Bonjour tristesse. Comment ça va?


Nici tristeţea nu mai e ce a fost cîndva. Ca dovadă Agenda (http://www.agenda.ro/news/news/51421/video-|-cea-mai-trista-melodie-interzisa-depresivilor.html) zice fără să investigheze că „Cea mai trista melodie: interzisa depresivilor” este Everybody Hurts, a celebrei trupe americane R.E.M.  E concluzia unui recent studiu, care a stabilit ca cea mai trista melodie a tuturor timpurilor.”

Se înşală. Dar nu e rău pentru că cea mai tristă melodie a fost compusă de un ungur înainte de Al Doilea Război Mondial şi are o faimă mai tristă. În cele din urmă a fost interzisă. Vă mărturisesc că nu am reuşit să ascult mai mult de cîteva măsuri. Cred că e de inspiraţie diabolică. Nu căutaţi să o ascultaţi!

„In topul celor mai triste melodii ale tuturor timpurilor, condus de Everybody Hurts, a formatiei R.E.M., urmatoarele doua pozitii sunt ocupate de cantecele Candle in the Wind (Elton John) si The Living Years (Mike and the Mechanics).

Realizat de producatorul de teatru David King, studiul arata ca 84% dintre barbatii cu varste intre 18 si 24 de ani se emotioneaza atunci cand asculta muzica trista, in timp ce la barbatii de peste 55 de ani aceasta proportie a scazut la 74%. Atunci cand asculta o melodie trista la radioul din masina, studiul arata ca 23% dintre barbati si 33% dintre femei plang.”

Chiar eşti trist? Dacă da, ia un pic de aici http://isabellelorelai.wordpress.com/2010/04/29/stelutele-de-mare-miruna-ioana-enache/ şi poate îţi schimbi viaţa de rugăciune. Sau altceva. Intră pe blogul Blog amar. Şi tăcut. Isabellelorelai’s Weblog. Citeşte comentariile. Fă ceva.

Nu e bine să fi trist, dar dacă ai impresia că nu îţi merge bine pentru că nu ai ultimul răcnet de telefon mobil, că nu eşti îmbrăcat de firmă, că nu ai bani de o nouă maşină şi că nu mai poţi mînca la restaurant, ci trebuie să îţi găteşti, atunci uită-te la unii care au probleme reale. De viaţă şi de moarte! Lasă coşurile, ifosele, şi conectează-te la viaţa reală, nu cea virtuală. Facebook nu o să dea faliment fără tine.

Ce zici? Unde este tristeţe, unde este suferinţă?

Ucenicizarea face ucenici, convertirea face doar convertiţi


În urmă cu cîteva luni am predicat în biserică despre ucenicizare. Era un context potrivit pentru că tocmai se botezaseră patru „suflete”. Am întrebat cine din biserică se vor ocupa de ele. Am observat priviri semnificative, dar nu s-a mers mai departe. Mulţi au fost interesaţi de subiect, am discutat despre asta, dar se pare ca nu a prins în final. Mă gîndesc că din mai multe motive.

Pornind de la conceptul de biserică observăm că suntem de cele mai multe ori interesaţi de ceea ce se întîmplă în clădirea unde se adună biserica cîteva ore pe săptămînă, ceea ce îngustează foarte mult nu numai definiţia bisericii, ci şi preocuparea ei principală. Ca urmare accentul se pune pe activitatea poporului lui Dumnezeu la închinare pentru a-l lăuda pe Dumnezeu şi pe primirea şi darea de învăţătură dogmatică. De aici rezultă o lipsă de preocupare dincolo de zidurile clădirii şi dincolo de cantitatea de timp alocată pentru aceste întîlniri. Aceste auto-limitări, auto-impuse nu fac altceva decît să restrîngă orizontul şi sfera de acţiune a bisericii.

Ce se întîmplă atunci? Biserica nu iese în afară, nu este în primul rînd angajată în misiune în lume, ci rămîne orientată în principal spre interior şi spre o divinitate ce nu pare să fie interesată de lumea pe care a creat-o. O primă consecinţă a acestei stări de fapt este platitudinea sau dispariţia orei de rugăcine, pentru că în lipsa unei ieşiri în afară, rugăciunea se vede exilată în micul cotidian al credinciosului cîrcojat doar de vreo boală sau de criza sistemului secular în care îşi desfăşoară activitatea profesională.  Din nou, unui profan care deschide uşa „bisericii” în timpul orei de rugăciune, o activitate de genul acesta, fără formă şi fără fond, îi comunică absenţa accesului la un Dumnezeu care eventual a creat lumea, a pus-o în mişcare, dar o ignoră, fiind preocupat de alte probleme, eventual în alte lumi.

Repetarea la infinit a aceloraşi rugăciuni nu face decît să îl convingă pe acesta că Dumnezeu este sau surd sau absent, că ceea ce a spus şi este menţionat în Scriptură nu este citit şi aplicat tocmai de aceia care ar fi cei mai îndreptăţiţi să o facă, adică de creştini. În mod paradoxal prezenţa fizică este în contradicţie cu absenţa sufletească a credinciosului la ora de rugăciune, ceea ce nu face decît să îi întărească impresia menţionată mai sus unui observator venit din exterior. Aminuri nespuse, abia auzite la rugăciuni aproape nerostite, ba uneori departe de subiect, nu fac decît să îi confirme ipoteza sa de lucru: Dumnezeu nu aude, nu ascultă şi ca atare e inutil să îi spui ceva, darămire să îl asculţi.

O biserică care se confruntă cu probleme reale, care nu doar reacţionează la ceea ce se întîmplă, dar are şi un plan de acţiune, de „atac”, care s-a mobilizat nu numai ca să fie sfîntă, ci să-i elibereze pe prinşii de război, să îşi formeze noi trupe bine antrenate care să sprijine lupta, să o ducă mai departe şi să o extindă, va avea nu numai motive de rugăciune, ci şi forţă, credibilitate şi rezultate, pentru că Dumnezeu este atent la astfel de rugăciuni.

Suntem azi în situaţia de a avea biserici formate din convertiţi tobă de teorie, dar anemici, cu muşchi atrofiaţi pentru că nu au fost folosiţi. Sau eventual au fost folosiţi în dispute orientate spre interior cu privire la cîţi îngeri pot să stea pe vîrful unui ac. O biserică formată doar din convertiţii nu poate să vadă, să perceapă ucenicizarea ca ceva fără de care biserica nu poate exista. Ca urmare acea biserică nu investeşte timp şi resurse în aşa ceva, confirmînd în acest mod dubla absenţă atît a formei, cît şi a fondului. Acest tip de biserică este consecventă cu tipologia amintită la început şi nu îşi va schimba orientarea decît cu traume. Preferînd micile binecuvîntări, acest tip de biserică nu ia în calcul menirea suferinţei lui Cristos, nici cea personală pentru slava lui Dumnezeu, nici moartea lui Cristos pe cruce şi trimiterea Duhului Sfînt în beneficiul creştinilor potenţiali aflaţi încă în lume şi de fapt îşi auto-barează accesul la marile binecuvîntări.

Ce este de făcut? În primul rînd se cere reorientarea spre exterior a bisericii, ceea ce ar duce în mod automat la reorientarea spre rugăciunea cu scop şi semnificaţie a bisericii militante, angajate. Reorientarea tuturor activităţilor spre contactul cu cei pierduţi, astfel încît o agapă, de exemplu, să nu ducă la moleşirea bisericii datorită hranei ingerate, ci la mobilizarea şi energizarea ei. Practic? Trebuie schimbată total politica de investire a  timpului, care trebuie investit nu în activităţi, ci în persoane, în cineva. Aceasta trebuie să se facă îndepărtînd gîndul unor beneficii imediate de dragul sporirii numărului convertiţilor şi a beneficiilor personale de orice fel. Cu toate acestea, practicând ucenicizarea, aceasta va aduce beneficii (personale) spirituale enorme.

Să ne mai şi rîdem…


Atenţionare: Rîsul face bine. Chiar dacă suntem serioşi. Iată ce mi-a scris un prieten. Iertaţi-mi indiscreţia.

Soţia mea insistă totdeauna să o însoţesc la cumpărături. Din păcate, ei îi place să cotrobăie articol cu articol, pe cînd eu mă plictisesc repede.

Atunci îi spun că mă duc un minut la raionul de electronice (total inutil în opinia ei) si, eventual, ne întîlnim la casă sau în parcare. Însă ieri a sosit următoarea scrisoare de la Carrefour:

„Dragă doamnă ,
În ultimele şase luni sotul dvs. a produs pertubări grave în activitatea magazinului nostru. Nu mai putem tolera comportamentul său si ne vedem nevoiţi să interzicem accesul amîndurora in magazinele Carrefour. Nemulţumirile noastre împotriva soţului dvs., dl. Georgescu, sunt enumerate mai jos şi sunt susţinute de înregistrările de pe camerele noastre video:
1. 15 februarie:A luat de pe raft 24 de cutii de prezervative şi le-a pus aleatoriu în coşurile de cumpărături ale altor clienti, profitînd de neatenţia acestora.    2. 23 februarie: A pus să sune toate ceasurile desteptătoare din raionul ‘Articole pentru casă’ la intervale de cinci minute.
3. 6 martie: A făcut pe podea o dîră de sos de tomate pînă în fata usii de la toaleta femeilor.
4. 11 martie: I-a spus unei casiere, pe un ton oficial: ‘Cod galben în raionul legume. Du-te imediat acolo’. Asta a determinat-o pe angajata noastră să-si părăsească postul desemnat si, prin urmare, să primească o mustrare scrisă din parte supervizorului său, ceea ce a condus la o grevă organizată de sindicat ce a costat managamentul companiei timp si bani.
5. 25 martie: A blocat o oră biroul de rate, solicitînd deschiderea unui contract pentru o pungă de M&M.
6. 2 aprilie: A mutat semnul ‘Atentie! Podea udă!’ într-o zonă mochetată.
7. 12 aprilie: A montat un cort în raionul ‘Camping’ si a invitat copiii celorlalti cumpărători să-si aducă perne si pături de la raionul ‘Asternuturi’ ca să petreacă weekendul împreună, ofertă la care au răspuns pozitiv 22 de copii.
8. 26 aprilie: Cînd un angajat l-a întrebat dacă poate să îl ajute a început să plîngă si să tipe ‘Oare de ce nu pot oamenii să mă lase pur si simplu în pace?’, determinînd mai multi cumpărători să sune imediat la 112 si sosirea a trei ambulante.
9. 2 iunie:A privit direct în obiectivul unei camere de luat vederi si a folosit-o drept oglindă în timp ce-si scobea nasul.
10. 16 iunie: În timp ce cerceta o puscă de vînătoare în raionul ‘Arme’ l-a întrebat pe vînzător unde poate găsi antidepresive.
11. 24 iunie: S-a deplasat prin magazin furisîndu-se pe după rafturi, în timp ce fredona suficient de tare încît să fie auzit tema din ‘Mission Impossible’.
12. 30 iunie: S-a ascuns printre hainele de pe un stander si, cînd alti cumpărători apăreau să vadă marfa, le striga ‘BAU!’
13. 6 august: A desfăcut toate cutiile de carioca si creioane colorate din raionul de papetărie, probînd toate culorile albastre si rupîndu-le vîrfurile, sub pretextul că nici una nu are nuanta perioadei albastre traversată de d-lui.
14. 19 august: Cînd s-a făcut un anunt la statia de amplificare a magazinului, s-a chircit pe podea în pozitie fetală urlînd ‘O, nu! Aud din nou acele voci!’
si, pe 20 august, ultimul comportament inacceptabil, care ne-a determinat să vă interzicem accesul în Carrefour prin această scrisoare: a intrat într-o cabină de probă si, după un timp, a strigat foarte tare ‘Hei! Nu este hîrtie igienică în cabina asta!’, provocînd lesinul angajatei noastre de pe raion.
Cu stimă,
Dumitru Vasilescu
Manager Carrefour

Carrefour – pentru o viată mai bună

De Alexandru Nădăban Publicat în umor