Demonul cu faţa albă (3)


După ce ne-am mai obişnuit cu ideea, am decis că a venit timpul ca cei apropiaţi să afle şi ei ce se întîmplase. De fapt primii au fost prietenii noştri din Cluj. Apoi copiii. Au reacţionat peste aşteptări. Habar n-am de ce. Au urmat prietenii pentru care contam şi care ne puteau ajuta. Mai presus de orice cu rugăciuni. Aici i-am inclus şi pe studenţi. În cele din urmă familia mea şi familia Danei. Reacţiile au fost previzibile. Dincolo de problema cu care ne confruntam noi prietenii noştri erau şi ei vulnerabili şi supuşi aceloraşi încercări. Soţia unuia dintre ei a murit, altuia exact în perioada aceea i s-a îmbolnăvit fiica de …leucemie. Ne-am văzut la Cluj.

Mi-a părut bine că nimeni n-a încercat să ne consilieze. E greu de consiliat un teolog. Unii s-au rugat pentru vindecare, dacă Domnul vrea să o dea. Trecusem deja de faza asta. Apoi a venit analiza de laborator. Era incredibil. Era negativă. Deci nu măduva oaselor provoca leucemia. Cum am convenit să refac analizele la o lună, am plecat din nou la Cluj. Oricum doctorul zicea că trebuie să stăm de vorbă.

După ce am făcut din nou analizele am stat de vorbă cu hematologul.

– Domnul Nădăban, cît de disperat sunteţi?

– Disperat? (Dana pufnise în rîs. Se vedea că doctorul nu mă cunoaşte.) Nu prea sunt disperat. Ar trebui?

– Analizele nu sunt chiar aşa de rele. (Cam aşa mi s-a spus şi cu patru ani în urmă… Cine ştie, poate medicul de familie era proroc!) Splina e mare şi există riscul unei hemoragii interne la şocuri. Protejaţi-vă! (De parcă pînă ieri-alaltăieri eram în echipa naţională de  rugby!) Dacă va creşte mai mult va trebui să fie extirpată. Se poate face prin microchirurgie. Deocamdată aţi avut noroc. Boala nu se manifestă agresiv. Este într-o fază cronică. Nu există tratament sau regim. Mîncaţi ce doriţi, evitaţi accidentele, dacă apar alte simptome, mă anunţaţi de urgenţă. Reveniţi peste o lună să vedem cum mai staţi.

– Dar analiza măduvei spuneaţi că a fost negativă…

– A fost „neconcludentă”, nu negativă. Eu aş fi putut jura că a fost „negativă”.

– Şi care ar fi costurile?

Ne-a spus că asigurarea acoperă totul şi nu mai este nevoie de nimic. I-am mulţumit din toată inima. Ştiam că e ateu, dar parcă mai bine un profesionist ateu, decît un credincios diletant. Eram însă alarmat de eventualitatea operaţiei. Mai bine mor decît să mă operez!

Am plecat din nou acasă. Am dat din nou buzna pe internet. Am urmărit pe youtube o operaţie de splenectomie. În patru zile erai pe picioare. Nu te tăia, ci te „găurea”. Ei, un fel de-a spune! Am căutat mai multe despre leucemie. Am văzut lamele, am devenit tobă de leucemie. Cred că aş fi trecut la examen.

Florin Lucaci mi-a spus că ştie pe cineva care avea tot leuce, dar cu tratamentul naturist de la Favisan a ajuns la 72 de ani. Încurajator. Am dau un telefon, m-am programat şi am plecat spre Lugoj.

Favisanul mirosea a plante şi inspira încredere datorită atmosferei degajate. Nu vedeai seringi, medici agitaţi sau priviri bănuitoare cu gîndul la plic. Dar dacă ajungeai la ei, era clar că ai încercat în toate părţile şi nu ţi-a mai rămas vreo speranţă. Nu mai trebuia să te lămurească nimeni că e ultima ta şansă. Am plecat după circa două ore cu un portbagaj plin de soluţii de toate felurile, picături, caşete, muguri de pin, argilă, o mini-spălare a creierului făcută de un preot ortodox şi mai uşor cu ceva mai mult de opt milioane. M-a ţinut o lună.  Regimul drastic în care am cheltuit pe mîncarea mea mai mult decît mînca soţia şi cei trei băieţi la un loc era bun la gust, mai ales că apăruseră crudităţile de sezon, dar absolut nerealist. Principiu era să nu îi mai dăm proteine, euri, şi alte lucruri nesănătoase organismului după ce l-am detoxifiat şi i-am fortificat sistemul imunitar. Ce n-am făcut! Pînă şi clisme cu un anumit ceai pentru că, nu, 80% din sistemul imunitar este asigurat de tubul digestiv. Dar, ca un făcut, splina nu se micşora, din contră! Era deja aprilie,

În urma unei alte vizite de rutină la Cluj doctorul hematolog mi-a propus internarea şi operaţia imediată: se face rapid, în patru zile am plecat pentru că nu e cu tăietură, ci lapatoscopic. Se introducea o sursă de lumină, operaţia făcîndu-se în interior, splina fiind tocată şi evacuată cu o pompă. I-am spus că o operaţie din asta nu e ca şi cînd iei o aspirină, aşa că am nevoie să mă gîndesc. Cică îl sună pe chirurg, mă internez azi şi la sfîrşitul săptămînii sunt acasă bine mersi. A rămas că ne mai plimbăm prin Cluj, să vizităm nişte prieteni şi pînă la ora 3 să îl sunăm. L-am sunat, n-a dat de chirurg, aşa că la ora 3 eram în maşină în drum spre casă! Am primit numărul de mobil al chirurgului în caz că mă hotărăsc.

La Arad am făcut şi un RMN care a confirmat evoluţia în greutate a splinei. În luna mai era estimată la 3.300, un alt medic, o estimase undeva la 5 kilograme. Îţi dădea de gîndit. Să fiu sincer (de parcă pînă acum nu aş fi fost…), nu mai ţin minte ce m-a motivat să îl sun pe chirurg. L-am sunat să îi spun că în principiu e OK operaţia – vorbise hematologul cu el – şi că după a treia săptămînă din mai sunt disponibil. Apoi blocul operator era în reparaţie, aşa că după ce am mai aşteptat vreo zece zile l-am sunat din nou şi ne-am dat întîlnire la Cluj. După voce părea că e un adolescent, dar l-am luat cu “domnul doctor”. Eram nerăbdător să îi vă figura. M-a luat cu tu. A rămas cum am stabilit.

Am ajuns la Cluj, l-am sunat şi ne-am întîlnit în curtea spitalului. Un alt doctor cu o mutră dubioasă se lăuda pe mobil cu operaţia care o făcuse el, de fapt u el ci “proful”, el doar a asistat. Acelaşi doctor vorbeşte cu două tanti care îi bagă discret de faţă cu toată lumea un plic în buzunar pentru a reveni peste cîteva zile. Doamne, să nu fie el! N-a fost. L-am recunoscut imediat. A apărut un tip înalt, brunet, tuns scurt, cu o faţă senină şi rotundă. A căscat nişte ochi enormi cînd a văzut ce adolescentin eram. Am făcut amîndoi haz de cît de adolescent îl crezuse fiecare pe celălalt. El avea vreo 35-38 de ani. A fost ca să zic aşa un coup de foudre, ne-am plăcut reciproc. M-a internat, a venit asistenta şi m-a chinuit cu grupa sanguină şi cu o nouă hemogramă. Apoi am rămas în salon pînă la vizită. Spitalul era ca nou, salonul cu trei paturi, încă unul ocupat. Vedeam cerul, toaleta era aproape, nu erau gîndaci şi nici nu mirosea a “spital”. Pe la prînz mai vine un pacient de vreo 70+ din operaţie. Era joi. A doua zi am aflat că din cauza numărului mic de trombocite exista pericolul ce după operaţie sîngele să nu se coaguleze şi să mă trezesc mort după principiul “operaţia a reuşit, pacientul a murit”. Ca urmare a rămas că se cere sînge şi dacă spitalul îl primeşte să fiu operat. Nu a vrut să mă lase în week-end aşa că am făcut muncă voluntară în salon. În principiu, operaţia era luni.

Mi-am pus poze cu familia, peisajul de acasă pe peretele de lîngă pat, aveam blocul de desen şi creioane colorate aşa că am început să desenez, să citesc Biblia, viaţa lui Rembrandt şi Philip Yancey. Ascultam muzică, în special Haydn simfoniile 73, 82 & 83. Mi-au uns sufletul!

Mai schimbam informaţii cu vecinul de pat operat de hernie. A venit şi proful, mult mai în vîrstă, au venit studenţii pe care îi purta după el. S-a uitat cu interes, am discutat banalităţi de genul studii şi unde predau, m-a plasat în zona cubismului şi a plecat. Era salonul lui, aşa că după week-end am fost mutat în alt salon. Aici majoritatea erau operaţi şi se chinuiau. Plictiseală. Dar fiind singurul capabil să mă deplasez şi să vorbesc, am trecut la faza activă a internării: am încercat să ajut pe toată lumea. Eram singurul care mă puteam mişca fără dureri.

Alţi studenţi şi studente. Unul dintre doctori i-a pus să mă diagnosticheze. Au reuşit. Apoi au venit nişte asistente ce tocmai terminaseră şcoala. Era clar după privire că două dintre ele erau creştine. Nu am greşit.

Noaptea era circul de pe lume: cei veniţi de la operaţie şi încă sub infleunţa narcoticului, îşi dădeau în petec: unul voise să plece să se spele cu tot cu suportul de perfuzie. Altul aveao idee fixă că vrea să plece. Asistenta venea să îi liniştească. Mai bine i-ar fi legat de pat!

Am ţinut chiar şi un jurnal ce putea fi ultimele mele rînduri. Destul de sec, dar este informaţie la prima mînă. Aşa a trecut o săptămînă. Nu era sînge, sau mai bine zis nu era ceea ce îmi trebuia mie. Eram supărat că nu am venit să stau în hotel. Chestia asta mă enerva. Am zis că dacă mîine nu mă operează plecăm acasă. A intervenit o urgenţă şi nu m-a operat. Încă o zi. Cel puţin mîncam bine, deja de o lună şi ceva abandonasem regimul Favisan pentru că ştiam că operaţia era iminentă şi inevitabilă. În cele din urmă Dana s-a pus pe telefoane ca să găsească donatori de sînge.

Ei, a doua zi vine după mine să mă ducă la operaţie. Asistenta a uitat să îmi facă injecţia de încurajare. Asta îmi lipsea! Eu voiam să fiu operat nu voiam să scap! Coborîm cu liftul. Eram în pijamaua personală de vară: pantaloni scurţi şi tricou cu mînecă scurtă. Intru în blocul operator unde totul este verde după ce îmi iau adio de la Dana. Putea fi ultima dată cînd ne mai vedem pe lumea asta. Sunt invitat să mă urc pe masă, şi o figură feminină îmi pune masca pentru anestezie pe nas. Mi se rupe filmul.

Cuget, deci scriu; scriu, deci cuget!


În urmă cu un an şi jumătate scriam despre Descartes: https://pasareaphoenixremixed.wordpress.com/2010/07/28/rene-descartes/. M-am gîndit să scriu şi despre mine. Nu că aş fi mai bun ca Descartes, ci pentru a mă explica.

De cele mai multe ori discutăm sau ne certăm cu sinele în gînd. Alţii, puţin mai pătimaşi îşi dau drumul la gură şi reuşesc să discute cu eul propriu chiar şi pe stradă. Mai demult doar nebunii făceau aşa ceva. Acum jumătate din cei ce discută singuri pe stradă dacă nu sunt exhibiţionişti verbali sunt henţ fri. Treaba lor!

 Mai există încă o categorie, aici se includ mai ales bărbaţii, a celor ce îşi limpezesc mintea scriind. Mă număr şi eu printre ei, fiind vorba de o meteahnă dobîndită în urma scrierii tezei de doctorat. Înainte de a o începe cineva mi-a spus că a scris cam 400000 de cuvinte şi că trebuie să reducă la 100000. Grea sarcină să dai atîta din pix sau calculator şi apoi să fi nevoit să îţi autocenzurezi creaţia! Nu m-am simţit în stare la un asemenea sacrificiu.

 L-am citit şi bineînţeles (el nu ştie) l-am invidiat pe Tony Lane, proful meu de la LST şi îndrumătorul meu de doctorat pentru modul laconic al exprimării în scris. Mă tot căzneam să fac rezumatul articolelor sale pentru examen şi nu reuşeam. Dacă scoteam un singur cuvînt nu mai înţelegeam nimic pentru că se pierdea sensul frazei. Era extrem de economic la cuvinte transferînd informaţia şi păstrînd sensul frazei. M-a impresionat, m-am molipsit şi ca urmare am adoptat de cele mai multe ori un stilul său laconic. Cu excepţia ocaziilor cînd bat cîmpii cu sau fără graţie.

 Dar era vorba (sau scripta) despre raţionarea în scris. De multe ori am constatat că voiam să scriu despre ceva şi deviam de la subiect. Era ca o rachetă lansată prost. Deviam de nu mă mai regăseam. Dar am corectat asta şi am observat că este greu să te exprimi în scris, adică să transmiţi altuia ceea ce este la tine în minte. De multe ori nu făceam legătura între idei, acestea rămînînd suspendate undeva în mintea cititorului, cu toate că în a mea totul era foarte logic. Era nevoie să revin, să reformulez şi să văd dacă textul e logic şi dacă transmite ceea ce eu intenţionam să transmită.

 Deci cum stau cu raţionamentul scris? Păi scriind îmi limpezesc ideile şi îmi răsar unele noi. A fost greu să transmit asta studenţilor, mai ales celor penticostali, care nu au scris mare lucru pînă la facultate. Dacă nu ai scris, ci doar ai vorbit, ai impresia că în momentul cînd ai luat pixul în mînă vei deveni “communicator”, ruda mai mică a lui “educator”. Cu toate astea lucrurile nu sunt atît de simple pe cît par! Este vorba de aceiaşi intrare în obişnuinţă, de învăţare, de exerciţiul ce face ca ceea ce este în “cutiuţa” proprie să apară şi la capătul degetelor, fie că este vorba de un pix sau de o claviatură a unui word processor. Cere un pic de efort, de timp, de practică. Apoi cînd ai ajuns undeva, cere mai mult timp pentru a ajunge la rafinament. Asta în cazul în care nu eşti geniu, şi tot ce am scris pînă acum ţi se pare o joacă de copil.

 Dar, în caz că nu eşti geniu, poţi citi mai departe. Criza scrisului apare în pragul lucrării de licenţă a cărui termen de predare se apropie inexorabil. Atunci se instalează panica, solicitîndu-se schimbarea subiectului, se cere bibliografie (ca să fie mai uşor de scris şi de gîndit) şi în final se abandonează. Motivul? E mai puţin stresant să cumperi o lucrare de licenţă decît să o scri. Problema furtului ţi-l rezolvi cu Dumnezeu că dacă află comisia ai bulită-o, cea a lipsei de etică vis-à-vis colegii tăi care şi-au scris singuri lucrarea nu mai dă nimănui o strîngere de inimă sau de stomac, pentru că, sinceri să fim, cam toată lumea se laudă că a cumpărat sau a copiat lucrarea, doar proştii şi-o scriu singuri.

 Am mai constatat că atunci cînd scriam seara după orele 22 aveam spor, putînd să scriu cîteva pagini fără prea mare efort. Dar cel mai surprinzător era că, după cîteva zile, atunci cînd mă apucam din nou de scris, eram surprins de ceea ce scrisesem cu foarte puţin timp înainte. Parcă nu eram eu. Era uimitor cum apărea spontan creativitatea, mai ales că în anii de licenţă am trecut şi eu prin criza scrisului, cînd mi se părea că mai trebuie să citesc ceva, că trebuie să existe ceva mai bun, ceva inedit, ceva care să dea un plus academic eseului pentru a fi sigur că nota va fi mai bună. Mai ţin minte sfatul profului de NT, Conrad Gempf ce ne-a spus o dată că după ce citeşti un anumit volum de informaţie plusul în calitatea eseului nu vine prin cercetarea unui volum şi mai mare de informaţie, ci prin raţionament, prin gîndirea la ceea ce ai citit. Procesarea informaţiei, nu acumularea ei duce la un plus de valoare.

E limpede acum, dar atunci nu ştiam, pentru că, evident, informaţia era la îndemîna oricui, pe cînd folosirea unui număr sporit de neuroni nu.