că au avut vise şi vise, eu n-am visat nimic, absolut NIMIC. Totul a durat cît am văzut figura doctoriţei anesteziste, o tipă blondă de vreo patruzeci de ani şi în clipa următoare eram în alt loc. Nu ştiu cînd am închis ochii, nu ştiu ce s-a întîmplat după ce mi-au pus masca pentru anestezie. În percepţia mea temporară a durat nimc. M-am trezit în alt loc şi noaptea, aşa că era clar că trecuse ceva timp. Dar, repet, senzaţia de timp a fost anulată. Cam ca la înviere?

Aveam perfuzie, senzori şi mască de oxigen. Eram la IT sau reanimare. Deci trăiam. M-am pipăit şi am simţit rigiditatea cusăturii. Era de la stern pănă la punctul cel mai sudic al trunchiului. Hara-kiri era o joacă de copil! Aveam trei tuburi ce ieşeau din abdomen. Mai eram îmbrăcat cu tricoul care era ridicat la nivelul gîtului. Mă simţeam viu. Eram viu. Pe hol se auzeau voci. Lîngă mine un alt pat cu cineva care gemea şi sforăia. Eram doar doi într-un salon cel puţin de două ori mai mare decît cel de pe secţie. Am încercat să îmi mişc grijă mîinile şi apoi picioarele. Puteam. De unul dintre degete mîinii era prins senzorul al cărui led îmi colora degetul în roşu. Eram perfuzat. Cu mişcări precise o asistentă micuţă îmi ia sînge. Mult mai precis decît asistentele de pe secţie. Ştia fata asta ceva. Simţeam mereu nevoia să scuip ceva. Cer un recipient, dar curînd îmi dau seama că e doar o senzaţie cauzată de anestezie. Mă simt ca psalmistul, mă rog ca el.

E noapte, dar îmi dau seama că se apropie dimineaţa. După un timp apar profesioniştii de zi. Gălăgioşi şi fără griji. Unul şi-arupt piciorul şi a venit totuşi la lucru cu el în gips. Curăţenie, uşi de dulapuri trîntite, medicamente scoase, dezambalate, tratamente, echipe, ordine şi activitate febrilă.

Pe lumină totul pare mult mai periculos decît mi-am închipuit. Tipul de lîngă mine are o seringă automată care face tot timpul zgomot. E dezgolit aproape total, cam ca la morgă, dar e viu. Eu sunt acoperit. Mă simt mai confortabil. Mi se ia temperatura. Nu am febră. Mi se ia din nou sînge. Se pare că aveam mai mult. Se face vizita. O doctoriţă dă raportul şefului de secţie. Mi se pare extrem de interesant. Au nişte figuri foarte serioase. Aflu cine sunt şi ce mi-au făcut. Le zîmbesc. Meritau. Profesorului, altul decît cel de sus, i se spune “Evoluţie bună.” Nu se aşteptau să le zîmbesc. Am marcat un punct. Poate mai recuperez…

Mi se dă să mănînc, tubul digestiv nefiind afectat. Două asistente mă ajută să mă ridic pe marginea patului. Parcă mă rupeam în două! Nu reuşesc să ameţeasc. Mi se spune să mă uit sus şi înainte. Mă întreabă dacă vreau să fac cîţiva paşi. Nuuu! Apoi una îmi face masaj la spate, să circule sîngele. Cît a mai rămas. Aproape mă obişnuiesc cu atmosfera, cînd pe la ora 12 sunt transferat. Patul trebuia ocupat de altcineva. Masca de oxigen mi-au luat-o de mult, mi-au desfăcut rînd pe rînd senzorii şi sunt gata de transfer.

Apare acelaşi tip ciudat de ieri cu scaunul pe rotile. Unde e patul pe rotile? Asistentele îl fac anormal. Şi eu! Cum să trec de la pat la scaun cu o tăietură de la care lipsea fermoarul? El n-are idee, nici nu-i pasă. Senzaţia de rupere se accentuează dincolo de orice durere ştiută şi suportată. În cele din urmă aterizez cumva pe scaunul cu rotile. Noroc că-i vară! La revedere. După coridoare întortochiate urmează liftul. Nu mă duc unde vreau eu, mă duce altcineva unde i s-a spus. Parcă-am citit despre asta undeva…

Pe secţie, unde e linişte. Feţe cunoscute. Sunt introdus într-un salon gol, parcă ar fi de clasa I! Asistentele protestează. Medicul chirurg face haz: “…şi ce dacă e salonul profului…” sunt scos afară şi ajung în primul meu salon, fost al profului. Asistentele nu reuşesc să mă ajute să mă urc pe pat. E prea strîmt locul. Cine nu a înţeles ce înseamnă să ţi se verse măruntaiele să mă contacteze. Dar sunt din nou în patul meu de la început. Bărbatul în vîrstă care a fost adus în ziua internării mele e tot acolo. În dreapta mea un tip de vreo 35-38 de ani cu chef de vorbă. Pe mine mă doare şi să vorbesc! Schimbăm informaţii. Avea apă. Eu am trei tuburi din care ies fel de fel de lichide. M-a iertat doctorul de sonda renală. L-am apreciat! Mi se golesc pungile, şi apare Dana.

Era ora de vizită. Începe să îmi povestească cît a durat operaţia. Trei ore şi jumătate. Apoi că a stat pe acolo şi a pus-o pe fugă proful. Încălca regulamentul. Şi în cele din urmă că m-a văzut la reanimare. Eram alb ca varul şi cu o mină de om suferind. De obicei aşa sunt dacă faţa îşi pierde expresia. Ce feţe au făcut cei de la reanimare de pijamaua mea. Nu era “regulamentară”, adică nu avea nasturi. Tot non-conformist am rămas pînă şi în materie de pijamale! Apoi că a venit chirurgul şi m-a mîngîiat pe frunte, am deschis ochii, i-am spus că îi mulţumesc şi am vorbit şi cu ea. Mi-a pus muzică pe walkman şi i-am spus că nu vreau. Nu îmi aduceam aminte nimic! Amnezie totală. Apoi a început să îmi povestească ce s-a întîmplat cu sîngele pentru transfuzie. S-a dus la centrul de recoltare.

Degeaba s-au oferit studenţii de la Betania să doneze sînge. Nu se putea decît dacă aveau domiciliul în Cluj. Era prea complicat. Pe cine să găseşti în Cluj să doneze sînge pentru mine? În cele din urmă a sunat pe Jim Foster, prietenul nostru din Oastea Domnului şi el i-a mobilizat pe ostaşi. Ei mi-au scăpat viaţa. Sau dacă vreţi Domnul mi-a scăpat-o cu sîngele lor. Uite cum ajunge sîngele unora să se verse pentru alţii. Asta jertfă! De fapt era nevoie doar de trombocite care fac să se coaguleze sîngele. Dar pentru că era nevoie de vreo patru sute de mililitri asta a însemnat cîţiva litri de sînge din care s-au extras doar trombocitele. Le mulţumesc din suflet. A fost o minune! Toată povestea asta am ascultat-o mai tîrziu pentru că fără să vreau mişcat de reacţia unor fraţi care nu mă cunosc abdomenul reacţiona încordîndu-se, ceea ce îmi dădea dureri aproape insuportabile. I-am făcut semn Danei să se oprească şi abia a treia oară a înţeles de ce. Ea era foarte emoţionată, eu eram foarte emoţionat, dar puteam să aştept.

Împrăştierea


Nu are nimic comun cu îm-prăştierea sau cu „împuşcarea”, ci cu desfăşurarea pe o suprafaţă mare a ceva. La ce mă gîndesc: mă gîndesc la împrăştiere atunci cînd văd pe feisbuc că toţi ne dăm cu o părere, două în mai toate domeniile, că ne place una şi alta, cănu ne like altele şi că mai facem şi figuri. Dar nu ăsta-i baiul fundamental. Baiul fundamental pentru mine cel puţin e că odată cu feisbuc şi cu alte kestii din astea am devenit mai superficial. Avea viaţa mea viteză? Avea ceva. Dar acum curiozitatea mă împinge să bat o arie mai mare, un timp mai substanţial pe care nu vreau să îl pierd de fapt şi scurtîndu-l nu fac decît să trec în zbor, superficial peste oameni, evenimente, articole, filmuletze, poze şi pozne. Sunt prieten cu te miri cine, cu tmă mir ce biserică, cu nu mă mir ce fel de necunoscuţi. Serios? Azi pînă şi Vlad, fiul meu de aproape 11 ani mi-a cerut să devenim prieteni pe feisbuc. Asta-mi mai lipsea!

Sunt de modă veke? Poate. Sigur! N-am probleme cu chestii de genul „Oare Isus ar fi avut cont pe feisbuc?”, dar mă întreb cum şi cît aş putea reduce activităţile inutile şi extinde pe cele utile care contează într-adevăr. Păi atunci e o chestie de priorităţi. Îi putem spune şi aşa. Dar mi se pare că dacă vrei să fi un pic mai aşezat, să stai mai mult si să cugeţi, atunci trebuie să uiţi superficialitatea, momentul de plăcere şi să înoţi în ape mai adînci, mai clare.

Cam acelaşi lucru se întîmplă cu blogurile. Sunt multe de ceva valoare, există unele de o reală valoare, dar ce le dă această valoare? Subiectele abordate, şarmul scriiturii şi nu în ultimul rînd faptul că îl sau o cunoşti pe cel-cea ce postează. Dar după ce citeşti vreo două-trei articole de calitate de ce să mai cauţi prin alte locuri? Ţi-ai făcut plinul, să zic aşa. Ajungi la saturaţie.

La fel şi cu scrisul. Reuşeşti cu ceva, supralicitezi ca să îţi măreşti cota. Ce folos? Nu poţi nici trăi pentru un blog şi nici nu merită să mori pentru el. Pentru că nu faci decît să îţi pierzi viaţa pentru aşa ceva. Să te împrăşti. Să te risipeşti. Viaţa nu stă pe loc, viaţa nu e un blog, un cont pe feisbuc, un joc virtual în care prieteni sau inamici virtuali îşi petrec viaţa împreună cu tine. În cele din urmă moartea nu e ceva virtual, e doar una singură. Ca atare are şi ea o anumită valoare care nu se poate cîştiga în alt mod decît trăind. Dar nu în spaţiul virtual. Iakă de aia nu merită să mori pe altarul unei realităţi ce nu are timpul limitat de  o viaţă sau de o moarte. E, dacă vreţi, ceva foarte asemănător cu „Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţa fără de moarte”.

Viaţa mea e prea scurtă şi prea valoroasă să mă mai joc de-a viaţa. Sau de-a biserica. Sau de-a lucrurile importante.

Demonul cu faţa albă (3)


După ce ne-am mai obişnuit cu ideea, am decis că a venit timpul ca cei apropiaţi să afle şi ei ce se întîmplase. De fapt primii au fost prietenii noştri din Cluj. Apoi copiii. Au reacţionat peste aşteptări. Habar n-am de ce. Au urmat prietenii pentru care contam şi care ne puteau ajuta. Mai presus de orice cu rugăciuni. Aici i-am inclus şi pe studenţi. În cele din urmă familia mea şi familia Danei. Reacţiile au fost previzibile. Dincolo de problema cu care ne confruntam noi prietenii noştri erau şi ei vulnerabili şi supuşi aceloraşi încercări. Soţia unuia dintre ei a murit, altuia exact în perioada aceea i s-a îmbolnăvit fiica de …leucemie. Ne-am văzut la Cluj.

Mi-a părut bine că nimeni n-a încercat să ne consilieze. E greu de consiliat un teolog. Unii s-au rugat pentru vindecare, dacă Domnul vrea să o dea. Trecusem deja de faza asta. Apoi a venit analiza de laborator. Era incredibil. Era negativă. Deci nu măduva oaselor provoca leucemia. Cum am convenit să refac analizele la o lună, am plecat din nou la Cluj. Oricum doctorul zicea că trebuie să stăm de vorbă.

După ce am făcut din nou analizele am stat de vorbă cu hematologul.

– Domnul Nădăban, cît de disperat sunteţi?

– Disperat? (Dana pufnise în rîs. Se vedea că doctorul nu mă cunoaşte.) Nu prea sunt disperat. Ar trebui?

– Analizele nu sunt chiar aşa de rele. (Cam aşa mi s-a spus şi cu patru ani în urmă… Cine ştie, poate medicul de familie era proroc!) Splina e mare şi există riscul unei hemoragii interne la şocuri. Protejaţi-vă! (De parcă pînă ieri-alaltăieri eram în echipa naţională de  rugby!) Dacă va creşte mai mult va trebui să fie extirpată. Se poate face prin microchirurgie. Deocamdată aţi avut noroc. Boala nu se manifestă agresiv. Este într-o fază cronică. Nu există tratament sau regim. Mîncaţi ce doriţi, evitaţi accidentele, dacă apar alte simptome, mă anunţaţi de urgenţă. Reveniţi peste o lună să vedem cum mai staţi.

– Dar analiza măduvei spuneaţi că a fost negativă…

– A fost „neconcludentă”, nu negativă. Eu aş fi putut jura că a fost „negativă”.

– Şi care ar fi costurile?

Ne-a spus că asigurarea acoperă totul şi nu mai este nevoie de nimic. I-am mulţumit din toată inima. Ştiam că e ateu, dar parcă mai bine un profesionist ateu, decît un credincios diletant. Eram însă alarmat de eventualitatea operaţiei. Mai bine mor decît să mă operez!

Am plecat din nou acasă. Am dat din nou buzna pe internet. Am urmărit pe youtube o operaţie de splenectomie. În patru zile erai pe picioare. Nu te tăia, ci te „găurea”. Ei, un fel de-a spune! Am căutat mai multe despre leucemie. Am văzut lamele, am devenit tobă de leucemie. Cred că aş fi trecut la examen.

Florin Lucaci mi-a spus că ştie pe cineva care avea tot leuce, dar cu tratamentul naturist de la Favisan a ajuns la 72 de ani. Încurajator. Am dau un telefon, m-am programat şi am plecat spre Lugoj.

Favisanul mirosea a plante şi inspira încredere datorită atmosferei degajate. Nu vedeai seringi, medici agitaţi sau priviri bănuitoare cu gîndul la plic. Dar dacă ajungeai la ei, era clar că ai încercat în toate părţile şi nu ţi-a mai rămas vreo speranţă. Nu mai trebuia să te lămurească nimeni că e ultima ta şansă. Am plecat după circa două ore cu un portbagaj plin de soluţii de toate felurile, picături, caşete, muguri de pin, argilă, o mini-spălare a creierului făcută de un preot ortodox şi mai uşor cu ceva mai mult de opt milioane. M-a ţinut o lună.  Regimul drastic în care am cheltuit pe mîncarea mea mai mult decît mînca soţia şi cei trei băieţi la un loc era bun la gust, mai ales că apăruseră crudităţile de sezon, dar absolut nerealist. Principiu era să nu îi mai dăm proteine, euri, şi alte lucruri nesănătoase organismului după ce l-am detoxifiat şi i-am fortificat sistemul imunitar. Ce n-am făcut! Pînă şi clisme cu un anumit ceai pentru că, nu, 80% din sistemul imunitar este asigurat de tubul digestiv. Dar, ca un făcut, splina nu se micşora, din contră! Era deja aprilie,

În urma unei alte vizite de rutină la Cluj doctorul hematolog mi-a propus internarea şi operaţia imediată: se face rapid, în patru zile am plecat pentru că nu e cu tăietură, ci lapatoscopic. Se introducea o sursă de lumină, operaţia făcîndu-se în interior, splina fiind tocată şi evacuată cu o pompă. I-am spus că o operaţie din asta nu e ca şi cînd iei o aspirină, aşa că am nevoie să mă gîndesc. Cică îl sună pe chirurg, mă internez azi şi la sfîrşitul săptămînii sunt acasă bine mersi. A rămas că ne mai plimbăm prin Cluj, să vizităm nişte prieteni şi pînă la ora 3 să îl sunăm. L-am sunat, n-a dat de chirurg, aşa că la ora 3 eram în maşină în drum spre casă! Am primit numărul de mobil al chirurgului în caz că mă hotărăsc.

La Arad am făcut şi un RMN care a confirmat evoluţia în greutate a splinei. În luna mai era estimată la 3.300, un alt medic, o estimase undeva la 5 kilograme. Îţi dădea de gîndit. Să fiu sincer (de parcă pînă acum nu aş fi fost…), nu mai ţin minte ce m-a motivat să îl sun pe chirurg. L-am sunat să îi spun că în principiu e OK operaţia – vorbise hematologul cu el – şi că după a treia săptămînă din mai sunt disponibil. Apoi blocul operator era în reparaţie, aşa că după ce am mai aşteptat vreo zece zile l-am sunat din nou şi ne-am dat întîlnire la Cluj. După voce părea că e un adolescent, dar l-am luat cu “domnul doctor”. Eram nerăbdător să îi vă figura. M-a luat cu tu. A rămas cum am stabilit.

Am ajuns la Cluj, l-am sunat şi ne-am întîlnit în curtea spitalului. Un alt doctor cu o mutră dubioasă se lăuda pe mobil cu operaţia care o făcuse el, de fapt u el ci “proful”, el doar a asistat. Acelaşi doctor vorbeşte cu două tanti care îi bagă discret de faţă cu toată lumea un plic în buzunar pentru a reveni peste cîteva zile. Doamne, să nu fie el! N-a fost. L-am recunoscut imediat. A apărut un tip înalt, brunet, tuns scurt, cu o faţă senină şi rotundă. A căscat nişte ochi enormi cînd a văzut ce adolescentin eram. Am făcut amîndoi haz de cît de adolescent îl crezuse fiecare pe celălalt. El avea vreo 35-38 de ani. A fost ca să zic aşa un coup de foudre, ne-am plăcut reciproc. M-a internat, a venit asistenta şi m-a chinuit cu grupa sanguină şi cu o nouă hemogramă. Apoi am rămas în salon pînă la vizită. Spitalul era ca nou, salonul cu trei paturi, încă unul ocupat. Vedeam cerul, toaleta era aproape, nu erau gîndaci şi nici nu mirosea a “spital”. Pe la prînz mai vine un pacient de vreo 70+ din operaţie. Era joi. A doua zi am aflat că din cauza numărului mic de trombocite exista pericolul ce după operaţie sîngele să nu se coaguleze şi să mă trezesc mort după principiul “operaţia a reuşit, pacientul a murit”. Ca urmare a rămas că se cere sînge şi dacă spitalul îl primeşte să fiu operat. Nu a vrut să mă lase în week-end aşa că am făcut muncă voluntară în salon. În principiu, operaţia era luni.

Mi-am pus poze cu familia, peisajul de acasă pe peretele de lîngă pat, aveam blocul de desen şi creioane colorate aşa că am început să desenez, să citesc Biblia, viaţa lui Rembrandt şi Philip Yancey. Ascultam muzică, în special Haydn simfoniile 73, 82 & 83. Mi-au uns sufletul!

Mai schimbam informaţii cu vecinul de pat operat de hernie. A venit şi proful, mult mai în vîrstă, au venit studenţii pe care îi purta după el. S-a uitat cu interes, am discutat banalităţi de genul studii şi unde predau, m-a plasat în zona cubismului şi a plecat. Era salonul lui, aşa că după week-end am fost mutat în alt salon. Aici majoritatea erau operaţi şi se chinuiau. Plictiseală. Dar fiind singurul capabil să mă deplasez şi să vorbesc, am trecut la faza activă a internării: am încercat să ajut pe toată lumea. Eram singurul care mă puteam mişca fără dureri.

Alţi studenţi şi studente. Unul dintre doctori i-a pus să mă diagnosticheze. Au reuşit. Apoi au venit nişte asistente ce tocmai terminaseră şcoala. Era clar după privire că două dintre ele erau creştine. Nu am greşit.

Noaptea era circul de pe lume: cei veniţi de la operaţie şi încă sub infleunţa narcoticului, îşi dădeau în petec: unul voise să plece să se spele cu tot cu suportul de perfuzie. Altul aveao idee fixă că vrea să plece. Asistenta venea să îi liniştească. Mai bine i-ar fi legat de pat!

Am ţinut chiar şi un jurnal ce putea fi ultimele mele rînduri. Destul de sec, dar este informaţie la prima mînă. Aşa a trecut o săptămînă. Nu era sînge, sau mai bine zis nu era ceea ce îmi trebuia mie. Eram supărat că nu am venit să stau în hotel. Chestia asta mă enerva. Am zis că dacă mîine nu mă operează plecăm acasă. A intervenit o urgenţă şi nu m-a operat. Încă o zi. Cel puţin mîncam bine, deja de o lună şi ceva abandonasem regimul Favisan pentru că ştiam că operaţia era iminentă şi inevitabilă. În cele din urmă Dana s-a pus pe telefoane ca să găsească donatori de sînge.

Ei, a doua zi vine după mine să mă ducă la operaţie. Asistenta a uitat să îmi facă injecţia de încurajare. Asta îmi lipsea! Eu voiam să fiu operat nu voiam să scap! Coborîm cu liftul. Eram în pijamaua personală de vară: pantaloni scurţi şi tricou cu mînecă scurtă. Intru în blocul operator unde totul este verde după ce îmi iau adio de la Dana. Putea fi ultima dată cînd ne mai vedem pe lumea asta. Sunt invitat să mă urc pe masă, şi o figură feminină îmi pune masca pentru anestezie pe nas. Mi se rupe filmul.

Cuget, deci scriu; scriu, deci cuget!


În urmă cu un an şi jumătate scriam despre Descartes: https://pasareaphoenixremixed.wordpress.com/2010/07/28/rene-descartes/. M-am gîndit să scriu şi despre mine. Nu că aş fi mai bun ca Descartes, ci pentru a mă explica.

De cele mai multe ori discutăm sau ne certăm cu sinele în gînd. Alţii, puţin mai pătimaşi îşi dau drumul la gură şi reuşesc să discute cu eul propriu chiar şi pe stradă. Mai demult doar nebunii făceau aşa ceva. Acum jumătate din cei ce discută singuri pe stradă dacă nu sunt exhibiţionişti verbali sunt henţ fri. Treaba lor!

 Mai există încă o categorie, aici se includ mai ales bărbaţii, a celor ce îşi limpezesc mintea scriind. Mă număr şi eu printre ei, fiind vorba de o meteahnă dobîndită în urma scrierii tezei de doctorat. Înainte de a o începe cineva mi-a spus că a scris cam 400000 de cuvinte şi că trebuie să reducă la 100000. Grea sarcină să dai atîta din pix sau calculator şi apoi să fi nevoit să îţi autocenzurezi creaţia! Nu m-am simţit în stare la un asemenea sacrificiu.

 L-am citit şi bineînţeles (el nu ştie) l-am invidiat pe Tony Lane, proful meu de la LST şi îndrumătorul meu de doctorat pentru modul laconic al exprimării în scris. Mă tot căzneam să fac rezumatul articolelor sale pentru examen şi nu reuşeam. Dacă scoteam un singur cuvînt nu mai înţelegeam nimic pentru că se pierdea sensul frazei. Era extrem de economic la cuvinte transferînd informaţia şi păstrînd sensul frazei. M-a impresionat, m-am molipsit şi ca urmare am adoptat de cele mai multe ori un stilul său laconic. Cu excepţia ocaziilor cînd bat cîmpii cu sau fără graţie.

 Dar era vorba (sau scripta) despre raţionarea în scris. De multe ori am constatat că voiam să scriu despre ceva şi deviam de la subiect. Era ca o rachetă lansată prost. Deviam de nu mă mai regăseam. Dar am corectat asta şi am observat că este greu să te exprimi în scris, adică să transmiţi altuia ceea ce este la tine în minte. De multe ori nu făceam legătura între idei, acestea rămînînd suspendate undeva în mintea cititorului, cu toate că în a mea totul era foarte logic. Era nevoie să revin, să reformulez şi să văd dacă textul e logic şi dacă transmite ceea ce eu intenţionam să transmită.

 Deci cum stau cu raţionamentul scris? Păi scriind îmi limpezesc ideile şi îmi răsar unele noi. A fost greu să transmit asta studenţilor, mai ales celor penticostali, care nu au scris mare lucru pînă la facultate. Dacă nu ai scris, ci doar ai vorbit, ai impresia că în momentul cînd ai luat pixul în mînă vei deveni “communicator”, ruda mai mică a lui “educator”. Cu toate astea lucrurile nu sunt atît de simple pe cît par! Este vorba de aceiaşi intrare în obişnuinţă, de învăţare, de exerciţiul ce face ca ceea ce este în “cutiuţa” proprie să apară şi la capătul degetelor, fie că este vorba de un pix sau de o claviatură a unui word processor. Cere un pic de efort, de timp, de practică. Apoi cînd ai ajuns undeva, cere mai mult timp pentru a ajunge la rafinament. Asta în cazul în care nu eşti geniu, şi tot ce am scris pînă acum ţi se pare o joacă de copil.

 Dar, în caz că nu eşti geniu, poţi citi mai departe. Criza scrisului apare în pragul lucrării de licenţă a cărui termen de predare se apropie inexorabil. Atunci se instalează panica, solicitîndu-se schimbarea subiectului, se cere bibliografie (ca să fie mai uşor de scris şi de gîndit) şi în final se abandonează. Motivul? E mai puţin stresant să cumperi o lucrare de licenţă decît să o scri. Problema furtului ţi-l rezolvi cu Dumnezeu că dacă află comisia ai bulită-o, cea a lipsei de etică vis-à-vis colegii tăi care şi-au scris singuri lucrarea nu mai dă nimănui o strîngere de inimă sau de stomac, pentru că, sinceri să fim, cam toată lumea se laudă că a cumpărat sau a copiat lucrarea, doar proştii şi-o scriu singuri.

 Am mai constatat că atunci cînd scriam seara după orele 22 aveam spor, putînd să scriu cîteva pagini fără prea mare efort. Dar cel mai surprinzător era că, după cîteva zile, atunci cînd mă apucam din nou de scris, eram surprins de ceea ce scrisesem cu foarte puţin timp înainte. Parcă nu eram eu. Era uimitor cum apărea spontan creativitatea, mai ales că în anii de licenţă am trecut şi eu prin criza scrisului, cînd mi se părea că mai trebuie să citesc ceva, că trebuie să existe ceva mai bun, ceva inedit, ceva care să dea un plus academic eseului pentru a fi sigur că nota va fi mai bună. Mai ţin minte sfatul profului de NT, Conrad Gempf ce ne-a spus o dată că după ce citeşti un anumit volum de informaţie plusul în calitatea eseului nu vine prin cercetarea unui volum şi mai mare de informaţie, ci prin raţionament, prin gîndirea la ceea ce ai citit. Procesarea informaţiei, nu acumularea ei duce la un plus de valoare.

E limpede acum, dar atunci nu ştiam, pentru că, evident, informaţia era la îndemîna oricui, pe cînd folosirea unui număr sporit de neuroni nu.

Ultima soluţie, o ploaie? Sau nişte stele care cad…


De ceva timp ăştia cu presa lor internautică mă tot silesc să îmi iau mai mult spaţiu să mă exprim. Cred ei că sunt expansiv, da nu miss. Şi nu pe gratis, ci pe 99 de dolari americăneşti. Că cică dacă încarci mai mult de 3 giga tre să plăteşti. Dar pot să îmi mai fac pe gratis încă multe, multe bloguri. Cu cît mai multe cu atît mai bine. Păi atunci de ce să nu mă plătească ei pă mine? Io nu merit bani că le fac atîta reclamă? Nu, asta e datoria mea cică. Dă aia nu m-or lăsat să mai pun un film dă pă iutub. Dă parcă nu pot să dau numa adresa… Cine vrea să-l vadă, să-l vadă acolo. Îi vorba dă o ploaie ce dacă vine ne curăţă pă tăţi, cu sau fără zăpadă… Deci vizionare plăcută!

Apoi e vorba de nişte stele care cad. Masi stai pînă mîine? Stelele care cad pier… definitiv. Aşa că am şters cîte ceva ca să îmi încapă noile aberaţii personale. Daţi un click să avem parte barem de un delir în …doi.

LBC-LST intermezzo


Făcînd  focul azi am dat peste o bucată de hîrtie pe care am căutat-o fără succes timp de cîţiva ani. Azi am găsit-o pur şi simplu din întîmplare. Iată despre ce este vorba.

Cu puţin timp înainte de examenul de NT cîţiva studenţi m-au convins să vorbesc cu proful. Vorba aia: m-au băgat la înaintare. Motivul era folosirea unor expresii mai puţin întîlnite în limba engleză, ceea ce sporea dificultatea întrebărilor. Examenul era scris, ca toate examenele la LBC, aşa că nu puteai să ceri lămuriri. Supraveghetorul habar n-avea de întrebări şi nu era treaba lui să ne dea lămuriri. Aşa că i-am bătut la uşă lui Steve Motyer şi i-am ridicat mingea la fileu. A răspuns cu un Hmmm lung şi foarte marcat, privindu-mă ca şi cum ar fi înţeles despre ce era vorba.

La o săptămînă după abordarea mea, vine la ora ce se desfăşura în capelă şi unde eram prezent întreg anul III şi ne spune că la cererea noastră avea să explice cîteva cuvinte pe care le va folosi pentru formularea întrebărilor, mai ales pentru studenţii ce vorbesc ingliş ez ă secănd lenguigi. Zis şi făcut. A pus pe over-head projector o folie pe care erau scrise următoarele:

IMPERATIVE

TO DOWN PLAY

RED HERRING

POKE FUN

„VOLTE FACE”.

Şi s-apus pe explicat. A ajuns cam pe la al treilea cuvînt, cînd mi-a venit o idee. Am copt-o pe loc! Am scris pe o hîrtie ceva, i-am dat-o lui Simon Standen ce stătea lîngă mine să citească textul să văd dacă este inteligibil şi după ce acesta a dat din cap mi-am luat inima-n dinţi, m-am ridicat şi m-am dus spre Steve şi i-am lăsat hîrtia pe pupitru. S-a auzit un uşor murmur de dezaprobare.

„De ce îl întrerupe?”

Steve a luat hîrtia, a citit-o, dar a lăsat-o pe pupitru continuîndu-şi explicaţiile pînă a terminat şi ultima expesie, de care nu aveau habar nici măcar englezii. Apoi făcînd o pauză semnificativă a luat biletul meu şi a început să citească, spunînd că a primit biletul din partea studenţilor internaţionali:

„Dear foreign brethren, (asta era introducerea lui, eu n-am scris asta)

IT IS IMPERATIVE    TO DOWN PLAY  Neapărat să minimalizăm

STEVE’S RED HERRING momeala lui Steve: (hohote de rîs reţinute)

WE MUST POKE FUN SITTING THE EXAM, Trebuie să ridiculizăm examenul (explozie de hohote de rîs)

OTHERWISE WE’LL ‘VOLTE-FACE’-IT!!! Altfel o să o buctăm!!! (întreaga capelă în delir!)

S-a rîs cîteva minute, explicabil avînd în vedere stresul examenelor şi simţul umorului studenţilor la teologie. Toată lumea a înţeles sensul cuvintelor. Cînd ne-am potolit, Steve ne spune:

„Se pare că unii s-au prins despre ce mă chinuiam eu să explic aici de cîteva minute!”

Toate cuvintele s-au regăsit în întrebările de la examen. N-a picat nimeni.

Temă de casă pentru dumneavoastră: încercaţi să aflaţi care este înţelesul cuvintelor subliniate.

Sîngele şi crucea


De obicei cei ce mor au acum o cruce la căpătîi. Ce spune asta despre el sau ea? O fi avut legătură crucea cu viaţa sau numai cu moartea sa?

Ieri am avut o interesantă şi profitabilă convorbire transcontinentală cu un vechi prieten. Zicea că de cele mai multe ori o tot dăm cu sîngele lui Isus, dar am uitat de crucea lui. Aşa e. Una fără alta nu are sens. Nu se ajunge la sînge decît prin cruce şi nu se ajunge la cruce dacă nu beneficiezi de sîngele jertfei lui. Purtarea personală a crucii pare mai dificilă decît apelul la sîngele altcuiva în beneficiul propriu, nu? Transformarea noastră nu depinde de greutatea crucii, ci de dorinţa de a o purta indiferent de circumstanţe. Mai ales că atunci cînd am luat-o în cîrcă am făcut-o din proprie iniţiativă!

Oare cum pot unii să ducă în spate mai multe cruci? Precis n-au făcut culturism. Sau cum de alţii îşi ascund crucea? O pun în buzunar şi o fac invizibilă pînă trece furtuna. Nu aşa a făcut R. Wurmbrand. Sau o pun doar pe bordul maşinii să îi ferească de eventuale nenorociri… Unde e crucea? Pe un deal, într-o biserică, într-o şcoală, pe un drum fără întoarcere? Alţii o scot doar duminica şi fac mare caz de ea prin biserici. Apoi o lasă pe noptieră pînă duminica viitoare. Foarte comod. Crucea succesului este crucea poleită cu aur şi bătută în nestemate ce poate fi arătată la staţia tv personală. Are în dotare minuni, conturi, avion şi limuzină personală, faimă şi bunăstare. Nelimitată. O cruce ce vine cu multă publicitate.

Alţii au căutat tocmai crucea pe care a fost răstignit Isus. Au găsit-o, dar ce folos? La ce ar ajuta o cruce de lemn pe care au fost executaţi oameni? La ce ar ajuta crucea de lemn pe care a fost omorît Fiul lui Dumnezeu de nişte oameni păcătoşi? Poţi să o ieie acasă? Poţi să o dai mai departe? Poţi să o faci cadou? Poţi să faci minuni cu ea? Poţi să o vinzi şi banii să îi dai săracilor? Probabil. Cît ar valora? S-ar găsi un muzeu sau o biserică sau un creştin mai bogat să o cumpere şi să beneficieze de ea. S-ar putea vinde en-gros sau mai bine en-detail. O licitaţie pe net ar fi şi mai şi.

Tot felul de cruci: mai mici, mai mari, mai arătoase, mai puţin arătoase, mai usoare, mai grele. Unele de piatră, unele de metal, unele mai şmekere, altele mai puţin băgate în seamă. Unii se laudă cu crucea, alţii o blastămă. Cei mai necăjiţi nici nu o observă, poate pentru că sunt obişnuiţi să poarte greutăţi mai mari. Alţii au purtat-o pe haine sau pe mantie. Cruciaţii s-au războit în numele crucii şi au ucis oameni. Unii chiar se făleau că poartă crucea lui Isus în vreme ce îi ardeau pe alţii pe rug. Nu pe cruce, că nu e bine. Cavalerii teutoni, templieri, muschetarii şi-au pus crucea pe uniforme. Hitleriştii şi-au pus-o peste tancurile şi avioanele ce au început Al Doilea Război Mondial. Nu le-a mers. Şi nu-i merge nimănui.  Cum a fost crucea celor ucişi, celor morţi de foame, de frig, în mizerie?

Crucea a fost asociată cu mulţi şi multe. Nu totdeauna cu cine şi cu ce trebuie. Dar Isus nu s-a ridicat la cer pe cruce, nici nu şi-a luat crucea cu el. Cine ştie, poate n-ar fi fost chiar aşa de rău dacă făcea aşa. N-ar mai fi fost căutată. Sau cine ştie, poate veneau unii şi pretindeau că le-a căzut tocmai lor din cer. S-au mai văzut cazuri… Dar crucea rămîne. Ce fac cu ea?


O experienţă ce vine să confirme o dată în plus necesitatea imperioasă de reformare nu numai a învăţămîntului teologic din România, ci şi a mentalitaţii de păstor, mentalitate tributară acestui tip de învăţămînt ce nu are aproape nimic în comun cu ceeea ce Isus Cristos a intenţionat atunci cînd şi-a ales 12 ucenici. Mulţumesc pentru acest post şi pentru sentimentul ce mi l-a dat că nu sunt singur.

Chibzuieli

Așa a numit Daniel Brânzei educația primită în seminar.  Educație prin reacție.  Despre ce a fost și ce nu a fost acolo este destul de greu de vorbit… Mai ales în condițiile în care ne-am obișnuit să judecăm lucrurile pe scurtătură și să împărțim lumea în două clase: buni și răi, compromiși și necompromiși, fundamentaliști și liberali, sau orice alte categorii opuse preferăm. Sau în condițiile în care spunerea lucrurilor cum le vezi este ușor luată ca lipsă de respect pentru niște oameni pe care îi prețuiești. Măcar Eminescu avea două categorii în aceeași rână: smintiți și mișei… „cum nu vii tu Țepeș doamne…. ”

Privind în retrospectivă la vremurile comuniste Dr. Ioan Bunaciu de asemenea avea două categorii pentru liderii baptiști din vremea respectivă: câini și măgari. Unii să ducă povoara, spunea dânsul, alții să latre. Când am citit prima dată în una din cărțile dânsului această interpretare a…

Vezi articolul original 1.232 de cuvinte mai mult