O experienţă ce vine să confirme o dată în plus necesitatea imperioasă de reformare nu numai a învăţămîntului teologic din România, ci şi a mentalitaţii de păstor, mentalitate tributară acestui tip de învăţămînt ce nu are aproape nimic în comun cu ceeea ce Isus Cristos a intenţionat atunci cînd şi-a ales 12 ucenici. Mulţumesc pentru acest post şi pentru sentimentul ce mi l-a dat că nu sunt singur.

Chibzuieli

Așa a numit Daniel Brânzei educația primită în seminar.  Educație prin reacție.  Despre ce a fost și ce nu a fost acolo este destul de greu de vorbit… Mai ales în condițiile în care ne-am obișnuit să judecăm lucrurile pe scurtătură și să împărțim lumea în două clase: buni și răi, compromiși și necompromiși, fundamentaliști și liberali, sau orice alte categorii opuse preferăm. Sau în condițiile în care spunerea lucrurilor cum le vezi este ușor luată ca lipsă de respect pentru niște oameni pe care îi prețuiești. Măcar Eminescu avea două categorii în aceeași rână: smintiți și mișei… „cum nu vii tu Țepeș doamne…. ”

Privind în retrospectivă la vremurile comuniste Dr. Ioan Bunaciu de asemenea avea două categorii pentru liderii baptiști din vremea respectivă: câini și măgari. Unii să ducă povoara, spunea dânsul, alții să latre. Când am citit prima dată în una din cărțile dânsului această interpretare a…

Vezi articolul original 1.232 de cuvinte mai mult

Corbii


Culoarea şi nu numai culoarea, le-au dat un statut aparte. Citeam prin romane că mîncau stîrvuri. Hmm… poftă bună! Apoi am aflat că erau pe blazonul corvineştilor. Dacă nu era şoim, bun era şi corb. În fine, după fabulele cu iz medieval, corbul a scăpat din vizorul propagandei pentru că nu era aşa de periculos pentru regimul oamenilor muncii. A mai trecut timp şi am aflat despre corbii penticostali care s-au aruncat prin deceniul trei al secolului trecut asupra bietelor biserici baptiste care de altfel erau descrise în termeni de-a dreptul triumfalişti pînă la momentul acela. Acum nu mai fac aşa. O fi adevărată zicala „corb la corb nu scoate ochii”. Şi last bat not list am auzit de cobii ce îl hrăneau pe omul lui Dumnezeu, Ilie. Era sfînt Ilie ăsta, că nu se explică cum putea mînca hrana adusă de un animal spurcat ca şi corbul. În fine, cred că mă depăşeşte. De fapt poate era vorba de vre-un trib sau o familie ce se numea „Corbu”, aşa că să o lăsăm mai moale…

Dar dincolo de ideologie, credinţă şi heraldică am regăsit corbii la lucru în viaţa de zi cu zi. Pe de o parte sunt bărbaţii şi femeile care scotocesc prin gunoaie. Erau şi pe vremea răposatului. Aparţineau unor neamuri mai mult sau mai puţin nomade, veneau cu bicicleta sau pe jos, aveau saci sau pungi „decente” de plastic, aşa ca noi toţi cei ce umblam pe la cozi cu PPC-ul în buzunarul din spate al pantalonilor, că Poate Pică Ceva…Ce găseau? Culmea, într-o ţară în care pîinea era raţionalizată, găseau pîine. Ce făceau cu ea? Simplu: creşteau porci, pe care îi vindeau şi aşa făceau bani din nimic sau din gunoaie. Deci, existau mici întreprinzători şi pe vremea marilor combinate siderurgice, chimice, etc. Ei au găsit nişa fără să-i mobilizeze partidul. În mod normal ar fi murit de foame. N-a fost aşa. Mai ţineţi minte nomazii care adunau sticle murdare? O sticlă de un litru costa 1 leu. Erau nişte bani. Se descurcau.

Ducîndu-mi copii la şcoală am lăsat în urmă cu ceva timp lîngă un tomberon, într-o plasă, nişte haine care mi-ar fi fost ruşine să le dau altora. Jast in cheis… Şi vine o tanti cu bicicleta, se uită ce e în pungă, aruncă jumătate în tomberon peste gunoaiele mustind a  suc de lubeniţă, după care ia jumătatea rămasă în pungă, o pune pe ghidon şi pleacă la următorul tomberon. Asta da viaţă liberă de prejudecăţi!

Ia stai! A luat ce i-a plăcut şi a aruncat ce nu i-a plăcut, deşi nu era ceva neapărat de aruncat? Chiar aşa! Deci, alţi corbi mai nenorociţi nu puteau să scotocească decît în gunoi. Păi asta-i piaţa liberă! Nu am pus acolo o tăbliţă de avertizare: „Foloseşte cu responsabilitate!” R(ecuperează)R(eciclează)R(efoloseşte)! Ei, deci şi corbii fac alegeri, şi corbii aruncă şi corbii au preferinţe. Ceva nou pentru mine. În trecut mă deranja doar că răscoleau gunoaiele aruncînd afară din tomberoane tot ce nu le trebuia, lăsînd vraişte şi putoare la faţa locului. Acum e altceva.

Şi am dat peste alţi corbi: corbii profesionişti. Sunt de părere că biserica n-are nevoie de corbi dacă şi-ar face bine treaba. O biserică „normală” nu poate rămîne insensibilă nici la nevoile celor din interior, nici la nevoile celor din exterior. Dar de regulă nu se întîmplă aşa. Şi aşa au apărut corbii profesionişti. Unii bine intenţionaţi, alţii şi mai bine intenţionaţi, alţii mai bine decît intenţionaţi.

Rămîn la convingerea că statul ar trebui să aibă un minim, nu un maxim de implicare în domeniile asistenţei sociale. De ce? Pentru că ştim toţi, statul ştie să ceară, dar mai ales să risipească. Statul să fie obligat să dea prioritate prin lege celor ce se ocupă cu ajutorarea celor în nevoie, fără să impună poveri asupra lor sau asupra celor ce nu sunt sensibili la ajutorare. Dacă ar face-o nu seamănă cu forţarea conştiinţei în materie de religie? Păi, dacă e prin lege, nu mai e vorba de conştiinţă, nu? Hmm…

Tocmai se desfăşoară cîteva proiecte cu fonduri europene în domeniul ajutorării celor cu deficienţe de tot soiul să se angajeze, să nu mai fie dependeţi de ajutorul social al statului. Foşti deţinuţi, persoane cu dizabilităţi de tot soiul şi defavorizate de noi aştialalţi mai favorizaţi de soartă. Ce am observat la întîlnirile, seminarele de promovare a programelor de genul ăsta? Păi am observat lucruri bune, lucruri ciudate, şi practici ce nu ar trebui imitate. Cîteva exemple.

De exemplu corbii profesionişti îşi fură fără probleme beneficiarii, fără întrebări, somări sau remuşcări. Băieţii ăştia sunt ajutaţi de tine, ai un scop cu ei, te gîndeşti că poate le-ai transmite şi altceva decît un leu, doi. Lasă-te de chestiile astea! Le oferim şi noi ceva, pot să apară şi în materialele noastre publicitare. Ce contează că aceleaşi personaje apar în şpe proiecte? I-am găsit, i-am ajutat, i-am raportat. Mai ia o friptură şi taci din gură că e pe fonduri!

Dar nu numai oengheurile fac asta, practica apare şi în portofoliul deseapeurilor, deseceurilor şi celorlalte direcţii de asistenţă socială ale statului. Aşa ca în bancul cu statuia: „statu-ia tot”! Frumos şi benefic, că oameni suntem şi trebuie să mîncăm şi noi o pîine.

Apoi poanta cu banii. Asta e cea mai tare, cea mai mare şi cea mai importantă. Faci proiectul, pui în jur de 3 milioane de euro, bagi parteneri din vest că altfel n-ai credibilitate, şi ceri euroii.

Ce contează că partenerul din vest a făcut asta acum douăzeci de ani, dar în alte condiţii, în alt mediu, cu alte mentalităţi. Vrei şi tu, că doar n-am fi noi mai proşti! Faci proiectul şi normal, nici ei nu sunt proşti, ci doar neinformaţi, habar n-au cu ce se mănîncă România. Eventual au auzit de Hagi, Nadia, Dracula şi rudele lui migratoare, şi aprobă. Ei cred că e într-adevăr un proiect bun pentru că la ei a mers şi încă merge. Dar există multe diferenţe de sistem la care nimeni nu se gîndeşte. Pentru acestea nimeni nu dă bani pentru că se presupune că vor fi rezolvate din mers fără probleme. Asta e altceva. De obicei nu merge aşa, că trăim în România.

Dar să nu uităm de bani! Nişte parteneri cinstiţi din vest ziceau că ei primesc banii de la ue imediat. Baiul e că noi, adică la cel ce pune în operă proiectul, banii se primesc cu întîrziere şi proiectul se scufundă. Mă întreb, de la aprobare pînă la venire într-un cont al ongului, unde stau banii ăştia şi cine îi foloseşte, pentru că e vorba de milioane de euro pentru care cineva plăteşte o dobîndă. Asta-i bine. Dar cine încasează dobînda aia cît timp banii nu sunt folosiţi pentru proiect, pentru defavorizaţii ăia?

Zicea o ştire în urmă cu mii de ani, că un funcţionar al unei companii americane care introducea în calculator sume multe de bani, a direcţionat spre contul lui a cincea zecimală a sumei încasate. În scurt timp a făcut avere. Cînd s-a aflat a fost concediat, dar nu a putut fi acuzat de furt pentru că nu a călcat nici o lege, ci doar etica. Oare cum stăm cu etica prin arcul carpatin? Să vă spun sau să vă arat?

Lupta cu Învăţătorul


Ciudat. Nu putea să fie adevărat. Totul era pe dos. Sau poate aveam eu o perspectivă greşită. Dacă era aşa, întreg universul se prăbuşea. Nimic nu mai avea sens. Numai dacă nu cumva…

Am învăţat repede că cel ce împărţea dreptatea era Învăţătorul. El te judeca şi decizia sa spunea de fapt cît valorezi. Tot asta dicta cum se purta el cu tine şi unde te plasa în ierarhie. Erai bun, era foarte bun. Erai rău, era şi el rău. Îţi era uşor dacă continuai să fi bun. Nu era bine dacă erai bun accidental. Te dibuia şi te exila între cei răi. Odată intrat în categria răilor era aproape imposibil să mai scapi de acolo. Parcă ai fi împlinit un destin inexorabil. Erai predestinat să exişti doar între două culori: alb şi negru, binele şi răul. Nu binele sau răul! Pentru cei buni, mereu lăudaţi şi favorizaţi, era raiul pe pămînt. Şi aici am observat răutatea noastră, a celor din rai. Eram răi cu cei răi, cu cei din iad pentru că, nu-i aşa, erau nişte nenorociţi căzuţi din graţiile Învăţătorului şi buni (credeam noi) cu cei buni, cei din rai, cei ce erau la fel ca noi. Retrospectiv îmi dau seama că nu conta a cui copil erai. Sau cel puţin între noi nu se vedea asta.

Unul dintre exemplele cît se poate de grăitoare în sensul acesta erau fraţii Măran: Ana şi Viorel. Blonzi, micuţi de statură, firavi (nu că eram eu prea puţin blond şi solid), erau mereu un fel de ciuca bătăii. Părinţii care trudeau de dimineaţa pînă seara nu mai aveau timp să se ocupe de ei şi aveau deja o oarecare vîrstă. Mai aveau un frate mai mare cu cel puţin patru ani care învăţa foarte bine, dar care nu avea timp să se ocupe de ei.

Era perioada în care se punea în practică ajutorul tovărăşesc. Asta chiar şi la nivelul pionierilor. Cum se întîmpla asta? Simplu: un elev mai bun şi harnic îl lua pe unul foarte slab, şi neapărat foarte leneş, ca să îi dea exemplu cum se făceau temele. Învăţătorul mi-a dat-o pe Ana. Proastă alegere. Nu simţeam nimic faţă de ea. Milă? N-ar fi fost rău… Nu era decît o leneşă, o murdară şi o proastă. Mda, copiii pot fi uneori foarte cruzi. Cu o excepţie. Eu eram deja. N-am reuşit să o fac să scrie nici mai frumos, nici mai bine, nici mai repede. S-a plîns curînd Învăţătorului că o băteam. Să fiu sincer am lovit-o, dar nu prea tare şi nici de prea multe ori. Era fată. Nu îmi păsa de fete. Învăţătorul a crezut-o şi i-a încredinţat-o tocilarei.

(Eram stînjenit că nu procedasem bine şi se aflase, era un eşec, dar în acelaşi timp nu cred că riscam prea mult în termenii unor eventuale repercusiuni. Eram între cei buni şi nu mă abătusem de la linia oficială a Învăţătorului: încercasem să o fac mai bună pe Ana, dar îi dădusem pentru eşecul ei ce meritase. Numai că în realitate eşecul ei era eşecul meu.  De fapt aveam sentimente ambivalente: îmi era ciudă că nu reuşisem şi era dată altcuiva, dar răsuflam uşurat, pentru că nu voiam să fac ce mi se ceruse şi nici nu îmi plăcea.)

Nu am observat o schimbare dramatică în calitatea răspunsurilor, dar s-a văzut o transformare comportamentală. Foarte curînd a copiat felul de-a fi a tocilarei. Se făcea că tuşeşte ca să cîştige timp atunci cînd nu ştia răspunsul la întrebare. Degeaba! Baiul era că nici nu-l ştia, spre deosebire de tocilară care mai simula sau îşi aducea aminte. Chiar a venit o vreme cu o cordeluţă albă, la fel ca ea. Apretată şi călcată. Preluase şi cîteva cuvinte din vocabularul ei. Tot degeaba. De cele mai multe ori nu ştia lecţiile, ori nu îşi făcea temele şi pe deasupra nici nu avea un talent deosebit la ceva. Nu ştia să cînte, să deseneze, la educaţie fizică se mişca cu încetinitorul. Cu alte cuvinte nu atrăgea cu nimic.

Acelaşi lucru era valabil şi pentru fratele său, care nefiind sub tutela unui din rai nu îşi schimbase felul de a fi. Dar cel puţin Ana a fost recompesată cu cîteva note mai mari decît de obicei. Să fi căzut Învăţătorul în propia-i capcană?

Ana şi fratele său erau anost de anonimi. Dar nu erau agresivi, erau uşor de manipulat şi nu cereau nimic. Nu vorbeau prea mult şi nici nu aveau prieteni. Au rămas repetenţi şi nu au reuşit să treacă de la cei răi la cei buni, confirmîndu-şi soarta. Şi mai ciudat era că fratele lor mai mare era un elev foarte bun. Asta-i viaţa. Oare ce s-a întîmplat cu ei?

Un al doilea rău, dar de un alt calibru era Marcu. El făcea parte din categoria celor răi ce erau tot timpul de cealaltă parte a baricadei liniştei, ordinii şi învăţăturii. Nu se putea să nu-l remarci, el însuşi ţinînd cu tot dinadinsul să fie remarcat. Şi nu era singurul. Erau vreo doi trei. Era înalt, neastîmpărat, neascultător şi nu învăţa. Dar cel puţin nu era în clasă cu mine. Cîteodată, cînd Învăţătorul nostru trebuia să plece, ne duceam în clasa lor şi stăteam cîte trei într-o bancă. Celălalt învăţător era tot Învăţător, dar numai în clasa lui. Avea alte cerinţe, dar concepţia sa despre rai şi iad era identică cu cea a Învăţătorului meu. Poate un pic mai directă şi declarativă.

La o oră de “Citire” a citit şi Marcu. A citit bine. Fusese muştruluit cu cîteva zile mai devreme. Celălalt Învăţător şterse cu el pe jos şi îi aruncă provocarea supremă: “N-ai curajul să-ţi ţii fruntea sus, să mă priveşti în ochii…” Spre nedumerirea mea Marcu îşi ridică privirea vinovată, dar şi încărcată cu un dram de speranţă că Învăţătorul îi va da un semn de bunăvoinţă: poate iertare, poate milă, poate ceva de care nu avusese parte pînă atunci. Atitudinea în sine era uşor sfidătoare pentru că cel vinovat pleca totdeauna capul în faţa autorităţii absolute a Învăţătorului.

În înţelegerea noastră Învăţătorul avea drept de viaţă şi de moarte asupra noastră. Chiar numai pentru cele patru ore petrecute în şcoală. Învăţătorul s-a făcut că nu îl vede şi a continuat să scrie impasibil pe tablă. Nu avea nevoie de aşa ceva. La un semn de-al său săreau în picioare cîţiva elevi gata să îi răspundă bine, făcînd inutil apelul bietului condamnat la oprobiu public. Pentru el, pentru noi, pentru oricine, Marcu era o caricatură. Cei răi şi inutili trebuiau condamnaţi şi striviţi. Cei buni, cei ascultători, cei harnici, trebuiau protejaţi, recompensaţi şi valorificaţi. Şi Marcu a rămas repetent încă o dată.

Învăţătorul era drept, era imparţial şi incoruptibil. Dacă făceai ce îţi cerea te lăuda. Dacă nu făceai ce îţi cerea te pedepsea. Era un sistem simplu şi previzibil. Oricine putea înţelege despre ce era vorba şi ştia ce se va întîmpla. Eram fericiţi şi îl iubeam. Ne-am fi dat şi viaţa pentru el.

Dacă deveneai prea agitat erai mutat în prima bancă sub supravegherea Învăţătorului.

La un moment dat a venit o colegă nouă. Acum era cea mai înaltă fată din clasă şi avea un nume ciudat. Era rusoaică. Cum eram înalt şi stăteam în ultima bancă conform modelului cei mici în faţă, cei mari în spate, m-am trezit cu ea în bancă. Era din categoria celor buni. Ştia româneşte şi după cîteva zile, în mod inexplicabil, mi-a dăruit un creion automat.

N-am mai văzut aşa ceva! Era o minune. Avea o porţiune transparentă în care se putea vedea copia aurită a Kremlinului. Steaua roşie din vîrful turnului strălucea. Nu m-am lăsat mai prejos la aşa cadou nemeritat şi i-am scris Învăţătorului un bileţel în care îi spuneam, sub acoperirea anonimatului, că îi fac cadou pixul. Îl merita cu prisosinţă. L-am plasat discret pe catedră pe cînd întreaga clasă se agita chiar înainte de terminarea ultimei ore. Era haosul dinaintea plecării. L-am urmărit la fel de discret cum citea bileţelul. Mi-a cam stricat planurile: a întrebat a cui e pixul şi colega mea l-a revendicat. Nici nu mai ştiu dacă s-a supărat pe mine. Eu m-am supărat. Doar un pic. Pe Învăţător. Că nu mi-a primit ofranda. Pe ea, că a revendicat pixul şi astfel şi-a luat înapoi ceea ce mi-a făcut cadou.

Trebuie să recunosc ceva evident: colega mea de bancă avea fel de a fi era foarte diferit de noi. Avea ceva special. Atrăgea privirile fără să fie frumoasă, nici măcar drăguţă. Învăţătorul îi zîmbea tot timpul cînd vorbeau, fără să o pună în dificultate. Tatăl ei avea o funcţie şi o misiune la fel de importantă. Colega mea de bancă a stat numai un trimestru. Oare dacă termina anul ce premiu ar fi luat?

Apoi ne-a mai venit o colegă. Era mai înaltă ca mine, mai solidă şi moldoveancă. Era şocant accentul ei foarte puternic. O chema Raluca. Cam toată lumea sărea la bătaie cu ea pe motiv că vorbea ciudat. Nu era prea strălucită, dar nici nu era proastă. De fapt era normală. Învăţătorul făcea pace fără să o favorizeze. Ţinea cu noi? Puţin probabil, dar niciodată nu ne-a ţinut o lecţie despre egalitatea între semeni. Ne-a ţinut în schimb o lecţie despre alungarea regelui, a moşierimii şi burgheziei de către armata sovietică eliberatoare.

A venit serbarea de sfîrşit de an. S-au strigat premiile. Tocilara a luat premiul I. Eu am luat premiul II. Nu eram singurul. Nu îmi plăcea să tocesc şi nici nu îmi plăcea matematica. La ce o fi bună? Probabil la a scoate medii mai mari pentru copiii unor părinţi importanţi. Şuşotelile celor ce văzuseră catalogul au dărîmat statuia marelui, incoruptibilului şi veşnicului Învăţător. Aritmetica lui era diferită de cea pe care o învăţasem de la el. Dar aritmetica lui a avut efect pe termen lung. Ne-a învăţat să nu punem sub semnul întrebării deciziile venite de sus. Asta pînă în ultimul an de liceu.