Cuget, deci scriu; scriu, deci cuget!


În urmă cu un an şi jumătate scriam despre Descartes: https://pasareaphoenixremixed.wordpress.com/2010/07/28/rene-descartes/. M-am gîndit să scriu şi despre mine. Nu că aş fi mai bun ca Descartes, ci pentru a mă explica.

De cele mai multe ori discutăm sau ne certăm cu sinele în gînd. Alţii, puţin mai pătimaşi îşi dau drumul la gură şi reuşesc să discute cu eul propriu chiar şi pe stradă. Mai demult doar nebunii făceau aşa ceva. Acum jumătate din cei ce discută singuri pe stradă dacă nu sunt exhibiţionişti verbali sunt henţ fri. Treaba lor!

 Mai există încă o categorie, aici se includ mai ales bărbaţii, a celor ce îşi limpezesc mintea scriind. Mă număr şi eu printre ei, fiind vorba de o meteahnă dobîndită în urma scrierii tezei de doctorat. Înainte de a o începe cineva mi-a spus că a scris cam 400000 de cuvinte şi că trebuie să reducă la 100000. Grea sarcină să dai atîta din pix sau calculator şi apoi să fi nevoit să îţi autocenzurezi creaţia! Nu m-am simţit în stare la un asemenea sacrificiu.

 L-am citit şi bineînţeles (el nu ştie) l-am invidiat pe Tony Lane, proful meu de la LST şi îndrumătorul meu de doctorat pentru modul laconic al exprimării în scris. Mă tot căzneam să fac rezumatul articolelor sale pentru examen şi nu reuşeam. Dacă scoteam un singur cuvînt nu mai înţelegeam nimic pentru că se pierdea sensul frazei. Era extrem de economic la cuvinte transferînd informaţia şi păstrînd sensul frazei. M-a impresionat, m-am molipsit şi ca urmare am adoptat de cele mai multe ori un stilul său laconic. Cu excepţia ocaziilor cînd bat cîmpii cu sau fără graţie.

 Dar era vorba (sau scripta) despre raţionarea în scris. De multe ori am constatat că voiam să scriu despre ceva şi deviam de la subiect. Era ca o rachetă lansată prost. Deviam de nu mă mai regăseam. Dar am corectat asta şi am observat că este greu să te exprimi în scris, adică să transmiţi altuia ceea ce este la tine în minte. De multe ori nu făceam legătura între idei, acestea rămînînd suspendate undeva în mintea cititorului, cu toate că în a mea totul era foarte logic. Era nevoie să revin, să reformulez şi să văd dacă textul e logic şi dacă transmite ceea ce eu intenţionam să transmită.

 Deci cum stau cu raţionamentul scris? Păi scriind îmi limpezesc ideile şi îmi răsar unele noi. A fost greu să transmit asta studenţilor, mai ales celor penticostali, care nu au scris mare lucru pînă la facultate. Dacă nu ai scris, ci doar ai vorbit, ai impresia că în momentul cînd ai luat pixul în mînă vei deveni “communicator”, ruda mai mică a lui “educator”. Cu toate astea lucrurile nu sunt atît de simple pe cît par! Este vorba de aceiaşi intrare în obişnuinţă, de învăţare, de exerciţiul ce face ca ceea ce este în “cutiuţa” proprie să apară şi la capătul degetelor, fie că este vorba de un pix sau de o claviatură a unui word processor. Cere un pic de efort, de timp, de practică. Apoi cînd ai ajuns undeva, cere mai mult timp pentru a ajunge la rafinament. Asta în cazul în care nu eşti geniu, şi tot ce am scris pînă acum ţi se pare o joacă de copil.

 Dar, în caz că nu eşti geniu, poţi citi mai departe. Criza scrisului apare în pragul lucrării de licenţă a cărui termen de predare se apropie inexorabil. Atunci se instalează panica, solicitîndu-se schimbarea subiectului, se cere bibliografie (ca să fie mai uşor de scris şi de gîndit) şi în final se abandonează. Motivul? E mai puţin stresant să cumperi o lucrare de licenţă decît să o scri. Problema furtului ţi-l rezolvi cu Dumnezeu că dacă află comisia ai bulită-o, cea a lipsei de etică vis-à-vis colegii tăi care şi-au scris singuri lucrarea nu mai dă nimănui o strîngere de inimă sau de stomac, pentru că, sinceri să fim, cam toată lumea se laudă că a cumpărat sau a copiat lucrarea, doar proştii şi-o scriu singuri.

 Am mai constatat că atunci cînd scriam seara după orele 22 aveam spor, putînd să scriu cîteva pagini fără prea mare efort. Dar cel mai surprinzător era că, după cîteva zile, atunci cînd mă apucam din nou de scris, eram surprins de ceea ce scrisesem cu foarte puţin timp înainte. Parcă nu eram eu. Era uimitor cum apărea spontan creativitatea, mai ales că în anii de licenţă am trecut şi eu prin criza scrisului, cînd mi se părea că mai trebuie să citesc ceva, că trebuie să existe ceva mai bun, ceva inedit, ceva care să dea un plus academic eseului pentru a fi sigur că nota va fi mai bună. Mai ţin minte sfatul profului de NT, Conrad Gempf ce ne-a spus o dată că după ce citeşti un anumit volum de informaţie plusul în calitatea eseului nu vine prin cercetarea unui volum şi mai mare de informaţie, ci prin raţionament, prin gîndirea la ceea ce ai citit. Procesarea informaţiei, nu acumularea ei duce la un plus de valoare.

E limpede acum, dar atunci nu ştiam, pentru că, evident, informaţia era la îndemîna oricui, pe cînd folosirea unui număr sporit de neuroni nu.

Un comentariu la “Cuget, deci scriu; scriu, deci cuget!

  1. Pingback: Cuget, deci scriu; scriu, deci cuget! « Pasarea Phoenix Remixed & co « Persona

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s